Bogdan Glăvan: Stiglitz şi “erorile majore” din gândirea economică - Bloguri economice

duminică, 3 ianuarie 2010

Bogdan Glăvan: Stiglitz şi “erorile majore” din gândirea economică

J. Stiglitz a acuzat iarăşi breasla economiştilor că se face vinovată pentru producerea crizei, deoarece a căzut pradă unor “erori majore”, de care gândirea economică trebuie să se debaraseze pentru ca astfel de evenimente să nu se mai repete. Potrivit lui Stiglitz, ipoteza că piaţa funcţionează eficient deoarece agenţii economici acţionează raţional, pe bază de informaţii complete, este falsă.

Deşi mă opun radical teoriilor de inspiraţie keynesiană pe care le propagă Stiglitz, Krugman şi alţii (la noi Daniel Dăianu, Liviu Voinea), nu sunt în dezacord total cu cele de mai sus. În fond, Stiglitz îşi bazează discursul pe o observaţie corectă: cunoaşterea (informaţia) perfectă este o iluzie, oamenii mai comit şi erori, adică piaţa nu funcţionează impecabil. Stiglitz nu afirmă nimic original. Keynes a spus acelaşi lucru cu multe decenii în urmă, când blama “spiritele animalice” pentru inconsistenţa cu care funcţionează piaţa (care ba cade în recesiune, când intră într-un boom). Toate bune şi frumoase.

Apropos de inconsecvenţă, comportamentul keynesienilor în frunte cu Stiglitz ilustrează la perfecţie cele spuse mai sus. Căci ei nu zic că incertitudinea şi iraţionalitatea sunt general valabile, ci că acestea afectează doar sectorul privat, în vreme ce sectorul public este la adăpost de aceste „imperfecţiuni” şi funcţionează ireproşabil. Cum ar veni, Stiglitz în calitate de investitor sau consumator nu este în stare să facă alegeri raţionale, pe când Stiglitz în calitate de ministru acţionează eficient! Acest mod de gândire stă la baza teoriei „salvaţioniste” a statului („Noroc că ne salvează guvernul din criză!”)

Să fim serioşi, dacă este adevărat că acţiunile indivizilor nu se îmbină întotdeauna într-un mod eficient (ceea ce nu mă îndoiesc), atunci acest lucru este adevărat în toate cazurile: şi pentru firme şi pentru agenţiile de stat; şi pentru investitorii privaţi şi pentru bugetarii „ordonatori de credite”. Ba mai mult, aşa cum Hayek şi alţi gânditori (mult mai consecvenţi) au arătat, incertitudinea şi ignoranţa nu dispar atunci când intră în joc guvernul. Din contră, intervenţiile top-down, investiţiile planificate central şi reglementările sunt nimic mai mult decât un „salt în ceaţă”, măsuri pe care le putem caracteriza ca mai lipsite de raţionalitate decât orice acţiune privată calculată.

Doar pentru a vă pune pe gânduri, încerc să detaliez un pic problema. Să presupunem că guvernul descoperă că actuala alocare a resurselor este nepotrivită (prea mult şomaj, prea puţine autostrăzi, you name it). Înainte de a lua vreo măsură corectivă, experţii guvernamentali ar trebui să se gândească măcar la câteva întrebări:
• De unde ştim că agenţii privaţi nu au luat în calcul această stare de fapt în formularea acţiunilor lor viitoare? Adică, de unde ştie guvernul că anticipările indivizilor sunt eronate? Vă rog să observaţi cât de important este acest lucru, căci intervenţia guvernului nu trebuie să ţintească la modificarea stării actuale, ci la asigurarea echilibrului în perspectivă. Ceea ce ne face să ne întrebăm, mai departe,
• De unde ştie guvernul ce s-ar fi intâmplat daca nu ar fi luat nici o măsură, care ar fi fost situaţia economiei în absenţa intervenţiei? Poate că piaţa şi-ar fi revenit de la sine, ca să zic aşa, fără terapia „stimulării” guvernamentale.
• În fine, de unde ştie guvernul că oamenii nu anticipează intervenţia şi nu o iau în calcul în formularea propriilor anticipări? Pentru că dacă acest lucru se întâmplă, atunci toate efectele politicii anti-criză (fie bune, fie rele) se duc de râpă.

Dacă aceste întrebări v-au pus pe gânduri, atunci este suficient. Înseamnă că nu mai trebuie să vă vorbesc despre dificultăţile cu adevărat majore ale keynesianismului: incongruenţa dintre interesul privat şi interesul public (deh, ce să-i faci, guvernanţii sunt oameni şi ei, mai poftesc!), incapacitatea de a afla preferinţele indivizilor (dacă guvernul dă bonuri de masă înseamnă că oamenii vor mânca mai bine?), imposibilitatea de a calcula economic – cu impact major asupra asumării riscului şi distorsionării economiei.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP