joi, 22 octombrie 2009

Ion Radu Zilişteanu: T2 Partners: Criza imobiliară americană şi temerile pentru viitor

Redau mai jos un material foarte interesant despre criza imobiliară americană şi temerile pentru viitor, întocmit de T2 Partners.



Sursa

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Bogdan Glăvan: Autonomie pe criterii termice

Distribuirea centralizată a căldurii are rezultate scandaloase: în Sfântu Gheorghe jumătate din populaţie se califică petru ajutoarele de căldură decise de guvern, ceea ce dus la aglomerarea serviciului public însărcinat cu gestionarea acestor alocaţii; cei din Făgăraş sunt supăraţi că braşovenii au primit bani iar ei nu – în consecinţă, la Braşov există căldură în timp ce la Făgăraş nu.

Îmi pare rău să o spun, dar România s-a enclavizat de criterii termice. O consecinţă doar aparent paradoxală a faptului că banii din impozite sunt adunaţi la centru, de unde sunt distribuiti în funcţie de priceperea sau bunăvoinţa guvernului – inclusiv pentru ajutoarele de căldură. Doar un naiv poate crede că toţi suntem egali în faţa statului.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: Crize valutare, inflaţie şi reforme structurale. O poveste cu America Latină

Acest pot il scriu ca urmare a unor discutii cu oameni din banci sau apropiati ai acestora. Gabriela Tudor, vicepresedinte al Institutului Bancar Roman, e impotriva rostogolirii datoriilor si a aministiilor fiscale propuse de oameni politici (Geoana, pentru cei care au aterizat mai tarziu pe Otopeni). „Experienta ne arata ca asemenea amnistii induc oamenilor sentimentul ca poti sa iei un imprumut si sa nu il mai restitui decat atunci cand iti convine, ceea ce nu e normal”, mi-a spus zilele trecute, G. Tudor. Ea a amintit cazurile clientilor care au luat credite de la banci falimentare si care erau aproape revoltati ca dupa ani de zile, le`a batut cineva la usa pentru a`si restitui imprumuturile. Ceea ce mi`a amintit de America Latina, de reformele care au avut loc acolo si in genere, despre legatura dintre inflatie, incredere in moneda, reforme si tot ce va mai fi fiind sa fie in rest. De aici am pornit.

Scurt istoric

În anul 1990, în America Latină inflaţia atingea, în medie, nivelul de 500 la sută. În Argentina, Brazilia şi Peru – trei dintre economiile cele mai importante din regiune – ea depăşea 1 000 la sută, şi nici o ţară nu reuşea să o aducă sub 10 la sută. În faţa degradării nivelului de trai, cele 3 guverne au întreprins profunde reforme structurale, cu sprijinul (si unele chiar vizand) băncile centrale.
E drept acestora le-au mai ramas de rezolvat trei mari chestiuni. Mai întâi, multe dintre ele trebuie încă să stabilizeze preţurile, apoi să restabilească încrederea pieţei în moneda naţională si nu in ultimul rand să menţină o politică coerentă faţă de instabilitatea mişcărilor de capitaluri. Crizele bancare recurente (unele de import, pe fondul globalizarii operatiunilor financiare) şi relaxarea bugetară limiteaza si ele capacitatea lor de acţiune. Dar totusi, au reusit.

Cum au decurs reformele?

După tonul dat de Chile în 1989, aproape toate ţările Americii Latine au adoptat legi care acordă băncilor centrale mai multă autonomie, în schimbul unei responsabilităţi crescute. Aceste reforme urmăresc patru obiective, ierarhizate diferit în funcţie de ţară:
- un mandat clar, axat pe stabilitatea preţurilor mai degrabă decât pe creşterea economică
(care constituia înainte obiectivul fundamental);
- autonomie politică pentru a formula politica monetară, ceea ce a avut ca efect disocierea
sa de calendarul electoral;
- autonomie operaţională pentru a conduce politica monetară fără restricţii, mai ales în
ceea ce priveşte fixarea ratei dobânzii şi limitarea strictă –până la a interzice finanţarea deficitului bugetar;
- obligaţia de a răspunde de realizarea obiectivelor de inflaţie.
Schimbările instituţionale au fost în general completate de o revizuire a cadrului politicii monetare. În ultimii zece ani, cea mai mare parte a băncilor centrale au trecut la flexibilitatea cursurilor de schimb. La începutul anilor ‘90, când inflaţia din regiune se situa la nivelul a trei cifre, numeroase ţări au lansat strategii de stabilizare bazate pe ancorarea cursului de schimb, beneficiind de intrări majore de capitaluri. În practică, aceasta a privat cea mai mare parte a băncilor centrale de capacitatea lor de conducere a politicii monetare – sau cel puţin a limitat-o serios.
Dar, o serie de crize financiare sistemice, câteodată conjugate cu politici bugetare prea expansioniste, au antrenat în final o prăbuşire a parităţilor fixe în Argentina, Brazilia, Ecuador, Mexic, Uruguay şi Venezuela.
Tranziţia spre flexibilitatea cursurilor de schimb a întâmpinat obstacole; ea a fost însoţită de devalorizări rapide şi importante. Pentru a regăsi o ancoră nominală, băncile centrale din Brazilia, Chile, Columbia, Mexic şi Peru au instaurat obiective de inflaţie la sfârşitul anilor ‘90 si la începutul deceniului în curs. Noua legislaţie le-a permis să-şi formuleze politica monetară având un obiectiv explicit, luând deciziile în mod independent şi transparent, sub rezerva unei obligaţii stricte de a da explicaţii referitoare la realizarea obiectivului. În plus, băncile centrale au profitat, în general, de noua lor autonomie pentru a-şi moderniza modul de operare în cadrul flexibilităţii cursului de schimb. Ele au abandonat metoda tradiţională de control al bazei monetare – în calitate de obiectiv intermediar – şi utilizează o rată a dobânzii pe termen scurt ca instrument principal al politicii monetare.

Stabilitate a preţurilor insesizabilă

Reforma instituţională a politicii monetare, asociată altor schimbări macroeconomice şi
structurale, a antrenat un adevărat recul al inflaţiei. Dar aceasta nu este suficient. Dacă rata medie a inflaţiei a scăzut sub 10 la sută, în cea mai mare parte a ţărilor acest nivel nu converge încă spre nivelul mondial, chestiune importanta, daca tinem cont ca inflaţia tinde să frâneze creşterea economică pe termen lung, ceea ce întârzie îmbunătăţirea indispensabilă a condiţiilor de viaţă. Totuşi, o scădere a inflaţiei riscă să aibă un efect negativ asupra producţiei pe termen scurt. În decursul anilor ’90, America Latină susţinuse politicile antiinflaţioniste, considerate drept obiectiv social esenţial; după trei decenii de creştere foarte limitată a PIB/locuitor, guvernele au decis sa puna accentul pe stimularea creşterii.
Un element-cheie al unei asemenea strategii constă în conducerea politicilor acestora într-un mod mai transparent şi mai previzibil. Transparenta ajuta la frânarea creşterii ratei dobânzii şi, deci, la încurajarea investiţiilor şi a producţiei.
Dacă se compară transparenţa politicilor monetare în funcţie de regiunile lumii, America Latină se situează după Europa, Asia, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Băncile centrale ar trebui, de asemenea, să reacţioneze în mod coerent când sunt confruntate cu şocuri exogene sau induse prin politica economică, explicând mai bine politica de contracarare a inflaţiei. Măsurile de acest tip îi vor ajuta pe actorii pieţelor să anticipeze reacţiile băncii centrale, ceea ce va reduce incertitudinea şi va incita mai mult pieţele să îşi alinieze anticipaţiile de inflaţie la obiectivele autorităţilor monetare.

Cand moneda locala e preferata dolarului

Băncile centrale din America Latină trebuie să facă faţă dolarizării, adică utilizării pe scara mai mare a dolarului american în locul monedei locale. În numeroase ţări latino-americane, adoptarea dolarului a reprezentat modalitatea de a face faţă lungilor perioade de inflaţie şi lipsei de încredere fata de propria lor monedă. Dar, dacă dolarizarea a contribuit la o anume stabilizare macroeconomică, ea a complicat pe de alta parte conduita politicii monetare. De asemenea, ea a făcut sistemele financiare mai vulnerabile şi a împiedicat să se reacţioneze în mod eficace la crizele bancare.
În anumite cazuri, un grad extins de dolarizare ( la noi, de euroizare) financiară arată că băncile centrale au ezitat să floteze moneda locală, din cauza efectelor păgubitoare ale unei deprecieri asupra actorilor pieţei neacoperiţi – s-a vorbit de „teama de flotare”. Unele dintre ele sunt confruntate cu „problema pesoului” – adică o lipsă persistentă de încredere în moneda naţională, care se manifestă prin rate ridicate ale dobânzii reale ce indică prima impusă de către pieţe, care se tem de o depreciere bruscă a monedei, chiar dacă acest risc este minim.

Problema intrărilor de capitaluri

Dincolo de lupta contra inflaţiei reziduale şi a consecinţelor dolarizării (euroizarii, in cazul Romaniei), băncile centrale mai au o problemă de rezolvat: intrările de capitaluri au pus la încercare coerenţa politicii monetare. Acesta este un punct important, căci tendinţa actuală a inflaţiei va pierde teren dacă pieţele nu pot anticipa şi înţelege deciziile băncii centrale. Din acel moment, reducerea inflaţiei va necesita rate ale dobânzii mai ridicate decât dacă această tendinţă n-ar fi existat, iar producţia va resimţi acest lucru.

În ultimii doi ani, un val al intrărilor de capital a exercitat asupra monedei locale presiuni în
sensul creşterii, plasând băncile centrale în faţa dilemei de a interveni sau nu pe piaţa valutară pentru a evita o apreciere în termeni reali. În plus, şocul petrolier a complicat şi mai mult sarcina autorităţilor monetare provocând, în numeroase ţări, o uşoară creştere a ratei inflaţiei. În faţa tensiunilor inflaţioniste, băncile centrale au majorat ratele dobânzii, dar acesta este rezultatul noilor intrări de capitaluri, care au accentuat tendinţa de apreciere a monedelor naţionale. În aceste condiţii, intervenţiile pe pieţele valutare contribuie la apărarea competitivităţii externe, dar nu favorizează lupta contra inflaţiei. În plus, ele compromit coerenţa politicii monetare, ceea ce poate afecta credibilitatea băncii centrale şi eficacitatea acţiunii sale.
În schimb, a lăsa moneda să se aprecieze este prejudiciabil pentru sectorul bunurilor tradable (comercializabile), chiar dacă aceasta frânează inflaţia şi conservă coerenţa politicii monetare.
Ce este de făcut în acest caz? În principiu, obiectivul fundamental al băncii centrale trebuie să rămână stabilitatea preţurilor, intervenţiile asupra cursului de schimb având numai scopul de a contracara o volatilitate excesivă. Pentru a compensa costul unei aprecieri a monedei pentru sectorul bunurilor comercializabile, trebuie ca producătorii autohtoni să-şi îmbunătăţească productivitatea.
În paralel, guvernele trebuie să urmărească reformele structurale pentru a-şi face economiile mai suple (mai ales piaţa muncii) şi chiar mai rezistente la şocurile exogene.

Vigilenţa în privinţa crizelor

Riscul de crize bancare recurente şi relaxarea bugetară complică şi mai mult conduita politicii
monetare. Crizele bancare au fost prea frecvente în America Latină. După 1990, ele au fost cauza principală a revenirilor inflaţioniste şi a recesiunilor în numeroase ţări.
Ele au stat, de asemenea, la originea mai multor crize valutare (adesea în acelaşi timp). Pe plan micro, multe crize bancare au lăsat moştenire un declin al disciplinei pieţei, datorat acordării de garanţii generalizate şi restructurării frecvente a datoriilor. În acest caz, increderea clientelei băncilor a fost în mod durabil zdruncinată prin revizuirea unilaterală a scadenţei depozitelor.
Numeroase ţări din regiune au început să ia măsuri de prevenire şi gestionare a crizelor bancare, dar acţiunea trebuie continuată. Sunt necesare noi reforme, care să pună accentul pe regulile prudenţiale şi pe o supraveghere riguroasă. Experienţa arată că, după declanşarea unei crize şi propagarea sa, costul gestionării acesteia este, prin forţa lucrurilor, ridicat. Rezultă, deci, că ţările privilegiază îmbunătăţirea sistemelor de detectare avansată şi – chiar mai important – oferă autorităţilor de tutelă mijloacele de a trata eficace, de la început, problemele de lichiditate şi de solvabilitate a băncilor. Trebuie de asemenea, să se perfecţioneze cadrul juridic al operaţiunilor de restructurare pentru a permite ţărilor să gestioneze şi să rezolve crizele bancare la un cost mai mic.
Pe plan bugetar, guvernele latino-americane vor trebui să limiteze deficitele. După asanarea
realizată la începutul anilor ’90, deficitele bugetare au înregistrat o nouă creştere în multe ţări – uneori în urma crizelor bancare. Cum finanţarea cheltuielilor statului de către banca centrală este deja limitată legal, datoria publică reîncepe să crească în diverse ţări, de unde o creştere a raportului datorie/PIB. Umflarea datoriei riscă să se repercuteze asupra ratelor reale ale dobânzii şi asupra indicatorilor de „risc de ţară”, ceea ce va reduce marja de manevră a autorităţilor monetare şi va agrava pierderile de producţie legate de dezinflaţie. Dacă degradarea situaţiei bugetare devine insuportabilă, poate rezulta o criză valutară, precum în Brazilia în anul 1999, sau o criză bancară, valutară şi a datoriei suverane, precum în Argentina în 2002.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Ion Radu Zilişteanu: Poşta Română rămâne încremenită în proiect

Am avut aseară de ridicat un colet cu plata ramburs. Cred că este prima dată când am avut de făcut o asemenea operaţiune. Mai precis, am cumpărat nişte medicamente din plante de pe site-ul de Internet al producătorului şi, pentru că nu avea foarte bine pus la punct sistemul de plată online, am preferat să aleg plata ramburs. M-am prezentat la oficiul la care era coletul, am stat frumuşel la coada aferentă ghişeului de coletărie, timp în care la alte ghişee nu era nimeni şi, în consecinţă, funcţionarii stăteau degeaba. Am ajuns la ghişeu, am prezentat avizul şi cartea de identitate. A căutat funcţionara actele de însoţire a coletului şi mi-a dat un mandat poştal, care era ataşat, şi m-a trimis la alt gişeu, cel de mandate. Desigur, a trebuit să stau la altă coadă. Am achitat mandatul de ramburs şi m-am înapoiat la primul ghişeu, la care am putut ridica coletul, după arătarea chitanţei care atesta plata rambursului.

Acest serviciu, colet cu plata ramburs, este unul singur şi nu trebuie împărţit în mod arbitrar în două. Este absurd să te prezinţia la ghişeul de colete şi să fii obligat să plăteşti suma la alt ghişeu. Acest sistem de organizare arată că Poşta Română a rămas încremenită în proiect. Ca aproape toate entităţile deţinute de stat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Dan Popa: Măsurile de ieşire din criză a Marii Britanii i-ar produce spumitze la gură lui Geoană

Guvernul britanic ar trebui, daca vrea sa asaneze finantele publice, sa urce nivelul impozitului pe profit cu 7 % sau sa urce limita varstei de pensionare la 70 de ani, chestie care l`ar orpila definitiv pe Mircea Geoana. Aceasta concluzie apartine Institutului National de Cercetari Economice si Sociale (NIESR).

Potrivit aceluiasi document, conceput de cei mai buni economisti din Regatul Unit, Marea Britanie va avea o datorie publica de 93 % din PIB la nivelul anului 2015.
Pentru Ray Barrell, unul dintre autorii raportului, proiectele de austeritate bugetare avute in vedere de conservatori (altii decat fabricantii de conserve) sunt insuficiente, pretul pe care trebuie sa`l plateasca autoritatile pentru restabilirea echilibrului economic fiind apreciate drept „draconice” . Barrell o spune pe sleau: ”Ori facem ceva cu deficitul nostru structural, ori incepem sa furam din banii de maine ai copiilor nostri”.
E drept, Barrell nu a scos nicio vorba despre suma pe care ar primi`o muncitorii britanici s`ar intoarce acasa si nici despre trimiterea unui britanic in Cosmos (ceea ce, ca sa fim rigurosi, ar ajusta PIB`ul pe cap de locuitor, venitul net/capita si alti indicatori pe care nu`i vom trece aici din criza de spatiu)
Economistul britanic a mai recomandat taierea din cheltuielile cu asistenta sociala, dar si cresterea TVA in cazul unor produse care pana acum erau taxate cu un nivel redus al taxei pe valoarea adaugata (alimente, cartile sa).
Ultimele date ale Oficiului National de Statistici arata ca Statul a imprumutat circa 77 miliarde de lire (85 mld euro) in primele luni ale anului fiscal (care la ei e din aprilie pana in septembrie), intr-un ritm mai mult decat dublu fata de perioada similara din anul trecut.
In acest ritm, deficitul anuntat de ministrul de Finante, Alistair Darling, de 175 miliarde lire (12,4 % din PIB), va fi depasit cu siguranta, nivelul lui putand atinge intre 190-220 miliarde de lire.
Tot NIESR a calculat si ritmul de crestere pe urmatorii ani, responsabilii institutului estimand un ritm de 1,3 % in 2010 si 1,5 in 2011, in conditiile in care somajul se apropie de 8 %.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: Brazilia îşi taxează virtuţile

Brazilia a instaurat taxarea intrarilor de capital. De două zile străinii trebuie să plătească un impozit de 2% pentru achiziţiile de titluri financiare.

Guvernul brazilian acţionează după o idee greşită, propusă prima oară în urmă de James Tobin în urmă cu câteva decenii (pe Wikipedia găsiţi un rezumat consistent), conform căreia prin impozitare schimburilor valutare, volatilitatea pieţei poate fi diminuată. La noi, Daniel Dăianu şi Ilie Şerbănescu au susţinut şi ei impunerea de controale asupra intrărilor de capital, pentru a stăvili eforturile speculanţilor străini de a-şi bate joc de leu.

În cazul Braziliei, moneda naţională – realul – s-a apreciat în raport cu dolarul american cu circa 25% de la începutul anului, ca un efect secundar al goanei după investiţii mai sigure, fenomen care s-a instalat pe piaţa internaţională în contextul în care SUA duc o certă politică inflaţionistă. Cum Brazilia este un important producător de materii prime, iar preţul acestora reflectă inflaţia dolarului, nu este de mirare că investiţiile în active braziliene sunt atrăgătoare. Spre comparaţie, preţul aurului a crescut tot cu vreo 25% de la începutul anului (de la aproximativ 850 în ianuarie la 1060 dolari uncia în prezent).

Curs real dolar

Desigur, aprecierea monedei îi supără pe exportatori – mai precis, pe alţii decât exportatorii de materii prime! Se pare că guvernul brazilian a cedat insistenţelor acestora şi este hotărât să oprească aprecierea realului.

Acum, ideea că impozitarea tranzacţiilor duce la atenuarea fluctuaţiei preţului este o eroare. Preţul este determinat de cerere şi de ofertă, inclusiv de cererea speculativă. Iar speculanţii au un rol benefic pe piaţă, deoarece acţiunea lor duce tocmai la nivelarea preţului în timp – ei cumpără când este ieftin pentru a vinde când este scump, determinând astfel creşterea preţului într-un stadiu timpuriu, respectiv reducerea lui ulterior (faţă de nivelul care ar fi existat în absenţa acţiunii speculanţilor).

Dacă fluctuaţia pieţei este un lucru rău, atunci de ce nu procedăm la îngheţarea preţului, la fixarea acestuia? Am termina cu volatilitatea de tot! Ei bine, puţini economişti ar susţine aşa ceva, acceptând că fixarea preţului prin decret guvernamental nu poate fi decât arbitrară. Dar atunci, ce să înţelegem? Că puţin (mai mult) arbitrar nu strică?! În al doilea rând, există argumentul că volatilitatea pieţei introduce un element de incertitudine în derularea afacerilor, care au de suferit. Dar şi acest argument este greşit, deoarece incertitudinea este inevitabilă în economie, iar acţiunea guvernului introduce mai multă, nu mai puţină, incertitudine – tocmai fiindcă actele sale sunt arbitrare. Cine are vreo urmă de îndoială, să ia aminte la evoluţia taxei de înmatriculare în România. În fond, acţiunea guvernului generează „comportament de turmă”, nu funcţionarea pieţei, creând condiţii propice pentru bascularea pieţei, când într-o direcţie, când în alta.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Începând de astăzi sunt doar blogger

Dupa o experienta de aproape 7 ani in sectorul corporatist, am decis ca este momentul sa iau o pauza, asa ca am demisionat de la compania la care lucram pana in urma cu cateva zile.

Ce s-a intamplat? Pe scurt, a fost o situatie din aceea in care lucrurile incep sa mearga prost pentru anumiti angajati, fara ca cineva sa fie de vina.

In urma cu aproximativ un an, cei de la corporatie s-au gandit sa reorganizeze la nivel global departamentul de achizitii (Purchasing) in care lucram si eu, prin reorganizare intelegand in principal concentrarea deciziilor in mainile celor de „dincolo”, fabricile pierzandu-si astfel independenta decizionala pe care o aveau pana la momentul respectiv.

Practic, daca pana in primavara acestui an, departamentul de achizitii din Timisoara era responsabil de strategia locala de achizitii, odata cu reorganizarea, atat eu cat si colegii mei am fost pusi in situatia de a nu mai putea lua decizii, ci doar de a implementa deciziile luate de altii, iar jobul a devenit dintr-unul preponderent strategic, intr-unul aproape in exclusivitate tactic.

Dupa ce timp de cateva luni m-am chinuit sa ma acomodez cu noile responsabilitati, mi-am dat seama ca nu pot continua, asa ca am facut ceea ce a fost mai bine pentru toata lumea – am demisionat. Mentionez ca nu mi s-a redus nici salariul, nici nivelul jobului nu s-a redus, nici nu am fost dat afara, atat doar ca s-a schimbat fisa postului, iar eu nu am putut accepta aceasta schimbare.

Pentru a intelege mai bine decizia pe care am luat-o, trebuie sa spun ca eu nu pot sta pe un job daca nu imi place ceea ce fac, indiferent de banii pe care ii incasez lunar.

In cazul de fata, am ajuns sa urasc atat de mult ceea ce faceam, incat nu mai aveam nicio motivatie sa performez, iar prin demisie, nu am facut decat sa imi scurtez “suferinta”.

Ce voi face in viitor? Nu imi voi cauta de lucru deocamdata, ci voi lua o pauza pana la sfarsitul anului. In fond, dupa 10 ani de munca non stop, merit si eu o mica pauza :-)

In momentul acesta, planul meu pentru 2010 include dezvoltarea blogului (am ganduri mari in sensul acesta), voi fi mult mai activ pe bursa, si nu exclud infiintarea unei firme de consultanta in domeniul investitiilor personale, o sa decid in urmatoarele luni ce voi face exact.

Cam asa stau lucrurile. Nu doresc sa lungesc subiectul, daca aveti intrebari, o sa va raspund in comentarii.

PS: stiu ca este criza, ca somajul creste, iar salariile scad…samd.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Olanda a declarat rezbel Paradisului. Propriului paradis fiscal. Aşteptăm firmele sa vină în iadul fiscal românesc.

Inca din primele randuri ale scrisorii mele, aflati ca sunt bine si ca U2, Rolling Stone, US Steel, Walt Disney, Wal-Mart, sau Kellog`s fac si ele bine, acolo unde isi au domiciliile lor fiscale, adica in Olanda. Desigur, nu stau amproasta acolo, ci fiindca din punct de vedere fiscal se simt mai usurate, daca pot sa spun asa fara sa se interpreteze.

Toate au o casuta postala prin intermediul careia platesc dividende, impozite mai micute, ceea ce va doresc si dumneavoastra. Sa trecem insa la subiect.
Toate aceste companii amintite cu grija mai sus aduc bugetului un venit de 16 miliarde de euro pe an (ceea ce iar va doresc si Dumneavoastra). 16 miliarde pe an, adecatelea 2200 de euro anual pe cap de locuitor, daca e sa ne luam dupa un studiu al Universitatii din Utrecht, extrem de riguroasa in asemenea calcule.
Pe hartie, firmele americane realizeaza 13% din profituri in Tarile alea de Jos, unde platesc un impozitel ( ca mi`i jena sa`i zic Impozit) de 6-7 %, fata de 25,5 % cat ar fi normal. „Olanda joaca un rol major in materie de evaziune fiscala”, confirma profesorul de finante Geerten Michielse, care lucreaza in principal pentru Univ. Din Utrecht de care va spuneam mai sus, dar si pentru FMI si Banca Mondiala (nu are legatura cu Bercea Mondialul, rromul drag lui Basescu).
Ca numar, 20.000 de firme isi duc traiul in casutele postale din Olanda. Insusi Obama Intaiul i`a facut de rahat pe olandezi, declarand in 5 mai 2008 ( tin minte, pen`ca e si ziua mea, de fiecare data cand e 5 mai 2008) ca Olanda e printre cele mai mari 3 paradisuri fiscale din lume, la concurenta cu Bermudele (am si eu o pereche) si Irlanda. Ministrul local de finante, Wouter Bos, a protestat atunci asa de energic, ca Washingtonul si`a mai indulcit tonul.
Acum, stanga parlamentara olandeza, vrea sa elimine facilitatile paradisiace. Pun pariu ca nu vor reusi. Daca insa, totusi…sa vina U2, Rolling Stones, Boeing samd din paradisul fiscal olandez, in iadul fiscal romanesc.
Mai e loc in cazanul cu taxe.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: De ce scade dolarul?

In ultima perioada, tot mai multe tari s-au declarat ingrijorate de deprecierea dolarului, care din februarie si pana in acest moment, a pierdut aproximativ 17% in fata euro.

Europenii sunt cei mai nemultumiti de aceasta situatie, pentru ca o intarire a monedei europene in fata celei din SUA se traduce printr-o ieftinire a produselor americane exportate in Europa, si o scumpire a produselor europene exportate in SUA, evolutie care afecteaza marii exportatori europeni, in frunte cu Germania.

De ce scade dolarul in fata euro? O explicatie la indemana este aceea ca FED-ul a inundat piata cu dolari, ceea ce a facut ca dolarul sa se devalorizeze. In general, atunci cand o banca centrala tipareste bani, rezultatul este ca masa monetara, respectiv cantitatea de bani dintr-o economie, creste.

Iar daca aceasta crestere a masei monetare nu este insotita si de o crestere a cantitatii de bunuri si servicii, dezechilibrul se va reflecta in cresterea inflatiei, si in devalorizarea monedei nationale.

Pentru a vedea cum a evoluat cantitatea de moneda din economia americana si cea din zona euro (agregatul monetar M1) in ultimii ani, click pe graficul de mai jos pentru detalii.


Intre 1 ianuarie 2006 si august 2009, totalul numerarului aflat in circulatie plus depozitele overnight (M1), a crescut cu 20.5% in SUA si cu 25.7% in Zona Euro, in cifre absolute cresterea fiind de 292 miliarde dolari, respectiv 885 miliarde euro. Cu alte cuvinte, se pare ca europenii au tiparit mai multi bani decat americanii.

In Romania, masa monetara M1 a crescut cu 60.1% intre ianuarie 2007 si august 2009, sau in sume absolute, cu 31 miliarde lei.

Daca discutam de masa monetara M2, cea care include M1 plus depozitele cu un grad inalt de lichiditate, intre ianuarie 2006 si august 2009, aceasta a crescut cu 35% in zona Euro (+2.1 mii de mld euro) si cu 24.4% in SUA (+$1.6 mii mld).

Deci, cantitatea de euro aruncata de europeni pe piata a fost mult mai mare decat cantitatea de dolari aruncata de americani pe piata, insa cu toate acestea, dolarul pierde teren in fata euro.

Din punctul meu de vedere, cea mai plauzibila explicatie a devalorizarii monedei americane, este aceea ca cererea de euro a crescut, in timp ce cererea de dolari a scazut, astfel incat cantitatea de euro a devenit insuficienta, desi BCE a pompat euro in piata la greu.

In acelasi timp, scaderea cererii pentru dolari a facut ca pe piata sa existe supraoferta, si astfel dolarul s-a depreciat.

Daca americanii vor un dolar puternic, trebuie sa restabileasca increderea investitorilor in economia SUA. Insa, nu sunt deloc sigur ca isi doresc o moneda puternica in acest moment…

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: China a crescut cu 8,9 %. Care sunt diferenţele dintre planul de relansare chinez şi cel român.

Economia chineza a crescut in trimestrul al treilea cu 8,9 la suta gratie unui plan de relansare de care romanii nu au si n`o sa aiba parte cat or trai.
Potrivit Statisticii chineze, constructiile au cunoscut un boom, Bursa a luat`o tare din loc, iar consumul gospodariilor a pornit in tromba (bine, baza de pornire e mica, da` totusi…). Basca inflatia, care a fost pe minus 1,1 la suta (adeca deflatie).
Oficialii chinezi (sau chinezesti? :) ) spun ca la finele anului, tinta de 8 la suta va fi atinsa cu siguranta.
Daca ma intrebati in ce a constat planul-minune, treaba sta cam asa: baietii au bagat 390 de miliarde de euro (asta inseamna de 3 ori PIB-ul Romaniei, asa ca luati`va gandul…) in reteaua rutiera si in alte lucrari de infrastructura publica.
La noi, planul de relansare consta in :
1. Jos Basescu!
2. Fu…`le muma`n gura, ca nu mai pot face contracte cu Statul sa`mi iau si eu banutzu` meu
3. Cui sa dau spaga in Guvern, pe instabilitatea asta?
4.Cum sa insel Fiscu`, ca doar n`o sa platesc ca prostu impozitele..
5. Dom`ne, daca Statu nu poate relansa o tara intreaga, sa ne relanseze individual si sa inceapa cu mine

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP