sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Bogdan Glăvan: Să-i taxăm pe speculanţi. Începând cu Krugman

Paul Krugman susţine introducerea unei taxe Tobin pentru a limita mişcarea speculativă a capitalului. Krugman crede că speculaţiile determină creşterea volatilităţii pe piaţă. Propunerea lui Krugman este criticabilă din multe puncte de vedere. Putem spune fie că impozitarea tranzacţiilor valutare este extrem de greu de realizat (N. Mankiw) fie că, dacă este pusă în practică, are efecte nocive asupra economiei în ansamblu.

Există însă o obiecţie fundamentală, care a fost rareori luată în considerare. Trebuie să recunoaştem că acţiunea umană este speculativă prin definiţie. Orice acţiune pe care o comitem nu este altceva decât o speculaţie. Deoarece orice activitate pe care o începem în prezent îşi produce efectele în viitor, rezultatul său este incert; ea se poate solda fie cu profit, dacă ne atingem scopul propus, fie cu o pierdere, dacă anticipările noastre se dovedesc eronate. Totul este o speculaţie. Dacă alegem o maşină pe benzină şi nu una pe motorină, speculăm în privinţa cheltuielilor viitoare şi a performanţelor maşinii. Atunci când mergem să votăm nu facem decât să speculăm în privinţa politicii viitoare. Când scriu aceste rânduri speculez în privinţa impactului pe care îl vor avea. Din acest punct de vedere, impozitarea speculaţiilor este o aberaţie.

Speculaţiile – adică acţiunile pe care le întreprindem – pot fi bune sau proaste. Dacă aşteptările ni se confirmă, atunci rezultatul implică o creştere a eficienţei alocării resurselor. De exemplu, dacă am ales să-mi cumpăr un tip de automobil care, ulterior, se ridică la nivelul pretenţiilor mele, atunci acţiunea de a-l cumpăra a fost eficientă; la rândul său, producătorul de automobile a fost recompensat în mod just pentru marfa oferită. Dacă am ales să citesc o carte pentru a mă instrui în domeniul economic, însă cartea respectivă nu-mi oferă informaţiile căutate, atunci cumpărarea cărţii a fost ineficientă – o speculaţie eronată, pe care o suport din propriul buzunar.

Speculaţiile financiare sunt un exemplu. Cei care cumpără un activ, speră să merite costul. Cei care îl vând mizează pe faptul că se va deprecia. Preţul reflectă instantaneu speculaţiile indivizilor, adică anticipările acestora. Dacă speculanţii renunţă la anumite active financiare, înseamnă că, în opinia lor, alte investiţii sunt mai profitabile. Dacă au dreptate, atunci speculaţia lor este binevenită. Dacă nu au dreptate, atunci vor suporta pierderea.

Speculaţiile politice sunt un alt exemplu, cu o mică mare diferenţă. Costul speculaţiilor politice este suportat nu de cel care comite acţiunea, ci de mulţimea contribuabililor. Autorităţile pot alege să finanţeze înlocuirea bordurilor în detrimentul modernizării şcolilor, construirea unui pod în locul săpării unui tunel, subvenţionarea agricultorilor în locul industriaşilor, cumpărarea în locul vânzării de valută etc. Le este foarte uşor, doar nu plătesc din buzunar eventual risipă a banului public. Speculaţiile lor pot fi profitabile, teoretic, însă în practică guvernul s-a dovedit fi un speculant extrem de prost. Nici nu este de mirare, dat fiind că funcţionarii guvernamentali nu sunt constrânşi de calculul profitului şi al pierderii.

Ce face Paul Krugman este o speculaţie din ultima categorie. El spune că vom trăi mai bine dacă impozităm speculaţiile financiare. Dar dacă Krugman crede că speculanţii îndreaptă economia într-o direcţie greşită, atunci de ce nu se apucă să speculeze în sens contrar, cumpărând activele pe care le vând speculanţii “cei răi”? Ei bine, tocmai fiindcă nu îl costă nimic să instige la creşterea impozitării.
Pot să fac şi eu o speculaţie politică? Vreau ca pentru fiecare ieşire de acest gen Krugman să fie taxat cu 1000 de dolari, pentru tulburarea informaţiilor economice şi promovarea de speculaţii false. Să o numim taxa Bogdan Glăvan. Prin această taxă am putea reduce numărul economiştilor care cer creşterea impozitării.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Va deveni FMI inamicul public numărul 1?

Il aud pe domnul Boc spunand la Realitatea TV ca in primele 27 de zile ale lunii noiembrie, incasarile bugetare au crescut cu 8% fata de primele 27 de zile din noiembrie 2008, ceea ce inseamna un plus de aproximativ 200 de milioane de euro la buget.

Aceasta evolutie a incasarilor poate reflecta doua lucruri:

1. Economia intr-adevar isi revine

2. Deficitul bugetar aferent acestui an se poate incadra in tinta de 7.3% agreeata cu FMI

Trebuie insa sa tinem cont de baza de comparatie – anul trecut, incasarile la buget s-au prabusit in noiembrie si decembrie si prin urmare, cresterea de 8% este in realitate foarte mica si nu inseamna decat ca bugetul se afla intr-o situatie “mai putin proasta” decat s-a crezut initial, insa la urma urmei, o crestere a incasarilor, chiar daca este firava, reprezinta inca un indiciu ca economia isi revine.

PS: nu avem date recente legate de nivelul arieratelor din economie, fiind posibil ca stagnarea deficitului bugetar in octombrie sa fi fost facuta cu pretul cresterii arieratelor.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Mihai Marcu: Weekend movie - Dubai Issue Getting Infectious





Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Bogdan Glăvan: Rechinii canadieni cumpără pe nimic fiarele vechi ale americanilor

Ei bine, s-a întors roata şi le-a venit şi lor rândul. După ce au exploatat „săracele” ţări sărace de „preţioasele” lor resurse, după ce au luat pe un dolar fabricile construite cu enorme sacrificii de poparele muncitoare din lumea a doua-treia, ce să mai, după ce au cumpărat ţărişoare întregi, rechinilor de capitalişti le-a sosit sorocul.

Stadionul Silverdome din oraşul Pontiac, Michigan, a fost vândut la licitaţie unui mogul canadian. Arena cu 80 000 de locuri – cea mai mare din National Football League în 1975, anul în care a fost construită, a costat peste 55 de milioane de dolari. Săptămâna trecută a fost vândută cu 580 000 de dolari – pe nimic, am putea spune – unei firme care este deţinută de o familie de burghezi din Toronto.

Culmea este că în faţa acestui jaf municipal nu a protestat nimeni. Niciun american de bine nu a ieşit în stradă să scandeze “Noi nu ne vindem stadionul!” Cum s-ar zice, şi naivi şi fără stadion.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Mihai Marcu: Minte-mă frumos!

Am ascultat declaraţiile publice ale unuia din candidaţii la preşedinţie, cel care a împrumutat brusc o blană liberală.

Principalul "program economic" constă în: scăderea CAS, menţinerea taxelor, renegocierea acordului cu FMI. Să le luăm pe rând:

1) Scăderea CAS (contribuţiile pentru pensii) este o greşeală: bugetul de pensii este deja pe pierdere şi trăieşte doar prin transferuri de la bugetul de stat. Dacă scădem CAS-ul acum fără o reformă a pensiilor problema va deveni şi mai acută.

2) Scăderea taxelor - este puţin probabilă. Statul român este deja îndatorat în lei la dobânzi mari; scăderea taxelor înseamnă creşterea deficitului şi continuarea îndatorării. Cât de aproape vom fi de un efect de spirală vicios antrenat de dobânzile de plătit?

3) Renegocierea acordului cu FMI - tot ce se poate negocia este eventual creşterea sumei, altfel ar fi o greşeală enormă. Când te arunci din avion de bună voie, nu renunţi la paraşută doar pentru că nu se asortează cu culoarea pantofilor.

Pe scurt: orice guvern va veni, va trebui să corecteze deficitul bugetar şi să îndepărteze ţara de riscul escaladării dobânzilor la datoria publică. E adevărat, aţi citit de state gen Japonia, Grecia, Italia, cu datorii publice de peste 100% din PIB, numai că ele nu au de plătit dobânzi de 10%.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP