Dan Popa: Crize valutare, inflaţie şi reforme structurale. O poveste cu America Latină - Bloguri economice

joi, 22 octombrie 2009

Dan Popa: Crize valutare, inflaţie şi reforme structurale. O poveste cu America Latină

Acest pot il scriu ca urmare a unor discutii cu oameni din banci sau apropiati ai acestora. Gabriela Tudor, vicepresedinte al Institutului Bancar Roman, e impotriva rostogolirii datoriilor si a aministiilor fiscale propuse de oameni politici (Geoana, pentru cei care au aterizat mai tarziu pe Otopeni). „Experienta ne arata ca asemenea amnistii induc oamenilor sentimentul ca poti sa iei un imprumut si sa nu il mai restitui decat atunci cand iti convine, ceea ce nu e normal”, mi-a spus zilele trecute, G. Tudor. Ea a amintit cazurile clientilor care au luat credite de la banci falimentare si care erau aproape revoltati ca dupa ani de zile, le`a batut cineva la usa pentru a`si restitui imprumuturile. Ceea ce mi`a amintit de America Latina, de reformele care au avut loc acolo si in genere, despre legatura dintre inflatie, incredere in moneda, reforme si tot ce va mai fi fiind sa fie in rest. De aici am pornit.

Scurt istoric

În anul 1990, în America Latină inflaţia atingea, în medie, nivelul de 500 la sută. În Argentina, Brazilia şi Peru – trei dintre economiile cele mai importante din regiune – ea depăşea 1 000 la sută, şi nici o ţară nu reuşea să o aducă sub 10 la sută. În faţa degradării nivelului de trai, cele 3 guverne au întreprins profunde reforme structurale, cu sprijinul (si unele chiar vizand) băncile centrale.
E drept acestora le-au mai ramas de rezolvat trei mari chestiuni. Mai întâi, multe dintre ele trebuie încă să stabilizeze preţurile, apoi să restabilească încrederea pieţei în moneda naţională si nu in ultimul rand să menţină o politică coerentă faţă de instabilitatea mişcărilor de capitaluri. Crizele bancare recurente (unele de import, pe fondul globalizarii operatiunilor financiare) şi relaxarea bugetară limiteaza si ele capacitatea lor de acţiune. Dar totusi, au reusit.

Cum au decurs reformele?

După tonul dat de Chile în 1989, aproape toate ţările Americii Latine au adoptat legi care acordă băncilor centrale mai multă autonomie, în schimbul unei responsabilităţi crescute. Aceste reforme urmăresc patru obiective, ierarhizate diferit în funcţie de ţară:
- un mandat clar, axat pe stabilitatea preţurilor mai degrabă decât pe creşterea economică
(care constituia înainte obiectivul fundamental);
- autonomie politică pentru a formula politica monetară, ceea ce a avut ca efect disocierea
sa de calendarul electoral;
- autonomie operaţională pentru a conduce politica monetară fără restricţii, mai ales în
ceea ce priveşte fixarea ratei dobânzii şi limitarea strictă –până la a interzice finanţarea deficitului bugetar;
- obligaţia de a răspunde de realizarea obiectivelor de inflaţie.
Schimbările instituţionale au fost în general completate de o revizuire a cadrului politicii monetare. În ultimii zece ani, cea mai mare parte a băncilor centrale au trecut la flexibilitatea cursurilor de schimb. La începutul anilor ‘90, când inflaţia din regiune se situa la nivelul a trei cifre, numeroase ţări au lansat strategii de stabilizare bazate pe ancorarea cursului de schimb, beneficiind de intrări majore de capitaluri. În practică, aceasta a privat cea mai mare parte a băncilor centrale de capacitatea lor de conducere a politicii monetare – sau cel puţin a limitat-o serios.
Dar, o serie de crize financiare sistemice, câteodată conjugate cu politici bugetare prea expansioniste, au antrenat în final o prăbuşire a parităţilor fixe în Argentina, Brazilia, Ecuador, Mexic, Uruguay şi Venezuela.
Tranziţia spre flexibilitatea cursurilor de schimb a întâmpinat obstacole; ea a fost însoţită de devalorizări rapide şi importante. Pentru a regăsi o ancoră nominală, băncile centrale din Brazilia, Chile, Columbia, Mexic şi Peru au instaurat obiective de inflaţie la sfârşitul anilor ‘90 si la începutul deceniului în curs. Noua legislaţie le-a permis să-şi formuleze politica monetară având un obiectiv explicit, luând deciziile în mod independent şi transparent, sub rezerva unei obligaţii stricte de a da explicaţii referitoare la realizarea obiectivului. În plus, băncile centrale au profitat, în general, de noua lor autonomie pentru a-şi moderniza modul de operare în cadrul flexibilităţii cursului de schimb. Ele au abandonat metoda tradiţională de control al bazei monetare – în calitate de obiectiv intermediar – şi utilizează o rată a dobânzii pe termen scurt ca instrument principal al politicii monetare.

Stabilitate a preţurilor insesizabilă

Reforma instituţională a politicii monetare, asociată altor schimbări macroeconomice şi
structurale, a antrenat un adevărat recul al inflaţiei. Dar aceasta nu este suficient. Dacă rata medie a inflaţiei a scăzut sub 10 la sută, în cea mai mare parte a ţărilor acest nivel nu converge încă spre nivelul mondial, chestiune importanta, daca tinem cont ca inflaţia tinde să frâneze creşterea economică pe termen lung, ceea ce întârzie îmbunătăţirea indispensabilă a condiţiilor de viaţă. Totuşi, o scădere a inflaţiei riscă să aibă un efect negativ asupra producţiei pe termen scurt. În decursul anilor ’90, America Latină susţinuse politicile antiinflaţioniste, considerate drept obiectiv social esenţial; după trei decenii de creştere foarte limitată a PIB/locuitor, guvernele au decis sa puna accentul pe stimularea creşterii.
Un element-cheie al unei asemenea strategii constă în conducerea politicilor acestora într-un mod mai transparent şi mai previzibil. Transparenta ajuta la frânarea creşterii ratei dobânzii şi, deci, la încurajarea investiţiilor şi a producţiei.
Dacă se compară transparenţa politicilor monetare în funcţie de regiunile lumii, America Latină se situează după Europa, Asia, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Băncile centrale ar trebui, de asemenea, să reacţioneze în mod coerent când sunt confruntate cu şocuri exogene sau induse prin politica economică, explicând mai bine politica de contracarare a inflaţiei. Măsurile de acest tip îi vor ajuta pe actorii pieţelor să anticipeze reacţiile băncii centrale, ceea ce va reduce incertitudinea şi va incita mai mult pieţele să îşi alinieze anticipaţiile de inflaţie la obiectivele autorităţilor monetare.

Cand moneda locala e preferata dolarului

Băncile centrale din America Latină trebuie să facă faţă dolarizării, adică utilizării pe scara mai mare a dolarului american în locul monedei locale. În numeroase ţări latino-americane, adoptarea dolarului a reprezentat modalitatea de a face faţă lungilor perioade de inflaţie şi lipsei de încredere fata de propria lor monedă. Dar, dacă dolarizarea a contribuit la o anume stabilizare macroeconomică, ea a complicat pe de alta parte conduita politicii monetare. De asemenea, ea a făcut sistemele financiare mai vulnerabile şi a împiedicat să se reacţioneze în mod eficace la crizele bancare.
În anumite cazuri, un grad extins de dolarizare ( la noi, de euroizare) financiară arată că băncile centrale au ezitat să floteze moneda locală, din cauza efectelor păgubitoare ale unei deprecieri asupra actorilor pieţei neacoperiţi – s-a vorbit de „teama de flotare”. Unele dintre ele sunt confruntate cu „problema pesoului” – adică o lipsă persistentă de încredere în moneda naţională, care se manifestă prin rate ridicate ale dobânzii reale ce indică prima impusă de către pieţe, care se tem de o depreciere bruscă a monedei, chiar dacă acest risc este minim.

Problema intrărilor de capitaluri

Dincolo de lupta contra inflaţiei reziduale şi a consecinţelor dolarizării (euroizarii, in cazul Romaniei), băncile centrale mai au o problemă de rezolvat: intrările de capitaluri au pus la încercare coerenţa politicii monetare. Acesta este un punct important, căci tendinţa actuală a inflaţiei va pierde teren dacă pieţele nu pot anticipa şi înţelege deciziile băncii centrale. Din acel moment, reducerea inflaţiei va necesita rate ale dobânzii mai ridicate decât dacă această tendinţă n-ar fi existat, iar producţia va resimţi acest lucru.

În ultimii doi ani, un val al intrărilor de capital a exercitat asupra monedei locale presiuni în
sensul creşterii, plasând băncile centrale în faţa dilemei de a interveni sau nu pe piaţa valutară pentru a evita o apreciere în termeni reali. În plus, şocul petrolier a complicat şi mai mult sarcina autorităţilor monetare provocând, în numeroase ţări, o uşoară creştere a ratei inflaţiei. În faţa tensiunilor inflaţioniste, băncile centrale au majorat ratele dobânzii, dar acesta este rezultatul noilor intrări de capitaluri, care au accentuat tendinţa de apreciere a monedelor naţionale. În aceste condiţii, intervenţiile pe pieţele valutare contribuie la apărarea competitivităţii externe, dar nu favorizează lupta contra inflaţiei. În plus, ele compromit coerenţa politicii monetare, ceea ce poate afecta credibilitatea băncii centrale şi eficacitatea acţiunii sale.
În schimb, a lăsa moneda să se aprecieze este prejudiciabil pentru sectorul bunurilor tradable (comercializabile), chiar dacă aceasta frânează inflaţia şi conservă coerenţa politicii monetare.
Ce este de făcut în acest caz? În principiu, obiectivul fundamental al băncii centrale trebuie să rămână stabilitatea preţurilor, intervenţiile asupra cursului de schimb având numai scopul de a contracara o volatilitate excesivă. Pentru a compensa costul unei aprecieri a monedei pentru sectorul bunurilor comercializabile, trebuie ca producătorii autohtoni să-şi îmbunătăţească productivitatea.
În paralel, guvernele trebuie să urmărească reformele structurale pentru a-şi face economiile mai suple (mai ales piaţa muncii) şi chiar mai rezistente la şocurile exogene.

Vigilenţa în privinţa crizelor

Riscul de crize bancare recurente şi relaxarea bugetară complică şi mai mult conduita politicii
monetare. Crizele bancare au fost prea frecvente în America Latină. După 1990, ele au fost cauza principală a revenirilor inflaţioniste şi a recesiunilor în numeroase ţări.
Ele au stat, de asemenea, la originea mai multor crize valutare (adesea în acelaşi timp). Pe plan micro, multe crize bancare au lăsat moştenire un declin al disciplinei pieţei, datorat acordării de garanţii generalizate şi restructurării frecvente a datoriilor. În acest caz, increderea clientelei băncilor a fost în mod durabil zdruncinată prin revizuirea unilaterală a scadenţei depozitelor.
Numeroase ţări din regiune au început să ia măsuri de prevenire şi gestionare a crizelor bancare, dar acţiunea trebuie continuată. Sunt necesare noi reforme, care să pună accentul pe regulile prudenţiale şi pe o supraveghere riguroasă. Experienţa arată că, după declanşarea unei crize şi propagarea sa, costul gestionării acesteia este, prin forţa lucrurilor, ridicat. Rezultă, deci, că ţările privilegiază îmbunătăţirea sistemelor de detectare avansată şi – chiar mai important – oferă autorităţilor de tutelă mijloacele de a trata eficace, de la început, problemele de lichiditate şi de solvabilitate a băncilor. Trebuie de asemenea, să se perfecţioneze cadrul juridic al operaţiunilor de restructurare pentru a permite ţărilor să gestioneze şi să rezolve crizele bancare la un cost mai mic.
Pe plan bugetar, guvernele latino-americane vor trebui să limiteze deficitele. După asanarea
realizată la începutul anilor ’90, deficitele bugetare au înregistrat o nouă creştere în multe ţări – uneori în urma crizelor bancare. Cum finanţarea cheltuielilor statului de către banca centrală este deja limitată legal, datoria publică reîncepe să crească în diverse ţări, de unde o creştere a raportului datorie/PIB. Umflarea datoriei riscă să se repercuteze asupra ratelor reale ale dobânzii şi asupra indicatorilor de „risc de ţară”, ceea ce va reduce marja de manevră a autorităţilor monetare şi va agrava pierderile de producţie legate de dezinflaţie. Dacă degradarea situaţiei bugetare devine insuportabilă, poate rezulta o criză valutară, precum în Brazilia în anul 1999, sau o criză bancară, valutară şi a datoriei suverane, precum în Argentina în 2002.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP