luni, 10 august 2009

Bogdan Glăvan: Dăianu, Blanchard şi keynesianismul global

În ultimul articol din Ziarul Financiar, FMI şi Keynes, Daniel Dăianu reia unele din ideile sale preferate, plusând cu alte erori noi. De acestea din urmă aş vrea să mă ocup, pentru că de restul am tot scris.

Daniel Dăianu crede că politicile keynesiene şi-au demonstrat eficacitatea, scoţând economile vestice din criză. El nu ne spune de ce Japonia nu a urmat plutonul performerilor deşi este campioană la politici keynesiene de câteva decenii. Detalii. Autorul adaugă însă, precaut, că pe lângă beneficiile aduse, relaxarea monetar-fiscală ne-a lăsat moştenire şi ceva masă monetară în exces, deficite şi datorii imense care trebuie eliminate. Nu pare însă să îşi facă probleme în legătură cu acest lucru. Eu unul sunt mai puţin optimist şi ţin să amintesc ceea ce Dăianu uită: teoria keynesiană nu se rezumă doar la idei despre resuscitarea economiei aflate în picaj, ci propune un model de gestiune macroeconomică, aşa numita politică stop and go. Dacă trecem cu vederea acest detaliu, eficienţa keynesianismului este o vorbă goală: eficienţă în raport cu ce? Nicio şcoală de gândire nu neagă că guvernul poate creşte PIB-ul prin credit ieftin şi creşterea cheltuielilor publice!

Înţeles corect, keynesianismul nu a fost validat niciodată de istorie pentru că intră în contradicţie cu principiile după care se duce politica, mai ales cu acel celebru – „După noi, potopul”. Altfel spus, acum că am văzut cât de tari sunt guvernele când vine vorba să spună „Go”, tare aş vrea să le văd cum vor spune „Stop”. Şi până nu văd chestia asta nu am motive să apreciez keynesianismul.

Ce alte greşeli mai face cel mai celebru keynesian roman, pe lângă faptul că răstălmăceşte keynesianismul după cum îi convine?

Păi, ca orice keynesian, loveşte în monetarism – paradigmă pe care o interpretează în nota proprie, adică la fel de tendenţios pe cât a interpretat şi keynesianismul. Dăianu uită principiul de bază al monetarismului, anume că “banii contează” şi că politica monetară este la rădăcina boom-urilor, respectiv crizelor; că expansiunea monetară se reflectă, mai devreme sau mai târziu, în creşterea preţurilor, fără niciun spor de bunăstare. Cred că am arătat suficient cum folosind prescripţiile monetarismului puteam anticipa criza şi ce bine era dacă eram cu toţii monetarişti în ultimii ani. Din păcate, am fost luaţi prin surprindere de criză nu fiindcă (aşa cum zice Dăianu) am fost orbiţi de prea mult monetarism, ci pentru că l-am abandonat cu totul.

În finalul articolului, Dăianu îşi exprimă bucuria că FMI – odinioară bastion al monetarismului – a fost cucerit de keynesieni, în frunte cu Olivier Blanchard, actualul economist-şef al instituţiei. Persoană pe care ar trebui să o apreciem pentru „pragmatismul şi echilibrul abordării sale”. Ei bine, dacă fostul ministru de finanţe a uitat, să-i amintim că Blanchard a scris pe la începutul mileniului un studiu sugestiv intitulat “What Do We Know About Macroeconomics the Fisher and Wicksell Did Not?”, în care concluziona că breasla economiştilor a făcut “a lot of progress” şi că am fost martorii unei “a surprisingly steady accumulation of knowledge” – din care puteam deduce că economiştii au dobândit o înţelegere mai bună în legătură cu modul de funcţionare al economiei. Mda, asta era înainte de criză; de o criză mai zdravănă decât cea din 1930. Oricum ştiam că keynesienii stau prost la capitolul anticipări. Bun, puteţi spune, mai greşeşte omul, acum nu trebuie să dăm cu piatra în Blanchard. Dar ce ne facem, căci se pare că avem de-a face cu o gaşcă de erori, dacă-mi iertaţi licenţa poetică? Nu mai departe de acum câteva săptămâni Daniel Dăianu zicea că economia mondială va cunoaşte o evoluţie în formă de W. Păi, ori am scăpat de criză graţie keynesianismului, ori am decolat ca să avem unde ateriza?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Ion Radu Zilişteanu: FMI scoate gunoiul de sub preş: România este în recesiune foarte severă

Conferinţa de presă de astăzi a şefului delegaţiei FMI la Bucureşti, Jeffrey Franks, a arătat României ceea ce guvernul Boc nu a fost în stare să vadă: România se găsesşte în recesiune foarte severă. Vă mai amintiţi pompoşenia cu care Boc şi Pogea se lăudau că s-au încadrat în valorile stabilite cu FMI în acordul stand-by? A trebuit să vină misiunea Fondului Monetar Internaţional ca să scoată gunoiul de sub preş.

Cifrele sunt extrem de îngrijorătoare pentru anul 2009: contracţie economică de 8-8,5% din PIB faţă de 4,1%, cât se estimase în martie, deficit bugetar de 7,3% din PIB, faţă de 4,6%, cât se negociase în acordul stand-by. Sunt şi semne parţial bune: inflaţia se va situa la sfârşitul lui 2009 la 4,3%, în interiorul ţintei BNR de 3,5% +/-1 punct procentual, iar deficitul de cont curent va avea o scădere mai accentuată decât se prevăzuse, respectiv 5,5% din PIB, în loc de 7,5%.

În aceste cifre, se vede incompetenţa guvernului, care, în mod iresponsabil, nu a luat măsurile necesare de combatere a crizei. În ciuda încasărilor reduse la buget, guvernul a lăsat liberă sarabanda cheltuielilor, nerealizând mai mult de o treime din planul de investiţii propus iniţial. Mai mult, a introdus impozitul minim, una dintre cele mai proaste măsuri pe care le putea lua, lovind în economia privată, cea care aduce grosul contribuţiei la bugetul de stat. În fine, Boc a descoperit apa caldă: de la 1 ianuarie 2010, impozitul minim va fi restrâns doar la anumite domenii. Cu alte cuvinte, experimentul nu i-a reuşit, asta e, fără să-şi ceară scuze de la cobai: naţiunea română.

Este timpul pentru o schimbare!

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Dan Popa: Gând alungat

Am vrut initial sa scriu un pamflet, pornind de la anuntul reprezentantilor FMI, prinvind recesiunea sefera catre care se indreapta Romania. De fapt, l`am si scris, imaginand reactiile premierului si pe cele ale oficialilor BNR. Desigur, fiind vorba de un pamflet, erau reactii prin care respectivii negau recesiunea, invocand definitii de prin tratatele de economie, astfel incat sa le iasa lor jocurile.

Nu am mai postat, insa, nimic. Cred ca acum, cand deja lucrurile sunt mai mult decat evidente, e nevoie de luari de pozitii serioase.

Boc nu are ce cauta in fruntea Guvernului, pe bune. Pogea nu are ce cauta in asemenea vremuri la Finante. E un tip ok, dar nu ca ministru in perioada de criza. Videanu ar trebui sa ramana un intreprinzator privat fara contracte cu Statul. Acum ar fi nevoie de un Daianu la Finante si un Isarescu ca premier.

Nu poti pune un expert in pantofarie sef la raionul de carne, ca te ia imediat la intrebari de ce nu au carnatii, tocuri. Asta face Boc acum. Din pacate, nimeni nu`i da jos ochelarii sa`l intrebe pur si simplu. “Tu ce cauti ma, aici?”

Faptul ca tu de mic ti`ai dorit sa te joci de`a cosmonautul nu inseamna ca ai intrarea asigurata la Fac. de Aeronave. Poate insemna pur si simplu ca visezi. Si atat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Europa îşi revine încet din criză. România mai are de aşteptat

In Germania si Franta, semnele reluarii economiei devin din ce in ce mai vizibile. Germania si`a crescut exporturile (cu 7 %, din datele pe care le am eu), in vreme ce Guvernatorul Bancii Frantei mizeaza pe stabilizarea economiei in trimestrul al treilea (lucru confirmat de rezultatele anchetei de conjunctura publicate pe site-ul Bancii Frantei). In Marea Britanie, riscurile deflatiei devin din ce in ce mai evidente.
Din pacate, Romania merge in contiuare tot mai prost, cu un Guvern care a ajuns prin minciuna la putere.

Cat despre disponibilizarile din sectorul bugetar, eu as pune pe cineva sa faca niste organigrame mai apropiate de realitate si normarea corecta a muncii. Abia dupa aceea se poate face o restructurare eficienta.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Mihai Marcu: Adevăraţii stăpâni de sclavi

Deseori, cei cu credite imobiliare pe cap (și nu numai), sunt desemnați de bârfa populară ca "sclavi ai băncii". Nu putem spune că expresia nu are o bază pertinentă: lună de lună, timp de zeci de ani, să trebuiască să plătești rata care nu e deloc mică, îți dă o senzație de jug. Adăugăm la asta mulgerea prin dobânzi aberante, pardon românești, neplafonate, și avem imaginea întreagă a unui biet sclav care muncește pentru a îmbogăți banca.

Însă focalizarea pe rata lunară înghițită constant de bancă riscă să ne deturneze atenția de la alt mare stăpân de sclav. Nu e o uitare a pluralului, undeva se ascunde un stăpân de sclav.

În toată schema de achiziție a unui bun imobiliar pe vârf de bulă speculativă, se uită de stăpânul suprem: vânzătorul.

Pentru cine își pune lumea pielea în saramură pe 30 de ani? Pentru bancă? Nu, pentru vânzător. Vânzătorul primește toți banii dintr-un foc, banca doar înlesnește spolierea benevolă în favoarea vânzătorului. Banca, după ce ți-a furnizat un munte de cash reprezentând munca ta pe mai mulți ani, ca să-l îndeși în buzunarul vânzătorului, își va recupera banii însoțindu-te lună de lună ca să-i dai sume mici, o parte din ele fiind costuri de refinanțare, costuri de risc și costuri de funcționare. Doar în decursul a zeci de ani va strânge și banca suficiente firimituri cât să aibă un profit suculent al ei.

În momentul semnăturii la notar, munca ta pe câțiva ani e deja la vânzător. El e stăpânul tău numărul unu.

În decursul operațiunii de spoliere în favoarea vânzătorului, banca nu e decât un element auxiliar. Agențiile, evaluatorii, notarii, companiile de asigurări, statul, băncile, toate acestea doar te ajută și te taxează în avântul tău de a deveni sclavul proprietarului.

Vânzătorul nu are treabă cu plata ratelor tale. El și-a luat o parte zdravănă din viața ta și a plecat discret. Definitiv. Nefiind atent, tu înjuri banca pentru că trebuie să-i plătești rate, atât de multe rate. Uităm mai repede o secundă, cât a fost necesar pentru acceptarea unui preț aberant reprezentând produsul cumulat al mai multor ani din viață, decât sute de luni, toate trăite pe rând la timpul prezent, când vrem-nu-vrem trebuie plătite blestematele de rate, băncii.

Desigur că orice am cumpăra cu bani, în fond, reprezintă o acceptare de sclavie în favoarea vânzătorului pe durata producerii acelor bani. Însă hiperbola noastră ia o amploare caricaturală atunci când sclavia ia dimensiunea unor ani de viață, pentru betoane armate asortate cu multă speculă. Nimeni, nici măcar banca, nu poate rivaliza cu câștigul din speculă al vânzătorului.

Dacă guvernul ar decide mâine că ziua de 2 ianuarie redevine zi lucrătoare (din solidaritate cu pensionării sau pentru protejarea naturii sau pentru orice altceva), s-ar ieși rapid în stradă. E de neconceput, chiar și dacă e vorba în fond de o singură zi pe an.

Însă atunci când calculează în ani de zile munciți, și nu zile pe an, mintea omului își pierde reperele. Nu e nicio problemă ca vânzătorul cere 5 ani de muncă, la cum evoluează piața riști ca mâine să-ți ceară 6, 7, 8.

Sclavul băncii ? Legendă asta practic îl aruncă în anonimitate virtuoasă pe vânzător. Creditul aberant de scump e cireașa de pe tort, dar tortul e în frigider la vânzător.

Morala poveștii e că acela care se lansează în achiziții pe vârf de bulă speculativă, ar trebui să caute un proprietar de treabă. Viața pe plantația de bumbac era mai suportabilă dacă plantatorul era un tip simpatic.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Dan Popa: Salariile din UBS şi disponibilizările de la noi

Potrivit cotidianului elvetian Sonntag (citat de 20minutes.ch , salariul mediu al unui bancher din cadrul diviziei de investitii a UBS a fost in 2008 de circa 27.800 CHF/luna (17.900 EUR), dar nivelul ar putea creste in partea a doua a acestui an, dupa ce in primul semestru a scazut usor.
Paradoxul este ca desi numarul salariatilor scade, bugetul de salarii creste. Prin urmare, criza nu exista.

In Romania, salariile celor din front office sunt (cu mici variatii si exceptii) intre 1266-1600 lei, cu perspective de gheata la mal. Disponibilizarile continua (din scrisorile pe care le primesc, am inteles ca cel mai impredictibil mod de concediere e la Credit Europe, unde “zboara” si oameni dintre cei mai valorosi), o parte din agentii se inchid iar creditarea pe segmentul corporate, desi insistent ceruta de Boc, nu va porni din cauza incoerentelor aceluiasi Guvern Boc, care face sa nu mai stii ce industrie e viabila.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP