Mihai Marcu: Adevăraţii stăpâni de sclavi - Bloguri economice

luni, 10 august 2009

Mihai Marcu: Adevăraţii stăpâni de sclavi

Deseori, cei cu credite imobiliare pe cap (și nu numai), sunt desemnați de bârfa populară ca "sclavi ai băncii". Nu putem spune că expresia nu are o bază pertinentă: lună de lună, timp de zeci de ani, să trebuiască să plătești rata care nu e deloc mică, îți dă o senzație de jug. Adăugăm la asta mulgerea prin dobânzi aberante, pardon românești, neplafonate, și avem imaginea întreagă a unui biet sclav care muncește pentru a îmbogăți banca.

Însă focalizarea pe rata lunară înghițită constant de bancă riscă să ne deturneze atenția de la alt mare stăpân de sclav. Nu e o uitare a pluralului, undeva se ascunde un stăpân de sclav.

În toată schema de achiziție a unui bun imobiliar pe vârf de bulă speculativă, se uită de stăpânul suprem: vânzătorul.

Pentru cine își pune lumea pielea în saramură pe 30 de ani? Pentru bancă? Nu, pentru vânzător. Vânzătorul primește toți banii dintr-un foc, banca doar înlesnește spolierea benevolă în favoarea vânzătorului. Banca, după ce ți-a furnizat un munte de cash reprezentând munca ta pe mai mulți ani, ca să-l îndeși în buzunarul vânzătorului, își va recupera banii însoțindu-te lună de lună ca să-i dai sume mici, o parte din ele fiind costuri de refinanțare, costuri de risc și costuri de funcționare. Doar în decursul a zeci de ani va strânge și banca suficiente firimituri cât să aibă un profit suculent al ei.

În momentul semnăturii la notar, munca ta pe câțiva ani e deja la vânzător. El e stăpânul tău numărul unu.

În decursul operațiunii de spoliere în favoarea vânzătorului, banca nu e decât un element auxiliar. Agențiile, evaluatorii, notarii, companiile de asigurări, statul, băncile, toate acestea doar te ajută și te taxează în avântul tău de a deveni sclavul proprietarului.

Vânzătorul nu are treabă cu plata ratelor tale. El și-a luat o parte zdravănă din viața ta și a plecat discret. Definitiv. Nefiind atent, tu înjuri banca pentru că trebuie să-i plătești rate, atât de multe rate. Uităm mai repede o secundă, cât a fost necesar pentru acceptarea unui preț aberant reprezentând produsul cumulat al mai multor ani din viață, decât sute de luni, toate trăite pe rând la timpul prezent, când vrem-nu-vrem trebuie plătite blestematele de rate, băncii.

Desigur că orice am cumpăra cu bani, în fond, reprezintă o acceptare de sclavie în favoarea vânzătorului pe durata producerii acelor bani. Însă hiperbola noastră ia o amploare caricaturală atunci când sclavia ia dimensiunea unor ani de viață, pentru betoane armate asortate cu multă speculă. Nimeni, nici măcar banca, nu poate rivaliza cu câștigul din speculă al vânzătorului.

Dacă guvernul ar decide mâine că ziua de 2 ianuarie redevine zi lucrătoare (din solidaritate cu pensionării sau pentru protejarea naturii sau pentru orice altceva), s-ar ieși rapid în stradă. E de neconceput, chiar și dacă e vorba în fond de o singură zi pe an.

Însă atunci când calculează în ani de zile munciți, și nu zile pe an, mintea omului își pierde reperele. Nu e nicio problemă ca vânzătorul cere 5 ani de muncă, la cum evoluează piața riști ca mâine să-ți ceară 6, 7, 8.

Sclavul băncii ? Legendă asta practic îl aruncă în anonimitate virtuoasă pe vânzător. Creditul aberant de scump e cireașa de pe tort, dar tortul e în frigider la vânzător.

Morala poveștii e că acela care se lansează în achiziții pe vârf de bulă speculativă, ar trebui să caute un proprietar de treabă. Viața pe plantația de bumbac era mai suportabilă dacă plantatorul era un tip simpatic.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP