duminică, 22 noiembrie 2009

Bogdan Glăvan: BNR, politica monetară şi deficitul comercial

Deficitul comercial este pus de mulţi economişti în spatele crizei actuale. Însă deficitul comercial (ca şi datoria externă) nu este rău în sine, ci simptomul unei boli mai profunde, pe care aceşti economişti o trec cu vederea, de multe ori intenţionat. Argumentul cel mai elegant care poate fi adus împotriva adversarilor fanatici ai deficitului comercial – care, după ştiinţa mea, nu a fost vreodată contestat, se bazează pe reducerea la absurd.

Cheltuielile indivizilor sunt condiţionate de producţia acestora. Indivizii pot cumpăra în măsura în care vând. Ei pot „importa” ceva doar dacă „exportă” ceva. Să ne gândim doar la faptul că orice import înseamnă cumpărarea de valută, ceea ce presupune, în mod logic, o vânzare de valută, adică un export. Aşadar, nu are nicio importanţă cât cumpărăm, nici măcar cât cumpărăm din străinătate, pentru că aceste cheltuieli sunt obligatoriu finanţate cumva; cu cât sunt mai mari cheltuielile, cu atât sunt mai mari veniturile. Ba mai mult, cu cât sunt mai mari cheltuielile, cu atât înseamnă că o ducem mai bine; în fond, creşterea bunăstării nu se măsoară altfel decât prin creşterea cantităţii de bunuri pe care le cumpărăm.

Conform unei observaţii deja legendare, niciun expert economic nu este interesat de „deficitul comercial” al unui individ – paradoxal, dacă stăm să ne gândim că doar o foarte mică parte din consumul individual este asigurat din surse proprii. Partea covârşitoare a consumului este asigurată din cumpărarea bunurilor dorite de la terţe persoane, adică din „import”. În mod similar, dar la un oarecare nivel de agregare, nimeni nu a fost vreodată interesat de deficitul comercial al blocului, sectorului, oraşului sau judeţului în care locuieşte. Toată lumea este în mod curios captivată doar de un singur deficit: al României. Însă principiile contabilităţii şi, de fapt, logica economică, se aplică la orice nivel. Ele sunt valabile şi pentru un individ şi pentru o comunitate. Dacă românii în ansamblu preferă să cumpere de la alţii, atunci ei trebuie să-şi finanţeze achiziţia vânzând la rândul lor către străini, dacă nu bunuri de consum, atunci bunuri de capital sau titluri asupra acestora (terenuri, fabrici, acţiuni şi alte titluri de valoare – fenomen înşelător numit „import de capital”).

În concluzie, pe piaţa liberă, nu este nimic rău cu deficitul comercial. Deficitul comercial este întotdeauna sustenabil, (1) dat fiind că trebuie finanţat cumva şi (2) nu există vreun motiv, economic ori psihologic măcar, din pricina căruia indivizii să comită erori în masă în această privinţă.

Într-un sistem intervenţionist (economie mixtă) se schimbă lucrurile. De exemplu, prin scăderea ratei dobânzii şi inflaţia creditului, calculul economic este falsificat iar importul este artificial stimulat – o situaţie care nu poate dura decât atât timp cât autorităţile monetare întreţin iluzia monetară, plasând rata expansiunii monetare înaintea anticipărilor publicului. Indivizii îşi extind cheltuielile fără ca acestea să fie acoperite din producţie, venituri reale, ci pe baza unor venituri imaginare, pur nominale, rezultate din tipărirea de bani. Cheltuielile sunt decuplate de venituri, consumul de investiţii, pe scurt, întreaga economie este distorsionată.

Def com 1

Pe cazul României, înainte de a da vina pentru deficitul comercial pe obiceiurile de consum ale populaţiei, ar fi bine să ne uităm la modul în care „a prestat” BNR. Inflaţia meşterită de BNR a fost cauza principală care a alimentat cele mari boom-uri nesustenabile ale importurilor din istoria recentă a României: 1995-1998 şi 2004-2008. Ambele perioade au fost însoţite de accelerarea creşterii masei monetare, naiv numită „remonetizarea economiei”, care a indus creşterea nesustenabilă a investiţiilor şi producţiei şi, desigur, cosmetizarea şomajului. Ambele perioade de euforie întreţinută politic s-au încheiat cu o “aterizare dură” a economiei. Sfârşitul primei perioade a adus un puternic imbold reformei economice, privatizării, liberalizării. Oare ce reformă va aduce sfârşitul dezechilibrului actual, mai profund decât cel de pe vremea guvernului Văcăroiu?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: Un tânăr canadian din patru “mănâncă” pe credit

Potrivit unei anchete efectuate in randul tinerilor canadieni de catre Coalitia Asociatiilor de Protectie a Consumatorilor din Quebec, indatorarea acestora a urcat vertiginos, coalitia gandindu-se serios sa propuna interzicerea reclamelor la cartile de credit pana la varsta de 17 ani.
„Unul din patru mananca pe credit. Unul din zece isi fac cumparaturile la bacanie exclusiv cu cartea de credit, iar unul din sapte o foloseste foarte des pentru acelasi motiv”, arata reprezentantii asociatiilor, citati de presa locala..
Din acest motiv, tinerii inregistreaza o indatorare medie pe credit la nivelul a 1 700 $, nivel care ajunge si la 2 200 $ la grupa de varsta 25-29 ani. Mai bine de o treime dintre tinerii Canadei sustin ca nu ar putea face fata unei plati neprevazute de 250 $, iar 22 % afirma ca au obtinut plasticul cedand presiunii emitentilor.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP