Bogdan Glăvan: România 1989-2009: două decenii de inflaţie, hiperinflaţie, desinflaţie, reflaţie şi stagflaţie - Bloguri economice

vineri, 25 decembrie 2009

Bogdan Glăvan: România 1989-2009: două decenii de inflaţie, hiperinflaţie, desinflaţie, reflaţie şi stagflaţie

Ştiu că pentru mulţi sună incredibil, dar mai întâlnesc încă oameni care mă întreabă: cum, Banca Naţională tipăreşte şi acum bani? Bineînţeles, banca centrală este producător monopolist de monedă şi atunci face ce ştie mai bine: tipăreşte în neştire monedă. În ultimele două decenii BNR a tipărit masiv monedă, multiplicând numărul leilor care existau în 1990 de 3500 (trei mii cinci sute)de ori. La definiţia leului de astăzi, în 1990 masa monetară M1 – adică numerarul în circulaţie plus banii publicului din conturile curente – însuma doar 24 de milioane lei. Întreaga masă monetară, echivalentă astăzi cu mai puţin de 6 mil. euro, ar reprezenta banii de buzunar ai oricăruia din celebri moguli dâmboviţeni. Însă pe atunci reprezenta toate rezervele băneşti din economia comunistă.

Masa monetara bun

Încet-încet – sau, mai bine-zis, pe fast-forward – Banca Naţională a dublat, apoi triplat, apoi înzecit şi însutit această cantitate de bani. Drept urmare, nivelul preţurilor a crescut aproape proporţional, de circa 3500 de ori.
Preturile bun 2

Întreaga expansiune monetară s-a reflectat în creşterea preţurilor (inflaţie). Nu cred că există o probă mai bună în favoarea denaţionalizării monedei şi abolirii monopolului în producţia monetară. Cei care cred în meritele politicii monetare trebuie să privească graficul de mai jos. Inflaţia este un fenomen monetar, deşi de-a lungul timpului felurite explicaţii au fost vânturate pentru a abate atenţia publicului de la adevăraţii responsabili pentru inflaţie: seceta şi anul agricol prost, războiul din fosta Iugoslavie, scumpirea petrolului ş.a.
Masa monetara log

Ca fapt divers, este uimitor cum unele preţuri de astăzi reflectă rapoartele de schimb din perioada comunistă. De pildă, în 1989, o Dacie costa 80 000 lei, iar salariul minim era de 2000 lei, adică maşina valora aproximativ 40 de salarii minime. În 2009, la un nivel al preţurilor de 35 de ori mai mare, raportul dintre preţul Loganului şi salariul minim se păstrează!

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai neagră perioadă a „managementului” monetar post-decembrist. Turarea tiparniţei de bani a transformat necesara ajustare a preţurilor într-o nefastă şi păguboasă hiperinflaţie. Scăderea valorii leului într-un ritm anual de 200-300% a dus la prăbuşirea încrederii în moneda naţională şi la abandonarea ei, practic, de o parte importantă a populaţiei. Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, cu alte cuvinte s-a înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a generat sărăcirea masivă a unei largi pături sociale.

Derapajul tot mai evident pe panta hiperinflaţiei a forţat autorităţile monetare să corecteze politica monetară începând cu sfârşitul anului 1993. BNR a sporit drastic rata dobânzii de refinanţare şi, relativ curând, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, după mai puţin de un an, firava tendinţă de „stabilizare macroeconomică” a devenit foarte repede ameninţată de „relaxarea politicii monetare”.

În 1995, BNR a pompat în economie cantităţi uriaşe de lichidităţi profitând de apatia anticipărilor inflaţioniste ale populaţiei. Creşterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul preţurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită eufemistic „remonetizare”. În realitate, „remonetizarea” a însemnat acordarea de lichidităţi întreprinderilor de stat neperformante, ceea ce a permis creşterea PIB „real” – de fapt, a producţiei sectoarelor energofage, a stocurilor şi a importurilor. De asemenea, trebuie remarcată o altă justificare pentru umflarea ofertei de bani, anume salvarea de la prăbuşire a băncilor Credit Bank şi Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a pompat în cele două bănci aproape 400 de milioane de dolari).

În ciuda crizei din 1999, publicul a refuzat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcţia liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri radicale privind reforma economică în general. De exemplu, dezbaterea – firavă, de altfel – dintre susţinătorii autorităţii politice care au refuzat să predea „armele” politicii monetare şi partizanii – extrem de puţini la număr – ai consiliului monetar Bulgarian style a demonstrat elocvent că societatea românească nu a fost pregătită să abandoneze iluziile electorale fabricate şi vândute de clasa politică, în ciuda falimentului sistematic al acestora. Rezultatul a fost reinflamarea inflaţiei, care a ajuns în 1999 la 54,8 de la 40,6% în anul anterior şi păstrarea palmaresului de economie cu cea mai ridicată rată a inflaţiei dintre toate economiile vecine, care experimentau trecerea de la socialism la capitalism.

Un alt moment marcant al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naţionale („tăierea” a patru zero-uri de pe bancnote). Facerea „leului greu” a fost prezentată şi susţinută pe motiv că va contribui la scăderea ratei inflaţiei, va uşura calculele economice şi va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană. În ultimă instanţă, denominarea nu a fost altceva decât un mijloc intervenţionist pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaţioniste. Încercarea de a tempera inflaţia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului a oferit mai degrabă măsura incapacităţii autorităţii politice de a se abţine de la deschiderea robinetului cu bani. Denominarea nu a constituit, astfel, nicio garanţie împotriva inflaţiei viitoare; din contră, ea a reprezentat un instrument perfid de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

În fine, exact când se credea că România a intrat pe un făgaş inflaţionist clar, autorităţile monetare au produs al doilea boom post-revoluţionar (primul fiind cel din perioada guvernării Văcăroiu), incomparabil ca magnitudine şi, deci, din punctul de vedere al distorsiunilor provocate, cu cel dintâi. Sarcina lor a fost foarte uşoară: nu au trebuit decât să ţină cursul de schimb într-o „flotare impură” (dirty floating), adică cvasi-fix, şi toată inflaţia meşterită de statele dezvoltate s-a infiltrate în economia noastră. Avalanşa de credit extern – socotită pompos “intrări de capital” – a urcat PIB-ul pe culmi… chineze, după care, când anticipările inflaţioniste globale au devenit realiste iar creditul a secat, a trebuit să dăm cu nasul de legile economice: nicio ţară nu poate prospera prin producţie de bani (credit)

Aşa am ajuns în stagflaţie – concept pe care nu l-am auzit vehiculat prin discursurile oficialităţilor, probabil pentru că, vorba unui şugubăţ, “zgârie esteticul”. Dar despre asta este vorba: creşterea şomajului concomitent cu creşterea preţurilor se numeşte stagflaţie (studenţii o învaţă în anul I de facultate) – încă o dovadă a falimentului politicii monetare de inspiraţie keynesiană.

Dacă în două decenii stupid people nu au fost în stare să înţeleagă mecanismele politice ale producţiei de bani, poate vor învăţa mai multe în 2010.

Acest text include şi câteva paragrafe din cartea “Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii“, coord. C. Marinescu. O variantă revizuită este în curs de apariţie la Editura Humanitas. Cei interesaţi de istoria monetară post-decembristă pot citi capitolul dedicat acestui subiect din prima ediţie a cărţii.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP