Dan Popa: Mă întreb şi eu... - Bloguri economice

luni, 7 septembrie 2009

Dan Popa: Mă întreb şi eu...

Si daca sistemele de siguranţă financiară (în special fondurile de asigurare a depozitelor) sunt de fapt responsabile pentru aceste crize, deoarece acestea generează hazardul moral la nivelul comportamentului bancherilor?

Vezi Bhattacharya şi Thakor – 1993, Freixas şi Rochet – 1995 şi Santos – 2000.
Treaba e asa: există o părere larg răspândită, care spune ca reglementarea bancară şi supravegherea au în principal două obiective: să-i protejeze pe micii deponenţi, prin limitarea frecvenţei şi costurilor falimentelor băncilor individuale (politica microprudenţială) şi să protejeze sistemul bancar în ansamblu, prin limitarea frecvenţei şi costurilor crizelor bancare sistemice (politica macroprudenţială).
Din punct de vedere al analizei economice, aceste două tipuri de politică au justificări diferite.
Politica microprudenţială este justificată de presupusa incapacitate a micilor deponenţi de a controla întrebuinţarea banilor lor de către bancheri.
Din acest motiv, majoritatea ţărilor au organizat Fondurile de Asigurare a Depozitelor, care garantează depozitele mici în cazul în care există riscul ca banca să dea faliment. Rolul supraveghetorilor bancari este să reprezinte interesele deponenţilor în relaţia cu directorii şi acţionarii băncilor. Politica macroprudenţială este justificată de eşecul (parţial) al pieţei de a face faţă riscurilor agregate şi de latura publică bună a stabilităţii financiare. În timp ce politica microprudenţială pot în principiu să fie tratate la nivel strict privat, politica macroprudenţială are o latură publică intrinsecă. În mod tradiţional, guvernele controlează ambele dimensiuni ale politicii prudenţiale, ceea ce poate constitui sursa inconsistenţei dinamice care duce la presiuni politice asupra supraveghetorilor, amânarea aplicării reglementărilor şi administrarea defectuoasă a crizelor bancare.
Reforma în derulare a Acordului de la Basel se sprijină pe trei „piloni”: cerinţele privind adecvarea capitalului, evaluarea supravegherii şi disciplina pieţei. Cu toate acestea, punctul comun al acestor trei instrumente este departe de a fi clar. Recurgerea la disciplina pieţei este pe drept justificată de motive ce ţin de creşterea complexităţii activităţilor bancare şi imposibilitatea supraveghetorilor bancari de a controla în amănunt aceste activităţi. În concluzie, este permisă
încurajarea monitorizării băncilor de către investitori profesionişti şi analişti financiari – în completarea supravegherii bancare.
Este posibil ca nu asigurarea depozitelor, administrarea defectuoasă sau incompetenţa supraveghetorilor să fi fost principalul motiv al frecvenţei şi amplorii crizelor bancare recente, ci angajarea autorităţilor politice care pot exercita presiuni pentru îndepărtarea băncilor insolvabile şi pot întârzia rezolvarea crizelor.
Substituirea supravegherii cu disciplina pieţei nu este o soluţie care să remedieze problema presiunii politice asupra supraveghetorilor băncilor, deoarece disciplina pieţei poate fi eficientă numai dacă se anticipează lipsa unei intervenţii guvernamentale. Disciplina pieţei şi supravegherea centrală sunt mai degrabă complementare decât substitute. De fapt, credibilitatea politicii de închidere a băncilor poate fi redată prin asigurarea independenţei şi responsabilităţii supraveghetorilor bancari (aşa cum s-a procedat şi cu politica monetară).

Sursa: Prudential Policy – IMES Discussion Paper Series, Bank of Japan

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP