Bogdan Glăvan: Poliţia alimentară în acţiune. Trebuie pedepsite cartelurile? - Bloguri economice

vineri, 11 decembrie 2009

Bogdan Glăvan: Poliţia alimentară în acţiune. Trebuie pedepsite cartelurile?

Recent, Consiliul Concurenţei a amendat 31 de brutării din Vrancea pentru că au complotat împotriva consumatorilor scumpind pâinea. “Aproape toţi agenţii economici au practicat un nivel de preţ de aproximativ 2,13 lei pentru un kilogram de pâine albă, faţă de un preţ mediu 1,56 lei/kg înainte de formarea cartelului. Astfel, prejudiciul adus de firmele care au format cartelul în judeţul Vrancea a fost estimat la 8.338.061,876 lei.” Sunt foarte curios dacă printr-o astfel de măsură s-a făcut dreptate, adică dacă s-a revenit la preţul iniţial. Bine însă că măcar a fost pedepsită nedreptatea; acum, ştiind că brutarii au fost pedepsiţi pentru egoismul lor, putem mânca liniştiţi pâine scumpă, înainte ne stătea în gât.

Vorbind serios, Consiliul Concurenţei este o instituţie inutilă într-o economie de piaţă. Pe ce se sprijină existenţa sa? Pe consideraţia că dacă vânzătorii convin să scumpească marfa acest lucru dăunează competiţiei şi bunăstării generale. Dincolo de banalitatea constatării – Adam Smith nota acum 3 secole că dacă patronii se întâlnesc atunci cu siguranţă pun la cale ceva – argumentul este profund eronat.

Încă o dată, care este problema? Majorarea preţului? Păi atunci ar trebui pedepsită scumpirea în general, nu doar scumpirea care rezultă dintr-un acord explicit între producători. Dacă vânzătorul de covrigi de la colţul străzii ridică preţul covrigilor atunci ar trebui amendat, indiferent dacă s-a “coordonat” sau nu cu ceilalţi din breaslă. Desigur, consumatorilor nu le place creşterea preţului; nici nu e de mirare, din punctul lor de vedere dacă ar putea cumpăra covrigi pe gratis ar fi foarte bine; iar dacă ar primi şi o locuinţă la pachet cu fiecare covrig cumpărat ar fi perfect. Dar nu asta e important. Nu contează ce vor consumatorii, bunurile au un preţ pentru că resursele sunt rare iar nevoile noastre sunt mult mai numeroase. A te supăra pe această realitate nu este altceva decât a revolt against reason.

Economia de piaţă nu reprezintă altceva decât exercitarea dreptului de proprietate privată. Producătorilor de pâine nu trebuie să li se dicteze condiţiile de vânzare, ei trebuie să fie liberi să ofere. Pe de altă parte, nici consumatorii nu sunt obligaţi să cumpere. Publicul este liber să aleagă. Dacă lumea continuă, liberă şi nesilită de nimeni, să cumpere pâine la preţul de 2,13 lei atunci înseamnă că îi convine noua stare de lucruri – bineînţeles, îi convenea mai mult vechea situaţie, când preţul era 1,56, dar tocmai am elucidat această dilemă afirmând că i-ar fi plăcut şi mai tare să ia pâinea direct din coada câinilor, ceea ce, din păcate, nu se poate. Ei bine, iată că nu se poate să se vândă pâinea cu 1,56 fiindcă nu vor brutarii. Este dreptul lor să ceară ce preţ doresc şi dreptul cumpărătorilor de a refuza sau accepta. Aşa, nu altfel, funcţionează piaţa.

Mulţi economişti împărtăşesc însă ideea eronată că nu aşa funţionează piaţa. Pentru ei, piaţa înseamnă un număr infinit de vânzători şi un număr infinit de cumpărători. Orice altă situaţie care nu respectă această definiţie reprezintă o „imperfecţiune” care, desigur, trebuie reglementată (amendată la nevoie) de către guvernul perfect. Aşa că amenzile pe care le împarte Consiliul Concurenţei sunt rezultatul unui joc mental. Nu au nimic de-a face cu realitatea, prin urmare nici cu dreptatea. De fapt, libera concurenţă pe piaţa pâinii nu înseamnă existenţa unui miliard de brutari; înseamnă libera intrare pe piaţă. Concurenţa se defineşte prin posibilitatea pe care o are fiecare individ de a concura cu alţii, aşa cum consideră adecvat. Evident, nu toţi indivizii vor alege să vândă pâine (nu vă imaginaţi că dacă s-ar întâmpla acest lucru experţii guvernamentali ar fi mai fericiţi; din contră, ar aspune că asistăm la… „comportament de turmă”, care – aţi ghicit? – trebuie reglementat!) Există multe afaceri profitabile şi, cum ziceam, fiecare este liber să aleagă.

Cartelul nu este decât o formă de exprimare a liberei iniţiative, cu respectarea proprietăţii private. Este rezultatul cooperării dintre indivizi în scopul satisfacerii mai bune a nevoilor. Brutarii formează un cartel pentru a câştiga mai mulţi bani. Elevii formează un cartel pentru a chiuli de la ore. Asociaţia manechinelor care beau doar apă cu lămâie formează un cartel. Care e diferenţa?

Remarcaţi, vă rog, că atunci când cartelizarea se produce în anumite domenii, ea este văzută cu foarte multă simpatie. De exemplu, sindicatul este un cartel bun pentru că sună… muncitoresc, iar coaliţia între politicieni este tot un cartel bun pentru că sună… patriotic. Dar cooperarea între şcolile de şoferi, între producătorii de ciment sau între brutari este rea, pentru că… aşa zice Consiliul Concurenţei. Aceasta nu este ştiinţă, nu este nici măcar Nirvana economics, este economie politică – 1% economie şi 99% politică.

Cred că am spus cele mai importante lucruri. Dar nu tot. În tentativa lui de a justifica reglementarea monopolurilor şi a cartelurilor, statul se confruntă cu multe alte probleme insurmontabile. De exemplu, presupunând că preţul rezultat din acţiunea cartelului este prea mare, de unde ştim care este preţul corect? În exemplul nostru, de unde ştim că preţul de 1,56 este cel corect? Poate că şi acesta era exagerat. Poate că era perfect ieri sau acum un an, dar nu mai corespunde realităţii. Mai mult decât atât, preţul reflectă anticipările indivizilor, deci el nu trebuie să fie conectat 100% la condiţiile pieţei din prezent, ci la cele din viitor. Revin şi întreb, de unde ştim cât trebuie să fie preţul? Dacă stăm şi luăm în serios politica de reglementare şi economia neoclasică pe care se sprijină vom sfârşi prin a bâjbâi printre întrebări fără răspuns.

P.S. Am mai vorbit despre cartel în domeniul bancar aici.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP