marți, 1 septembrie 2009

Bogdan Glăvan: De la “fiat money” la “fiat CFL”

După cum ne învaţă istoria, la 1 septembrie 2009 România a declanşat războiul împotriva becurilor incandescente. Ne-am aliniat astfel, la războiul pe care econazibirocraţii din Occident îl planifică de mai mulţi ani. În locul clasicelor becuri, vom fi siliţi să folosim becurile cu lumină fluorescentă (CFL – Compact Fluorescent Lightbulbs), chipurile pentru a salva planeta de la chinul epuizării resurselor. Cert este că premierul Bec… mă scuzaţi, Boc (cred că am început să comit erorile de exprimare ale doamnei Udrea – involuntar, desigur) a luat în sfârşit o măsură importantă împotriva crizei… fie şi împotriva crizei ecologice.

Despre exagerările care stau la baza argumentelor în favoarea acestei politici s-a scris destul – nu în România, ci acolo unde lumea este interesată să înveţe. De aceea m-am bucurat să citesc articolul publicat azi de Sorin Ioniţă, o critică adevărată, cu sare şi piper, a acestei măsuri, trecând în revistă numeroase presupuse avantaje şi sigure dezavantaje ale becurilor CFL. A uitat să adauge doar că lumina fluorescentă dăunează sănătăţii omului: unii zic că provoacă miopie, alţii că predispune la cancer, prin distrugerea vitaminei D. Reprezintă chiar o armă de distrugere în masă pentru fluturii de noapte (ecologişti, vă rog, aplaudaţi!)

Dincolo de argumentele tehnologice sau medicale pro şi contra becurilor clasice avem însă problema economică, trecută prea uşor cu vederea. Se uită faptul că oamenii plătesc pentru lumina electrică folosită şi că această cheltuială se reflectă în preţul energiei. Becurile incandescente şi cele fluorescente reprezintă două tehnologii diferite care, momentan, există simultan pe piaţă. Oamenii le folosesc aşa cum pe vremuri foloseau şi banii de aur şi bancnotele de hârtie (comparaţia este un pic forţată dar, sper, sugestivă). Competiţia între cele două tipuri de becuri ne-ar arăta, în absenţa intervenţiei autorităţii politice, ce este mai economic: să folosim becuri clasice, în esenţă mai ieftine dar care consumă mai multă energie sau becuri fluorescente, mai scumpe dar mai “economice” (în sens tehnologic). Nu putem anticipa deznodământul. Poate că CFL-urile vor înlătura de pe piaţă becurile clasice, poate vor supravieţui ambele tehnologii sau, cine ştie, becurile fluorescente îşi vor afla declinul – în faţa celor clasice, în faţa tehnologiei LED sau a altora.

Dar nu vom afla. Pentru că printr-o lovitură demagogică împotriva raţionalităţii economice, guvernele pregătesc prohibiţia becurilor clasice, la fel cum au procedat cu banii din aur. Iar când vine vorba de lupta împotriva raţionalităţii economice guvernele colaborează perfect; până şi Fidel Castro şi Hugo Chavez – noul megastar al politicii pop – îmbrăţişează viziunea dogmatică potrivit căreia merită să abandonăm etalonul luminii incandescente în favoarea adoptării standardului fluorescent.

Când au naţionalizat aurul, deposedând lumea de avuţia monetară acumulată în trecut, au spus că prin aceasta vom face “economii”. La urma-urmei e costisitor să sapi în mine după aur ca să baţi monedă; de ce să faci asta, când e mult mai simplu să tipăreşti bani de hârtie? Acelaşi motiv este invocat astăzi, cu ocazia încălcării libertăţii individuale de a folosi ce sursă de lumină dorim.

Dacă nu luăm atitudine, nu ne rămâne decât să ne punem mintea la contribuţie pentru a anticipa următoarea “economie” la care ne va supune guvernul atotştiutor şi benevolent. Şi nu trebuie să ne gândim prea mult. Acum 20 de ani încă eram învăţaţi ce economii trebuie să facem pentru a construi „societatea multilateral dezvoltată”. Ce trebuie să facem acum, este doar să imaginăm ce alte soluţii mai există pentru a realiza o lume „mai prietenoasă cu mediul”. Are cineva vreo idee?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Ion Radu Zilişteanu: SkyEurope a încetat toate operaţiunile

După cum scriam la 22 iunie 2009, compania slovacă low-cost SkyEurope se pusese sub protecţia legii falimentului în vederea reorganizării datoriilor şi pentru optimizarea reţelei. Iată că astăzi compania a anunţat încetarea tuturor operaţiunilor, cu efect imediat. În comunicatul postat pe propriul site, SkyEurope îndeamnă călătorii care au achiziţionat bilete cu plata prin carte bancară să încerce să recupereze banii de băncile emitente, dar îi anunţă pe cei care au plătit cu numerar că banii nu vor fi înapoiaţi. Totodată, titlurile SkyEurope, cotate la bursa de la Viena, au fost suspendate de la tranzacţionare, începând de astăzi.

În ultimele lunii, după ce compania se pusese sub protecţia legii slovace a falimentului, am primit o grămadă de e-mail-uri promoţionale de la ea, în virtutea faptului că am zburat cu avioanele sale înspre şi dinspre Viena. SkyEurope îmi propunea să cumpăr bilete la preţuri imbatabile chiar şi pentru anul viitor. În mesajele electronice, nu era menţionat nicăieri faptul că SkyEurope se afl sub protecţia legii falimentului, ceea ce este o gravă dezinformare a consumatorilor. Mă întreb ce face Comisia Europeană pentru a preveni astfel de cazuri de inducere în eroare.

Falimentul SkyEurope a lăsat foarte multe datorii neplătite. "SkyEurope, care nu mai operează de marţi pe Aeroport, are o datorie de circa 500.000 de euro, iar MyAir, care, de asemenea nu mai zboară de pe Băneasa, are 700.000 de euro neachitaţi pentru 2008 şi 600.000 de euro anul acesta", a declarat George Mihalcea, directorul Aeroportului Băneasa, citat de Bursa. El a mai precizat că, în cazul companiei SkyEurope, care şi-a anunţat azi falimentul, Aeroportul este înscris la masa credală pentru recuperarea sumei, iar situaţia în cazul datoriilor MyAir este mai dificilă, deoarece MyAir a rămas fără licenţă, iar recuperarea sumei va fi dificilă. "Problema este că o mare parte a anului trecut şi în acest an s-a operat fără achitarea taxelor, şi acum trebuie să remediem problema", a afirmat George Mihalcea. Chestie tipic românească...

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Daniel Cazangiu: Ideologii şi modele economice

Asa cum bine se observa, in ultimile postari mi-am exprimat pozitia clara in ceea ce priveste nocivitatea atitudinilor prin care se incearca gasirea unor “virtuali” vinovati, care sa poarte vina pentru “greselile si neîmplinirile măreţe ale poporului”. De fapt, cei care se ascund in spatele unor simple pareri conspirationiste (de genul cartelul bancilor, strainii care au venit si au luat totul, si alte bazaconii de acest tip), o fac doar pentru a-si ascunde incapacitatea de a rationa corect dpdv al economiei de piata si de a-si reprezenta corect propriile interese. Afirmatia este valida doar presupunand buna intentie a acestora, si nu faptul de a folosi in scop electoral aceste opinii.

Juridic vorbind, orice persoana cu capacitate de exercitiu deplina este raspunzatoare pentru actele si faptele proprii, precum si pentru consecintele acestora. Pretentiile unei reglementari care sa dicteze anumite actiuni ale pietei apartin trecutului.

Prezentul ne pune in fata certitudini si modele. Certitudinile se refera la o serie de tari cu economii de piata performante, in care nivelul de trai este destul de sus, iar modelele se refera la ideologiile care au stat la baza viziunii pe termen lung in implementarea institutiilor si modelelor economice.

Consider constructiv faptul de a prezenta sintetic latura socio-economica a principalelor conceptii despre democratie (liberala, conservatoare si sociala) , conceptii care au fost implementate cu succes in alte tari. Precizez ca ideile au fost preluate din “Ideologii politice şi idealul democratic” de Terence Ball si Richard Dagger.

Câteva concepţii despre democraţie:
- Democraţia liberală – provine din liberalism, de aceea accentuează drepturile şi libertăţile individului. Pentru liberali, democraţia este guvernarea poporului, dar incluzând protejarea drepturilor şi a libertăţilor individului, pentru care trebuie redus rolul majorităţii. În această accepţiune, democraţia este conducerea de către majoritatea oamenilor, dar numai atâta timp cât cei care alcătuiesc majoritatea nu încearcă să-i deposedeze pe indivizi de drepturile lor fundamentale;
- Conservatorismul - Conservatorii clasici încercau să restaureze o societate aristocratică atacată de liberalism şi de Revoluţia franceză. Ei apărau ierarhia socială tradiţională, insistau asupra unui guvernământ suficient de puternic încât să dirijeze pasiunile oamenilor, şi erau sceptici cu privire la încercările de a promova libertatea individuală şi egalitatea şanselor într-o societate competitivă;
- Social-democraţia – conceptul cheie al democraţiei este egalitatea. Democraţia liberală plasează săracii la discreţia celor bogaţi. Avantajul financiar nu este democratic. El trebuie corectat.

Democraţia liberală
În cazul liberalismului, fiinţele umane sunt concepute ca indivizi în mod fundamental raţionali. Ei sunt de acord că propriul interes este motivaţia pentru cei mai mulţi dintre oameni. Aceasta implică şi faptul că oamenii vor concura între ei pentru a-şi promova interesul. Competiţia este considerată ca o parte naturală a condiţiei umane.

În cazul liberalilor, agentul este individul. Opreliştile pot fi: tradiţiile sociale, legăturile de dependenţă feudală şi conformismul religios. Lor li se adaugă: sărăcia, apartenenţa sexuală sau rasială, neştiinţa şi boala. Scopul liberalismului: a trăi după cum crezi, atâta vreme cât nu îngrădeşti libertatea altora. Din perspectivă liberală, fiecare persoană ar trebui să aibă şanse egale de a se bucura de libertate, libertatea nimănui nefiind superioară libertăţii altuia.

Liberalii neoclasici susţineau că intervenţia statului ar trebui să fie foarte redusă pentru a lăsa loc exercitării libertăţii individuale.

John Maynard Keynes a argumentat că guvernul trebuie să îşi folosească abilitatea de a impune impozite şi de a le folosi pentru prevenirea depresiilor şi menţinerea unei economii sănătoase. Aceasta teorie a devenit ideologia dominantă a Vestului după al doilea război mondial.

Robert Nozick – statul este o gigantică agenţie de protecţie. «Statul minimal» este legitim atât timp cât nu violează drepturile nimănui. Politica de folosire a taxelor pentru a lua banii de la unii oameni în beneficiul altora este o situaţie similară cu «munca forţată».

Libertarianismul anarhist este prelungirea extremă a liberalismului. Din perspectiva lor, adevăratul liberalism conduce la anarhie. Murray Rothbard considera că anarhismul pe piaţa liberă este şi de dorit (când nu există constrângere din partea guvernului, orice individ va fi lăsat să facă tot ce doreşte), şi practic (orice face guvernământul, iniţiativa privată poate să facă şi mai bine!).

Liberalii neoclasici (sau libertarienii) consideră că avem nevoie să limităm guvernământul pentru a-l împiedica să ne jefuiască de libertate. Anarhiştii libertarieni militează pentru abolirea guvernământului în ansamblul său.

Conservatorismul
Convingerea umană a conservatorilor este că fiinţele umane sunt şi vor fi întotdeauna slabe. Mulţi numesc conservatorismul – «filosofia politică a imperfecţiunii». Oamenii nu sunt atât de inteligenţi pe cât se cred, iar raţiunea lor nu este capabilă să anticipeze toate consecinţele deciziilor luate. De aceea, cele mai bune intenţii sfârşesc adesea prin a provoca cel mai mare rău.

Conservatorii consideră că orice încercare de a reface fiinţele umane prin reconstruirea societăţii lor va sfârşi într-un dezastru. Susţinătorii radicali ai altor ideologii deţin viziunile unor societăţi utopice, ei cheamă la revoluţie pentru a realiza societăţi perfecte.

Libertatea nu este neapărat bună, deşi poate fi. Ca şi focul, libertatea poate fi utilă dacă este supusă unei bune întrebuinţări. Puterea distructivă a oamenilor eliberaţi de toate restricţiile tradiţionale şi legale este înspăimântătoare.

Conservatorii credeau că în orice societate există un grup restrâns care este potrivit pentru a guverna, prin capacităţi, experienţă şi temperament, în timp ce totalitatea este total nepotrivită.

Conservatorii tradiţionali sunt apropiaţi de Edmund Burke, de poziţiile conservatorilor clasici şi ale conservatorilor culturali. Societatea este concepută ca o ţesătură de pânză, în care fiecare individ are conexiuni cu ceilalţi. Societatea trebuie să promoveze libertatea, dar o libertate ordonată. Scopul activităţii politice este acela de a păstra fabrica socială. Capitalismul este considerat un solvent care poate dizolva ţesătura de relaţii tradiţionale.

Socialismul
Socialismul a început ca un răspuns la liberalismul sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Socialiştii s-au opus accentului pus de liberali asupra competenţei şi libertăţii individuale, fiinţele omeneşti fiind prin natura lor creaturi sociale sau comunitare. Până la un punct, acesta este şi discursul conservatorilor. Numai că socialiştii nu acordă nicio valoare tradiţiei şi proprietăţii private.

Socialiştii fac apel la programe care distribuie bogăţia mai echitabil, în raport cu care conservatorii au acordat eticheta «egalizatoare». Socialiştii împărtăşesc convingerea fundamentală că societata în ansamblu trebuie să controleze proprietatea, şi nu indivizi particulari. Se pune aici o întrebare: cât de mult din proprietate trebuie să deţină şi să controleze societatea? Ca principiu general, orice contribuie semnificativ la producerea, distribuirea şi livrarea bunurilor trebuie să fie controlat social în folosul tuturor.

Pentru socialişti, agentul care trebuie să fie liber nu este individul izolat, ci indivizii-în-relaţie. Ei consideră că sistemul capitalist se opune aspiraţiilor lor prin aşezarea prea multor obstacole în calea muncitorilor. Cei care trebuie să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului pentru a munci din greu ca să trăiască, nu pot spera să-şi dezvolte talentele pe deplin. Nimeni nu poate fi liber să scoată un profit privat din munca altuia.

Capitalistul exploatează muncitorul plătindu-i mai puţin decât valorează munca sa. Muncitorul este sărăcit, pe măsură ce capitalistul se îmbogăţeşte. Capitalistul este dependent de muncitor, fără a cărui muncă nu s-ar putea crea nicio bogăţie, şi nici identitatea capitalistă n-ar exista. Diviziunile de clasă sunt exploatatorii, unde se elimină clasa se elimină şi exploatarea.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Mihai Marcu: Un exemplu pentru orice diplomaţie

Persoane fizice din Olanda si Marea Britanie au depus cam 6 miliarde USD intr-o banca din Islanda.

Cand pescarii cu hobby-uri de bancher au intrat cu trenul in zid, falimentand integral sistemul bancar islandez, depunatorii din alte tari au primit initial o veste buna si una proasta: erau de fapt investitori nu depunatori si au pierdut banii.

Care a fost reactia lor? Resemnare? Nici pe departe. Marea Britanie a lansat un atac diplomatic furibund - a aplicat legislatia anti-terorista pentru a bloca activele Islandei. Subtilitati adresate depunatorilor englezi de genul "de ce nu v-ati uitat mai atent la dobanzi", "poate e vina voastra ca mai credeti in povesti" nu au fost luate in seama.

Rezultatul final - pentru a evita izolarea internationala si pentru a intra in UE, islandezii au decis sa recompenseze integral depunatorii.

Situatia de mai sus este un exemplu si pentru autoritatile romane in ceea ce priveste protectia intereselor cetatenilor. Poate pe viitor ar fi bine ca cetatenii sa nu mai astepte 17 ani pentru a-si primi banii depusi intr-o banca de stat - cazul banilor pentru Dacii depusi la CEC.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Cristian Orgonaş: Despre pensii şi pensionari

In urma cu cateva zile, guvernul a rectificat pentru a doua oara bugetul, aceasta rectificare fiind necesara atat pentru a mai taia din cheltuieli, cat si pentru a acoperi golul lasat in bugetul de pensii ca urmare a scaderii sumelor colectate.

Astfel, de la bugetul de stat se va acorda o subventie de 5.5 miliarde lei catre bugetul de pensii si avand in vedere situatia economica dificila prin care trece acum Romania, sunt convins ca si anul viitor guvernul va avea mari probleme in a acoperi aceste cheltuieli.

Cum s-a ajuns aici, care este situatia actuala a pensionarilor si la ce sa ne asteptam in viitor.

Numar salariati versus numar pensionari
In 1990, numarul salariatilor era de aproximativ opt milioane in timp ce numarul pensionarilor aflati in sistemul de asigurari sociale era de 3.6 milioane, din care un milion erau fosti agricultori. Cu alte cuvinte, fiecare pensionar era sustinut de 2.2 angajati, sau un angajat sustinea 0.45 pensionari.

Ce a urmat insa, stim cu totii. Numarul pensionarilor a crescut de la 3.6 la 5.7 milioane, cel al salariatilor a scazut de la 8 la mai putin de 5 milioane, iar raportul salariati/pensionari a devenit subunitar, astfel ca in acest moment, un angajat tine in spate 1.14 pensionari. Evolutia numarului mediu de pensionari si salariati, in graficul de mai jos (click pentru marire).



Se poate observa ca in ultimii ani, a avut loc o scadere a numarului pensionarilor si o crestere a numarului de salariati, ceea ce a redus raportul pensionari/salariati de la 1.4 in 2002 la 1.14 in 2008, insa daca intram in detalii, vedem ca numarul pensionarilor a scazut datorita scaderii la jumatate a pensionarilor din agricultura. Astfel, numarul acestora din urma a fost de 1.75 milioane in 2000 si a ajuns la 890.000 anul trecut, evolutie normala daca ne gandim ca in mediul rural, in perioada 2000-2008 au murit un milion de persoane peste 64 de ani.

Pe de alta parte, cresterea cu aproape 400.000 a numarului mediu de angajati intre 2002 si 2008, s-a datorat in primul rand angajarilor pe care guvernul condus de domnul Tariceanu le-a facut in Administratie, angajari care acum genereaza probleme deosebite guvernului.

Intresanta este si evolutia numarului de pensionari pe guvernari – intre 1990 si 1992, (Petre Roman si T. Stolojan) numarul pensionarilor a crescut cu 600.000 de persoane, intre 1993 si 1996 (Vacaroiu) numarul a crescut cu peste 1.1 milioane, guvernul de la acea vreme trimitand oamenii la pensie pentru a nu ii concedia, pe vremea CDR-ului numarul a crescut cu peste 700.000, intre 2001 si 2004 cu doar 100.000, iar in perioada 2005-2008 numarul a scazut cu 350.000.

Numarul pensionarilor invalizi a crescut spectaculos
Privind cifrele legate de evolutia numarului pensionarilor, nu pot sa nu remarc evolutia de neinteles a numarului celor care s-au pensionat pe caz de boala, graficul de mai jos este edificator in acest sens.

In anul 1990, existau 3.6 milioane de pensionari, din care 208 mii aveau un anumit grad de invaliditate, ceea ce insemna 5.8% din total. In acest moment, exista 5.7 milioane de pensionari, din care 892 de mii sunt invalizi, ceea ce ridica procentul la 15.6%. Sa intelegem ca starea de sanatate a romanilor s-a deteriorat brusc in doar cativa ani?

Cat castiga pensionarii
Valoarea mica a pensiilor a fost un ultimii ani un subiect permanent de disputa politica, toti politicienii anuntand in campaniile electorale ca daca vor ajunge la putere, vor mari pensiile.

In 2008, in sistemul asigurarilor sociale, pensia medie era de 573 de lei, insa aceasta medie este trasa in jos de pensiile mici ale agricultorilor. Daca luam in considerare pensia medie incasata de catre persoanele cu stagiu complet de cotizare, aceasta este de 879 de lei, respectiv 69% din salariul mediu pe economie. Gasiti mai jos pensia medie pe diferite categorii de pensionari.

Din punctul de vedere al numarului de pensionari dupa categoriile valorice ale pensiilor, observam ca incet incet creste si numarul celor care au o pensie de peste 1000 de lei pe luna, astfel ca doar in 2008, numarul acestora a crescut cu aproape jumatate de milion, ajungand acum la aproximativ 750.000.

Mai mult, daca in 2005 existau 4.5 milioane de pensionari cu o pensie de sub 500 de ron, in 2008, numarul s-a redus pana la 1.6 milioane (linia albastra in graficul de mai jos, scala din dreapta. Liniile rosu, verde si galben, scala din stanga).


Cum a evoluat pensia medie fata de salariul mediu net pe economie
In 1990, pensia medie reprezenta 35.5% din salariul mediu net pe economie. Aceasta proportie s-a pastrat relativ constanta pana in 2006 inclusiv, dupa care a crescut la 44.7% in 2008, saltul fiind vizibil pe grafic (linia verde, scala din stanga, albastru si rosu, scala din dreapta). Acest salt creeaza acum probleme extrem de mari guvernului.


Incotro ne indreptam?
In 1990, proportia celor pana in 19 ani in total populatie era de 32%. In 2008, proportia a scazut la 21%, diferenta fiind uriasa pentru o perioada atat de scurta de timp. Tot in 1990, proportia celor trecuti de 50 de ani total populatie era de 27.5%, acum este de 33.5%, ceea ce inseamna ca in anii urmatori, presiunea asupra bugetului de pensii va fi extrem de mare. Vor fi tot mai multi pensionari iar angajatii vor fi tot mai batrani, singura “speranta” a guvernelor care vor veni la putere fiind aceea ca numarul pensionarilor se va reduce “pe cale naturala”, asa cum am explicat mai sus ca s-a intamplat cu agricultorii in ultimii ani.

Din punctul meu de vedere, cred ca nici un tanar nu ar trebui sa se mai bazeze pe pensia primita de la stat, o pensie facultativa fiind obligatorie pentru a iti asigura batranetile, mai ales in conditiile in care noul standard al varstei de pensionare va fi de 65 de ani.

Acesta este doar primul dintr-o serie de mai multe articole legate de pensii si despre modul in care trebuie sa actionam pentru a nu ajunge ca la 65 de ani sa traim dintr-un venit de mizerie.

Referinte
1. Numarul mediu de salariati: 1996-2006, 2007-2008
2. Toate celelalte date mentionate in articol: INS

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Răzvan Pascu: Top 10 prăbuşiri din istorie ale Burselor mondiale

De-a lungul ultimilor 100 de ani, piata bursiera a mai cunoscut duritatea unor crize financiare, acestea transpunandu-se imediat in preturilor actiunilor de pe Burse. Daca analizam, ceea ce s-a intamplat in ultimii 2 ani pe Bursele lumii, situatia nu mai pare atat de grava in comparatie cu cele petrecute in alte perioade ale ultimului secol.

Va prezint in continuare Top 10 prabusiri ale indicilor bursieri la nivel mondial in ultimul secol. Am luat in calcul doar tarile puternic industrializate.

Pe locul 10 se afla prabusirea Wall Street din 1901-1903: 46% – piata a scazut din cauza asasinarii presedintelui McKinley in 1901 si a secetei ce a urmat in anii urmatori.

Pe locul 9 este prabusirea Wall Street din 1919-1921: 46% – au existat temeri la acea vreme ca sectorul auto este supra-incalzit si ca piata auto a ajuns la saturatie. :)

Pe locul 8 se afla prabusirea Wall-Street din 1906-1907: 48% – piata a scazut dupa ce presedintele Theodore Roosevelt a amenintat ca va prelua conducerea asupra monopolurilor care inflorisera in cateva sectoare ale economiei, mai ales in caile ferate.

Pe locul 7 se afla criza de pe Wall-Street din 1937-1938: 49% – aceasta scadere a urmat unei perioade de recesiune si s-a datorat si dubiilor care planau asupra eficacitatii politicii “New Deal” a presedintelui Franklin D Roosevelt.

Pe locul 6 este scaderea Bursei din Londra din 2000-2003: 52% – criza s-a datorat consecintelor negative ale colapsului in care s-a aflat industria IT, din cauza prabusirii asa ziselor DOTCOM-uri (companiile care activau in online).

Pe locul 5 se afla prabusirea Bursei din Hong Kong din 1997-1998: 64% – asa-numita “criza financiara asiatica” a inceput in Tailanda prin prabusirea monedei locale (baht-ul). Desi aparent fara nici o legatura, prabusirea monedei locale tailandeze a venit la doar 24 de ore dupa ce Marea Britanie a renuntat la suveranitatea asupra Hong Kong-ului. In octombrie 1997 dolarul Hong Kong a devenit tinta unor atacuri speculative, iar Bursa a devenit extrem de volatila, pierzand 23% in doar 3 zile (20-23 octombrie 1997).

Pe locul 4 se afla prabusirea Bursei londoneze din 1973-1974: 73% – piata a scazut din cauza cresterii foarte mari a pretului petrolului, de unde si numele de “Criza petrolului”. Criza a inceput in octombrie 1973 dupa ce tarile arabe au impus un embargo asupra petrolului, ca raspuns la ajutorul oferit de SUA, Israelului.

Pe locul 3 se afla criza din Japonia din 1990-2003: 79% scadere a Bursei – piata a scazut din cauza scaderii preturilor la imobile si a deprecierii activelor. Totusi criza a inceput prin scaderea Bursei timp de 2 ani, dupa care au inceput sa se prabuseasca si preturile imobilelor. In 1997, dupa ce falimente rasunatoare au avut loc in sistemul bancar japonez, banca centrala a inceput sa injecteze multi bani. Una dintre cele mai mari probleme a fost cauzata de catre deflatie (scaderea preturilor), in toata aceasta perioada de 13 ani Bursa avand scaderi dar si cresteri puternice (1998).

Pe locul 2 se afla scaderea Nasdaq din 2000-2002: 82% – Nasdaq este indicele pietei de tehnologie din SUA. In urma prabusirii DOTCOM-urilor (companiilor care activau in IT), indicele bursier a scazut in 2 ani cu 82%. Multe companii au iesit de pe piata, iar Silicon Valley, alta data un loc in care orice companie din IT trebuia sa fie prezenta si care te transforma peste noapte in milionar in dolari, a devenit un loc aproape pustiu.

Pe locul 1 se afla totusi criza din 1929-1932: scadere 89% - scaderea a urmat unui boom economic foarte puternic. Pietele au crescut, iar oamenii imprumutau bani de la banci pentru a-i aduce pe Bursa. Cunoscuta si ca “Marea Depreciere”, prabusirea din 1929 a urmat unei scaderi a pietei imobiliare americane. Bursa era foarte volatila in acea perioada, scazand in fiecare saptamana foarte mult, dupa care isi revenea, doar pentru a scadea din nou apoi (in 28 octombrie 1929 indicele scadea cu aproape 13%, iar a doua zi, cu inca 11%, pana la un nivel de 230 de puncte-spre comparatie, acum Dow Jones este peste 9000 de puncte).

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Răzvan Pascu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP