Bogdan Glăvan: Încă un atac la dreptul de proprietate: codul de bune practici - Bloguri economice

duminică, 27 septembrie 2009

Bogdan Glăvan: Încă un atac la dreptul de proprietate: codul de bune practici

Duşmănia pe care marii producători români o nutresc faţă de hipermarketuri s-a transpus în „Codul de bune practici”, care este pe cale să devină lege. Am urmărit exasperat o dezbatere televizată (de fapt, un complot public) în care moderatoarea lovea cu mânie, mai ceva decât reprezentatul producătorilor de alimente, în hipermarketurile care, prin „birurile” pe care le impun, „înrobesc” producătorii şi exploatează consumatorii. Potrivit participanţilor la discuţie, legea trebuie să instaureze un „echilibru” pe o piaţă unde marii retaileri dictează preţul; consecinţa ar fi, cică, reducerea preţului mărfurilor cu până la 30%.

Viitorul astfel schiţat este atât de rozaliu încât întrebarea firească nu este „De ce nu s-a dat legea mai devreme?”, ci „De ce nu se dă o lege care să scadă preţurile cu 50% sau, de ce nu, cu 80%?” Dacă i-am pune să răspundă, bănuiesc că domnii care dezbăteau de zor condamnarea hipermarketurilor ar fi un pic încurcaţi. Iar această şovăială ar ilustra noianul de sofisme şi argumente fără sens care au fost folosite pentru adoptarea Codului de bune practici.

Din capul locului, nu strică să privim situaţia în perspectivă istorică. Apariţia hipermarketurilor în România a cunoscut un uriaş succes, explicabil de fapt prin economiile însemnate pe care acest gen de magazin le face tuturor celor care îi trec pragul; căci este mult mai eficient să îţi faci toate cumpărăturile din acelaşi loc, chiar dacă produsele sunt la acelaşi preţ cu cel pe care îl poţi găsi în altă parte, decât să hoinăreşti prin 5-6 magazine distincte pentru a-ţi procura lucrurile de care ai nevoie. (În teorie, se spune că se reduc costurile de tranzacţie). Prin urmare, e aberant să susţii că practicile hipermarketurilor dăunează bunăstării consumatorilor, câtă vreme consumatorii se înghesuie să le viziteze, preferându-le în dauna altor retaileri.

Acum, să ne îndreptăm atenţia asupra unor aspecte niţel mai complicate.

Majoritatea jurnaliştilor adoptă (inconştient, desigur), atunci când vorbesc despre practicile hipermarketurilor, o idee complet greşită despre ceea ce înseamnă „preţ”. După cum se exprima moderatoarea emisiunii care m-a enervat, „ar fi foarte bine să ştim cât din suma pe care o plătim la casa de marcat reprezintă preţul şi cât taxele”. Preţul, în subconştientul multora, nu înseamnă altceva decât costul de producţie. De exemplu, dacă pe fermier îl costă 1 leu litrul de lapte, atunci acesta este preţul laptelui; restul nu sunt decât taxe, comisioane şi adaosuri care încarcă factura.

Ei bine, ne aflăm în faţa unei erori economice majore. Preţul nu este un element contabil, ci o relaţie între cantitatea cerută şi cantitatea oferită. Deci, preţul nu este determinat de cost; altminteri minerii lui Miron Cozma aveau în fond dreptate să ceară mai mulţi, şi mai mulţi bani, chit că stăteau mai mult pe acasă!; altminteri oricine ar săpa un şanţ de capul lui ar fi îndreptăţit să ceară o recompensă, pentru că a muncit… a produs „ceva”.

Mai mult, nimeni nu are nevoie să cumpere „lapte de la fermier”, ci „lapte de pe raftul magazinului”. Acesta din urmă este produs graţie eforturilor conjugate ale fermierului, procesatorului, transportatorului şi retailerului. Fiecare contribuie la existenţa laptelui pe raft, deci este normal ca valoarea laptelui să fie distribuită între ei. Distribuită sau disputată, putem spune, pentru că nu există un soi de lege a lui Newton care să zică: tu – fermier, ai dreptul să primeşti atât, tu – procesator - atât, iar tu – hipermarket – atât. Distribuţia valorii creată de cei care au contribuit la furnizarea laptelui are loc (ca şi, la nivel macro, distribuţia avuţiei în societate) pornind de la negocierile voluntare între proprietari, pe baza competiţiei dintre ei. Cei care spun că taxele de magazin sunt prea mari contestă un drept al hipermarketului. Câtă vreme producătorii fac afaceri cu hipermarketurile, „ mult-hulitele taxe” nu sunt, evident, prea mari. Este principiul preferinţei demonstrate. A, că producătorii ar dori să le vadă mai mici este de înţeles – pentru că aşa şi-ar mări ei profitul! De aia se spune „pasărea mălai visează”. Însă câtă vreme trăim într-o lume marcată de raritate şi de nevoi diverse, trebuie să acceptăm că totul are un preţ, chit că ne-ar plăcea să fim hrăniţi pe gratis.

În al doilea rând, la emisiunea cu pricina, invitaţii au deplâns soarta micilor producători, care sunt absenţi din hipermarketuri (vă daţi seama ce lacrimi de crocodil a vărsat reprezentantul marilor producători?!) Chipurile, micii producători nu pot să-şi distribuie produsele prin hipermarketuri fiindcă nu îşi pot permite să plătească taxele pe care, voilà, marii producători şi le pot permite. Acelui Gâgă care a lansat ideea ar trebui să îi explice cineva că micii producători lipsesc tocmai pentru că hipermarketul nu îşi permite (adică e mai puţin eficient) să îi primească. Ăsta e şi principiul pe baza căruia funcţionează hipermarketul – relaţii contractuale cât mai puţine cu furnizori cât mai mari; de aici vin şi economiile, reducerea de costuri şi, în final, preţul de vânzare mai mic. Păi unde ar ajunge hipermarketul dacă ar trebui să se aprovizioneze cu roşii de la miile de ţărani din jurul Bucureştiului?

În al treilea rând, apropos de micii producători, spun în gura mare că eu unul nu vreau să mănânc „produse româneşti”, aşa cum tot clamează unii şi alţii (mai ales producătorii români). Asta cu „să mâncăm de la noi” e o reminiscenţă naţionalist-comunistă care, culmea, continuă să trăiască zile de glorie în capitalismul dâmboviţean. În schimb, vreau să mânânc produse ieftine şi de calitate. Iar cine crede că produsele româneşti din piaţă sunt mai bune decât cele din import atunci acela nu ştie cum se face agricultura dincolo de Pantelimon.

În fine, este posibil ca legea cu „bunele practici” să se adopte. Credeţi că vom avea preţuri mai mici, în consecinţă? Nu, pentru că, repet, preţurile ţin de cerere şi de ofertă, de câţi bani are consumatorul în buzunar şi de cât lapte există în România. Preţul nu are treabă cu „bunele practici”. În paranteză fie spus, argumentul că preţul se va diminua ca urmare a eliminării unor „taxe” este tot atât de stupid ca şi argumentul că pâinea se va ieftini dacă TVA la pâine se reduce; interesant însă, reprezentanţii statului au afirmat tot timpul că reducerea TVA nu va duce la ieftinirea pâinii, pe când, în cazul cu hipermarketurile, cred invers!

Ce va rezulta însă din acest cod este, în primă fază, scăderea profitului hipermarketurilor. Ceea ce va duce (presupunând că retailerii nu vor găsi vreo metodă prin care să îl sporească la loc) la descurajarea retailerilor de a mai deschide magazine. Adică, pe termen lung, la menţinerea unui preţ mai ridicat al mărfurilor – în comparaţie cu cel ce ar exista dacă ar funcţiona, să zicem, de două ori mai multe hipermarketuri. Este vorba de un caz clasic, în care lumea este orbită de consecinţele pe termen scurt uitând de efectele pe termen lung, problemă la care economiştii se referă de secole. Dacă, totuşi, hipermarketurile vor lua contramăsuri, precum preconizata înlocuire a produselor româneşti cu cele din import, atunci legea va fi numai bună de aruncat la gunoi şi, ce este mai important, marii producători români vor ateriza din lac în puţ. Dar acesta este, nu-i aşa, riscul meseriei când faci afaceri. Dacă ei chiar cred că e mai bine să fie în pielea retailerilor, atunci să lase mica ciupeală politică şi să deschidă hipermarketuri.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP