miercuri, 5 august 2009

Dan Popa: La ei, nu la noi. Plus o întâlnire cu cel mai bun editorialist economic de la noi.

Cea mai grea faza a recesiunii a trecut deja, dar Guvernul canadian se asteapta la un val de somaj care ar putea afecta economia, a declarat aseara premierul canadian Stephen Harper.

Nu strigam inca „Victorie!”, desi vedem semne timide ale reluarii cresterii in lume. Cu toate aceste semne, mai avem multe de facut. Avem de luptat cu un somaj in crestere. Nu doar la noi in tara, ci si in alte state somajul va fi in continuare o problema, asa incat e greu sa clama victoria, a mai adaugat Harper.

Blaise Goetschin, seful Bancii Cantonale din Geneva (BCGE) a vorbit in cadrul unui interviu acordat presei locale despre impactul crizei asupra companiilor. El a estimat la 18 luni perioada dintre debutul crizei si efectul asupra businessului intreprinzatorilor. Potrivit sefului BCGE, vom mai asista la falimente si la cresterea somajului, iar reluarea va fi la viteza mica, cu dinamici diferite pentru fiecare economie in parte. El s`a mai declarat impotriva infiintarii unui fond de sprijin pentru IMM`uri, idee vehiculata sau chiar utilizata in unele tari europene. „IMM`urile care au probleme de trezorerie, pot apela la banci. Iar acelor IMM`uri care au probleme structurale, degeaba le mai pui la dispozitie fonduri publice. Pana la urma deficientele structurale vor invinge, iar firmele vor fi eliminate din piata”, a mai spus Goetschin.

PS Ieri m`am intalnit cu unul dintre cei mai dragi oameni mie, cel mai bun comentator economic pe care il avem in acest moment. Fiecare editorial al lui este un mic manual de economie. Dincolo insa de absolut remarcabilele-i cronici economice, e un umanist din toate punctele de vedere. Nu stiu cati romani au fost acasa la Charlie Chaplin. El a fost. Nu stiu cati romani au facut interviu cu Indira Ghandi. El a facut.

Rareori am ocazia sa spun despre cineva ca e un Lord. Dar in cazul lui, o spun fara nici cea mai mica ezitare. Il cheama Gheorghe Cercelescu, si scrie la Gandul.. Si am sa-mi scot oricand palaria in fata lui.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Cum se dau creditele în Islanda. Manual de banking profesionist

Nimeni nu se astepta ca povestea sa devina publica, fara indoiala. In plina criza, islandezii au aflat ca cea mai mare banca a lor, Kaupthing Bank, a acordat imprumuturi cu numai doua saptamani inainte de faliment, propriilor actionari. Si imprumuturi, tata, nu jucarie. De la zeci de milioane de euro, pana la 1,4 miliarde (tot de euro).

In urma cu circa o saptamana, pe site`ul Wikileak.org, ( o pagina de net pe care poti publica orice informatie protejandu`ti sursele) a fost publicat in mod clar anonim, „Cartea Creditelor bancii Kaupthing”. Documentul, pe care se mentiona „privat si confidential” lista pe 210 pagini, circa 200 de clienti ai bancii, pe care institutia financiara ii creditase cu bani. Documentul, confirmat in justitie ca fiind original, era datat 25 sept 2008, cu nici doua saptamani inainte ca banca sa intre in incapacitate de plata si sa fie preluata de stat. In cea mai „romaneasca” traditie, actionarii bancii isi luau cat si cand aveau nevoie din banca. Nu doar ei, ci si fratii si surorile acestora. Partea aiuritoare a povestii e ca avocatii bancii vor acum sa dea in judecata presa scrisa si televiziunile islandeze care au dezvoltat subiectul, pentru ca ar fi spart secretul bancar. Adica hotul prins in flagrant, te da in judecata pe motiv ca`i sifonezi imaginea. Pai sa nu`i arzi una?

Nicio insinuare cu vreo banca locala, sa fim bine intelesi.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Casierul unei bănci din SUA, dat afară pentru că a dat pe mâna poliţiei pe cel care voia să-l jefuiască

Culmea tampeniei. Casierul unei banci si`a pierdut locul de munca dupa ce a urmarit si a retinut un individ care voia sa jefuiasca institutia, pana la venirea Politiei.

Jim Nicholson, 30 ani, angajat de doi ani al Key Bank, nu a retinut ca in job description scrie clar ca nu ai voie sa te opui atacatorilor si ca tre` sa cooperezi. Omul a actionat instinctiv atunci cand un spargator a intrat in banca, si l-a amenintat cu o arma pe care cica o avea in buzunar. Nicholson a aruncat sacul gol pe care spargatorul i`a cerut sa`l umple cu bani si i`a cerut acestuia sa`i vada arma. Hotul a fugit, casierul a luat`o dupa el. In cateva minute l`a prins si l`a blocat la pamant, chemand Politie. Banca l`a dat afara, refuzand sa comenteze incidentul.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Traderi, bonusuri şi crize

Potrivit blogului ziarului Libération, BNP Paribas intentioneaza sa achite traderilor sai bonusuri mai mari ca cele din 2008 cu circa un miliard de euro. Dealtfel, banca si`a constituit provizioane in acest sens. Intrebat fiind despre nivelul exact al acestor sume, directorul general al BNP, Baudoin Prot, a refuzat sa raspunda. Ceea ce e oarecum discutabil. E normal ca traderii care fac bani sa fie platiti bine. Nu e normal sa ancorezi veniturile lor de profiturile pe care le obtin, mai ales atunci cand ele se fac pe seama unor operatiuni care lasa deoparte riscul. In felul acesta, nu facem altceva decat sa punem bazele viitoarei crize. Normal ar fi ca tot acest segment sa fie mai bine reglementat, in sensul de modera riscurile. Stiu un trader local, care a incasat anul trecut un bonus de 3 mio EUR (sau cel putin asa imi marturisea el), recunoscand ca de multe ori risca la limita inconstientei. El mi-a spus ca se fac bani frumosi atunci cand castigi.

In momentul in care pierzi, banca te poate zbura fara nicio remuscare. De stress, traderii romani lesina. In Asia sau SUA, unde se joaca si pe mize mai mari, se si moare. „Al nostru lesinase de stress, auzind ca toata miza lui pe forint fusese gresita. Nu pariase mult, circa un milion de euro, dar erau bani pierduti pentru banca”.

Cum se face tradingul?

„Ai de urmarit două componente; una pe pieţele valutare din afară, iar cealaltă de pe piaţa noastră. Pe piaţa externă, trebuie să reglezi poziţia băncii pe care o reprezinţi. De pildă, banca ta are de plătit clienţilor dobânzi scadente şi are nevoie de lei. Ca să-i obţină, vinde euro. Sau invers. Poate avea nevoie urgentă de euro sau liră sterlină pentru a achita un împrumut extern şi trebuie să vândă lei. Atunci intervii tu. Intri în piaţă şi te orientezi. Nu întotdeauna însă vinzi sau cumperi moneda de care ai nevoie în mod direct. Uneori ieşi mai avantajat printr-un schimb încrucişat. Cumperi forinţi din Ungaria, îi vinzi pe piaţa din Uruguay şi în loc, iei moneda de care ai nevoie, dacă şi cursul e bun”, explică dealerul. El mai spune că cele mai mari riscuri sunt pe piaţa operaţiunilor speculative. „Operaţiunile speculative sunt cele mai dure. Dacă legea lui Murphy are un loc unde se aplică la fix, ringul licitaţiei valutare e locul ăla. Toate calculele, toate legile economice, trendurile, toate sunt de partea ta şi teoretic, achiziţia ta e sută la sută un câştig. Ei bine, după ce intri în piaţă, câştigul teoretic devine pierdere certă”, explică dealerul. Profitul sau pierderile pot fi decise de evcenimente aleatorii, cum ar fi o explozie undeva pe glob. Noroc că riscurile la care e supus un dealer sunt limitate de sumele pe care acesta le poate juca pe piaţă. „Începi să speculezi mişcările de pe piaţă. Ştii că euro dolar e 1,40 şi după ce te uiţi pe ştiri şi citeşti analizele grafică de pe monitor, te blindezi cu indicatorii macro, şi îţi spui că cursul va merge în 1,41. Şi-atunci cumperi. După ce ai cumpărat, te trezeşti că nu ştiu ce explozie a avut loc într-o zonă, nu vreau să dau nume, şi ţie ţi s-a dus dracului afacerea. Ai pierdut. Noroc că banca are limită de dealer, adică nu poţi juca sume de ordinul zecilor de milioane de euro. În funţie de bancă, de funcţia pe care o ai, un dealer poate juca între 2-8 milioane de euro, iar un arbitru, 12-18 milioane. Dacă eu pierd, poate un coleg câştigă mai mult şi banca îşi are acoperită eventuala pagubă. Ăsta e jocul”, precizează traderul.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Mihai Marcu: E nevoie de faliment naţional pentru a rupe cercul vicios?

Va readuc aminte ca Romania a fost downgradata anul trecut la rating-ul junk din cauza deficitului bugetar.

Doi ani electorali consecutivi se dovedesc dezastruosi pentru finantele publice ale Romania. Cat timp mai pot continua pomenile din bani publici si finantarea inflationista a deficitului bugetar?

Este foarte simplu sa castigi alegerile cu bani publici:

- dai garantii la banci sa crediteze subprime, fara risc;
- cresti salarii si pensii, le platesti din bani imprumutati si lasi dobanzile pentru viitor;
- arunci cu pomeni si amnistii fiscale.

Anul electoral 2008 a fost o orgie a cheltuirii banului public. Anul 2009 este tot un an electoral, in care s-au tiparit bani pentru acoperirea deficitului de anul trecut si doar dintr-o conjunctura economica extraordinar de rara s-a evitat o crestere a inflatiei.

Aparatul public este un organism care incearca sa supravietuiasca prin orice mijloace. Ministerul Finantelor absoarbe toti banii din piata, iar bancile romanesti devin doar un departament de trezorerie cu o retea inutila de agentii in tara. Cand toti banii pot fi imprumutati fara risc catre Stat, de ce s-ar mai acorda credite sectorului privat?

Se pare ca este imposibil sa cerem responsabilitate, iar cheltuielile publice vor creste indiferent de ce se intampla cu economia. Este oare necesar sa taiem toate alternativele, sa sugrumam sectorul privat pana cand ajustarea sectorului public va fi singura cale posibila?

Cred ca se va prefera intrarea tarii in incetare de plati decat sa ajustam sectorul public. Un faliment national ne-ar pune intr- situatie cand cheltuielile vor fi reduse automat - nu vor mai fi bani. Chiar este nevoie de un influenta exterioara atat de dura pentru a face acum niste reduceri atat de necesare ale cheltuielilor bugetare? Trebuie sa ajungem cel mai de jos nivel posibil pentru a reveni la normal?

Din pacate, unii guvernanti inca mai traiesc in perioada cand toti banii din economie erau ai statului. Ce conteaza ce taxe introducem, tot la noi ajung? Din pacate, situatia s-a schimbat. Prea putini politicieni dovedesc ca stiu cum se conduce o economie moderna.

Poate ar trebui ca alegatorii sa dea o lectie si sa rupa legatura dintre foarte scumpele pomeni electorale si rezultatele votului.

Lectura suplimentara - Veniturile bugetare sunt cu 4 mld. euro sub estimari

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Răzvan Pascu: Despre criza financiară şi cum a început aceasta...

Pana prin 2007 bancile din State si din toata lumea s-au intrecut in a oferi credite. Sigur ca aceasta este ratiunea lor de a exista si din asta traiesc ele, numai ca bancile au oferit atatea credite incat la un moment dat nu au mai rezistat sub presiunea acestora.

Din ratiuni ce tin pur de rasa umana (in speta frica si lacomia) oamenii sunt cei care au ridicat piata imobiliara si piata creditelor din lacomie si apoi, tot ei sunt cei care au daramat-o foarte usor, din frica. Totul a inceput pe piata americana, unde “deontologii” abia acum arata cum “blestematii de bancheri” ofereau credite chiar si catre animale, cersetori sau oameni decedati.

Sa spunem ca un anumit personaj, “Americanul“, dorea sa isi cumpere o casa si mergea la banca “Creditorul SUA” ca sa ceara un credit. Banca ii oferea acel credit chiar daca istoria de plata a lui si veniturile nu ii erau favorabile clientului.

Revenind la povestea noastra, “Americanul” primea banii de la banca, dar pentru ca banca era constienta ca isi asuma un risc foarte mare, il incadra pe acest client in gradul de risc cel mai ridicat – subprime. Si apoi ce facea? Pentru a nu-si asuma riscuri in plus, banca vindea aceasta ipoteca cu grad mare de risc de neplata catre un Hedge Fund (fond de hedging) care prelua riscul ca “Americanul” sa nu-si plateasca ratele. Precum o societate de asigurari, fondul de hedging prelua riscul de neplata si facea profit din diferenta dintre pretul de cumparare a acelei ipoteci si pretul de vanzare a ei. Dar de ce pretul de vanzare?

Ati ghicit: pentru ca fondul de hedging nu vroia nici el sa preia riscul acesta de neplata a domnului “Americanul” si vindea mai departe ipoteca. Fondul nu avea doar aceasta ipoteca ci vorbim de sute de milioane de dolari in ipoteci. Fondul de hedging lua toate ipotecile cumparate si le impartea pe grade de risc: ei faceau niste calcule si vedeau ca unii clienti sunt mai “riscanti” si exista nesansa ca acestia sa nu-si plateasca ratele, altii erau mai putin riscanti. Dupa ce impartea ipotecile cumparate in grade de risc diferite, fondul de hedging vindea mai departe aceste instrumente financiare nou create catre diferiti investitori precum fonduri de investitii, fonduri de pensii, companii de asigurari, banci sau chiar investitori privati foarte bogati care, contra unui castig bun, isi asumau aceste riscuri enorme.

Ce este interesant abia acum urmeaza pentru ca existau mari sanse ca aceste instrumente financiare sa fie cumparate chiar de catre Banca “Creditorul SUA” despre care va spuneam la inceput si de la care pornise practic toata povestea. Iar Banca putea merge si mai departe si, pentru a-si asigura protectie asupra acelor instrumente financiare cumparate, mergea sa le asigure la o companie de asigurari care se obliga ca in cazul in care s-ar intampla ceva cu respectivele instrumente financiare, aceasta sa plateasca suma asigurata. Asadar, totul era o spirala a banilor, care, daca s-a rupt la un moment dat a afectat intreg lantul.

Am prezentat mai sus, foarte simplificat, problemele care au dus la aparitia acestei crize financiare, care s-a transformat apoi in criza economica, din lipsa de lichiditati. Situatia este insa mult mai complexa, mai ales ca in joc au intrat si institutii de rating (precum S&P, Fitch, etc.) care nu au putut anticipa ceea ce urma sa se intample, oferind ratinguri foarte bune unor companii care apoi au falimentat. Odata cu demascarea problemelor insa, investitorii au intrat in panica si au inceput sa vanda masiv, ducand preturile si mai jos.

Scriam aici (articolul din 10 iunie) acum aproape 2 luni ca dolarul nu mai poate decat sa scada, tocmai pentru ca ar fi spre interesul americanilor. Cu cat dolarul e mai ieftin cu atat si costurile americanilor sunt mai mici si preturile pentru produsele de export sunt mai mici, ceea ce inseamna ca vor vinde mai mult si vor produce mai mult. Este sansa lor ca economia sa creasca. Iata ca dupa 2 luni de la publicarea articolului pe blog, citesc in ZF ca dolarul scade la minimul ultimelor 6 luni.

In opinia mea, criza este departe de a se fi terminat desi este foarte posibil ca economia SUA sa revina pe plus anul acesta spre sfarsit. Unda de soc pe care a lasat-o griparea economiei americane se va mai simti probabil cativa ani in Europa si in Romania, iar unele tari precum Islanda (care avea active bancare de peste 3 ori PIB-ul tarii) sau Lituania vor iesi din aceasta perioada complet transformate.

Despre Romania cand si cum credeti ca va iesi din criza?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Răzvan Pascu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP