Bogdan Glăvan: Ce înseamnă concurenţă/monopol în producţia monetară? - Bloguri economice

joi, 28 ianuarie 2010

Bogdan Glăvan: Ce înseamnă concurenţă/monopol în producţia monetară?

Azi m-am hotărât să postez fragmente dintr-o lucrare mai veche dedicată integrării monetare europene, în încercarea de a clarifica unele aspecte ale reformei monetare pe care o susţin. Am spus că sunt partizanul eliminării legislaţiei care condiţionează actele economice (faptele de comerţ) de folosirea monedei naţionale – aşa-numita legal tender law. Astfel, leul îşi va pierde statutul oficial de monedă unică în România, iar BNR poziţia de monopolist monetar. Simultan, reforma ar presupune instaurarea unei autentice libertăţi monetare: fiecare este liber să intre în competiţie cu BNR producând o monedă mai bună (marfă sau de hârtie).

Din comentariile postate de cititori am înţeles că subiectul este în egală măsură pasionant şi confuz. Sper ca cele de mai jos să contribuie la elucidarea problemei.

Cât de bună este unificarea monetară ?

Există un noian de aprecieri elogioase la adresa integrării monetare europene. Aceste aprecieri subliniază importanţa monedei unice europene pentru promovarea schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a mobilităţii forţei de muncă între state. În opinia susţinătorilor integrării europene, reducerea numărului de monede a eliminat riscul valutar datorat fluctuaţiei cursurilor de schimb precum şi cheltuielile neproductive ocazionate de contractele de acoperire a acestui risc.

Existenţa monedei facilitează comerţul, producţia şi adâncirea diviziunii muncii. Prin urmare, s-ar părea că există motive întemeiate pentru folosirea unei monede unice. Sloganul “o piaţă unică, o monedă unică” s-a făcut des auzit în dezbaterile care au premers naşterea euro. Din această perspectivă, argumentul integraţionist este foarte tentant. Totuşi, o idee proastă nu devine mai puţin greşită doar pentru că este des repetată. Sloganul derivă dintr-o idee fundamental greşită. Integrarea economică a presupus eliminarea barierelor care împiedică mişcarea bunurilor, a capitalului şi a forţei de muncă. Ea a însemnat adâncirea pieţelor prin extinderea liberei concurenţei la scară continentală. Dacă integrarea pieţelor de mărfuri, muncă şi capital trebuiau urmate de ceva, atunci acest ceva trebuia să fie integrarea circulaţiilor diferitelor monede. Altfel spus, consecinţa ar fi trebuit să fie o mai mare concurenţă între monede, nu instituirea unui nou monopol.

Impresia că reducerea numărului de monede şi, la limită, unificarea monetară, are beneficii indiscutabile se datorează în bună măsură confuziei dintre etaloanele de măsură din fizică şi rolul jucat de monedă. S-ar părea că, tot aşa cum evaluarea corectă a distanţelor şi greutăţilor întâmpină dificultăţi din cauza neuniformizării sistemului de măsurare, la fel calculul economic nu se poate desfăşura în mod optim în absenţa unei monede unice. Analogia nu surprinde însă esenţa deosebirii dintre monedă şi etaloanele de măsură. Poate cel mai relevant pentru clarificarea prezentei discuţii este observarea faptului că, în timp ce uniformizarea sistemului de măsuri fizice aduce beneficii evidente, prin uşurarea transmiterii informaţiei specifice între diverşi indivizi, omogenizarea sistemului monetar nu prezintă astfel de avantaje pentru economie, din două motive.
• În primul rând, calculul economic nici nu presupune comunicarea între agenţii economici, nici nu este realizat în acest scop. Puţini oameni de afaceri ar dori să facă public modul în care îşi calculează rentabilitatea sau rezultatele acestor calcule.
• În al doilea rând, randamentele diverselor activităţi pot fi transmise şi comparate, oriunde pe glob, indiferent de numărul monedelor utilizate în calculul lor, deoarece informaţia esenţială pentru luarea unei decizii în legătură cu adoptarea unei investiţii nu este dată de o sumă absolută – care în mod firesc trebuie exprimată într-o monedă – ci de un raport (rata profitului).

Nu doresc să contest că existenţa mai multor monede aduce un spor de incertitudine acţiunii antreprenoriale, faţă de situaţia unui sistem monetar unificat. La fel de adevărat este şi corolarul acestei afirmaţii, anume că reducerea numărului de monede diminuează incertitudinea, deoarece întreprinzătorii nu ar trebui să mai acorde atenţie variaţiei cursurilor de schimb. În acelaşi mod însă, extinderea gamei de produse disponibile pe piaţă, diversificarea bunurilor – în fond, adâncirea specializării producţiei – sporeşte incertitudinea. Tot aşa cum nici un economist nu consideră că reducerea diversităţii promovează bunăstarea societăţii (prin diminuarea incertitudinii), ar trebui să ne îndoim de valoarea argumentului că unificarea monetară facilitează calculul economic şi creşterea avuţiei. Indivizii nu doresc în mod necondiţionat reducerea incertitudinii prin standardizarea mijloacelor acţiunii umane. Istoria economiei ilustrează mai degrabă că indivizii acordă mai multă importanţă diversităţii, chiar dacă lumea înconjurătoare devine mai “complicată” în consecinţă. Pe o piaţa liberă, întreprinzătorii vor încerca să răspundă cu maximă acurateţe cerinţelor populaţiei, oferindu-i bunurile pe care aceasta le doreşte (inclusiv bani), în sortimentul, cantitatea şi calitatea dorite.

Deoarece moneda nu diferă în principiu de celelalte bunuri căutate pe piaţă, concurenţa monetară nu este sortită încheierii, la fel cum competiţia între producătorii de detergenţi nu pare să tindă către un final previzibil.

Unificare sau centralizare monetară?

Aşadar, unificarea monetară nu este bună în sine. Lucrurile stau foarte rău atunci când unificarea este realizată forţat de către stat. Să definim termenii.

Unificarea (sau integrarea) monetară reprezintă procesul de reducere a numărului monedelor până când, eventual, o singură monedă ajunge să triumfe pe piaţă. Acest proces se poate derula în două moduri radical diferite: prin acordul voluntar survenit între utilizatorii monedei sau prin impunerea (violentă) de către o organizaţie – statul – tuturor celorlalţi.

Altfel spus, unificarea se poate realiza pe două căi: pe cale economică sau pe cale politică. Calea economică reflectă procesul de interacţiune voluntară al indivizilor care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru “cale economică” putem folosi ca sinonim termenul mai cunoscut “proces de piaţă”. Calea politică reflectă folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenţii statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul “planificare centrală” sau mai simplu, “centralizare”. Ca exemplu de evoluţie monetară din prima variantă avem etalonul-aur. Aurul a ajuns prima şi singura monedă cvasi-globală în secolul al XIX-lea prin adoptare spontană, graţie atributelor sale care l-au făcut să surclaseze celelalte monede. Ca exemplu de evoluţie monetară din a doua categorie avem instaurarea monedelor de hârtie.

Din această perspectivă, naşterea euro reprezintă nu desăvârşirea unificării monetare europene, ci ultimul stadiu al centralizării monetare pe bătrânul continent. Aderarea României la zona euro nu reprezintă o schimbare instituţională semnificativă, pentru că va însemna abandonarea monopolului naţional în favoarea unuia continental.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP