Bogdan Glăvan: Calculul economic, piaţa, socialismul şi intervenţionismul - Bloguri economice

miercuri, 10 februarie 2010

Bogdan Glăvan: Calculul economic, piaţa, socialismul şi intervenţionismul

Citind primele comentarii la recentul meu articol despre raţionalitatea economică m-a bufnit râsul. În faţa argumentului meu că raţionalitatea economică este coextensivă cu proprietatea – printre altele, deoarece în cadrul proprietăţii publice calculul economic este imposibil şi, deci, nu putem vorbi de o alocare raţională a resurselor – majoritatea criticilor au explodat, oferindu-mi care mai de care poveţe despre cum poate calcula funcţionarul public ori o companie de stat. Eram gata-gata să adaug „Hei, nu vă mai lăudaţi atâta, fetiţa mea are 5 ani şi jumătate şi ştie şi ea să calculeze!” Probabil unii s-au lăsat de val şi au considerat chiar că oi fi rămas vreodată corigent la matematică, iar acum vreau să mă răzbun pe nu-ştiu-cine acuzându-l gratuit că nu ştie să calculeze!

Evident, argumentul meu nu este că birocraţii nu ştiu să calculeze; sunt convins că a învăţat acest lucru în şcoala primară, iar în rest, există calculatorul. Dar mulţi comentatori par să fi gândit că sunt suficient de aiurit pentru a debita acest lucru. Aceasta este problema lor şi ea decurge dintr-o lectură superficială a textului – superficialitate pe care unul din cei mai critici comentatori a recunoscut-o, ceea ce m-a umplut de respect.

Păstrând proporţiile, superficialitatea criticilor se poate compara cu superficialitatea obiecţiei aduse tezei lui Ludwig von Mises, care a spus că „Socialismul este imposibil”. Reacţiile de care a avut parte această afirmaţie ar putea fi exprimate succint cam aşa: „Cum adică nene, socialismul este imposibil? Nu vezi că tocmai a fost instaurat în Rusia? Deci nu e deloc imposibil!” Ca şi în cazul criticilor ce mi-au fost aduse, aceste obiecţii erau fără… obiect; sau, mai bine zis, treceau pe lângă obiectul discuţiei. Mises nu se referea la faptul că România, de exemplu, nu se poate numi Republica Socialistă România sau că vreun tiran ori cartel de tirani nu pot instaura socialismul, colectivizând întreaga economie cât ai pocni din degete. Bineînţeles că acest lucru este posibil. Mises se referea la faptul că alocarea raţională a resurselor în socialism este imposibilă, că în socialism pur şi simplu nu mai putem vorbi de existenţa unei „economii”.

Am ajuns în fine la subiectul prezentului articol. Pe ce se baza Mises când dădea acest verdict?

Teoria calculului economic expusă de Mises în 1920 nu se referă la calculul matematic. Se referă la posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producţie în vederea selectării acţiunii optime. Lucrurile stau cam aşa.

Orice individ are o scală de preferinţe sau de valori. De exemplu, în acest moment eu prefer să mănânc o portocală în locul unui măr. Dar nu pot spune „de câte ori” prefer portocala în detrimentul mărului; nu pot spune că portocala este de 5 ori mai importantă decât consumarea unui măr – poate doar dacă îmi plac exprimările metaforice. Tot ce pot spune este că prefer portocala mărului, la fel cum prefer un film de acţiune unui reportaj pe teme economice.

În limbaj ştiinţific, spunem că bunurile de consum sunt ierarhizate pe o scală ordinală de valori, scală care variază de la individ la individ, desigur.

Acum, orice bun de consum poate fi obţinut printr-o varietate de metode – procese de producţie. Mărul, de pildă, poate fi cules din propria livadă toamna şi pus la păstrare în beci; sau poate fi importat din Spania; sau poate fi rodul pomilor crescuţi în sere încălzite cu energie termică şi culeşi astăzi – energie care poate fi obţinută cu ajutorul unei hidrocentrale sau a unei termocentrale sau a unei turbine eoliene; cu angajarea de forţă de muncă în proporţii variabile; şi aşa mai departe.

Practic, din cauza relaţiilor de substituţie şi complementaritate existente între factorii de producţie, avem de-a face cu un număr imens de combinaţii de resurse care, teoretic, ne pot oferi toate constelaţia de bunuri de consum de care avem nevoie. Problema economică fundamentală este care din aceste procese de producţie merită selectate? Nu putem oferi un răspuns decât dacă putem compara cifric valoarea factorilor de producţie implicaţi.

Pentru a ajunge la răspuns avem nevoie de piaţă. Într-o primă fază, preferinţele indivizilor se confruntă în faţa „tarabei” şi rezultă preţuri pentru mere şi portocale. Apare, aşadar, pentru prima oară, posibilitatea comparării valorii mărului cu a portocalei. Iar dacă preţul unui kg de mere este 1 leu iar preţul unui kg de portocale este 5 lei, putem spune că „portocalele sunt de 5 ori mai valoroase decât merele”.

Într-o a doua etapă, apar preţuri pentru factorii de producţie. Bazându-se pe preţurile bunurilor de finale şi cunoscând tehnologia fabricării acestora, întreprinzătorii licitează factori de producţie pentru a obţine bunurile cerute de consumatori. Prin acest proces constelaţia preţurilor se întregeşte cu preţurile forţei de muncă şi a bunurilor de capital.

Pe scurt, calculul economic constă în folosirea valorilor cardinale oferite de sistemul de preţuri pentru a compara utilizările alternative şi a descoperi care este cea mai judicioasă întrebuinţare a factorilor de producţie în raport cu preferinţele ierarhizate ordinal ale consumatorilor. Astfel, piaţa nu este altceva decât un sistem care converteşte sistemul ordinal de valori în unul cardinal. Şi este unicul sistem.

Marele merit al teoriei lui Mises este că oferă o lovitură fatală socialismului, peste ceea ce au reuşit argumentele hayekiene bazate pe „deficit informaţional” sau „cunoaştere dispersata”, peste argumentele Şcolii Public Choice bazate pe problema stimulentelor. Ce spune Mises, în fond, este următorul lucru:
• Să presupunem că dictatorul socialist intră în mod magic în posesia tuturor scărilor de preferinţe ale publicului;
• să presupunem că el cunoaşte toate combinaţiile tehnice care pot livra bunurile de consum, odată ce acestea sunt precizate;
• să presupunem că dictatorul nu este doar omniscient, ci şi binevoitor, chiar cel mai altruist om de pe Pământ, care chiar vrea să satisfacă cele mai urgente nevoi ale poporului său.
Poate să o facă? Ei bine, nu, pentru că în ciuda tuturor acestor virtuţi, este incapabil să genereze sistemul cardinal de valori – cunoscut sub numele de preţuri monetare – cu ajutorul căruia să se ghideze în labirintul fără sfârşit al posibilităţilor de alocare.

Deci, calculul economic nu se referă la adunări şi scăderi, ci la comparaţii de preţuri – pentru care, logic, este nevoie de piaţă.

Teoria lui Mises a fost criticată de socialişti precum Oscar Lange sau Abba Lerner, care au propus rezolvarea calculului prin mimarea pieţei: practic, directorii de fabrici din socialism trebuiau să se poarte precum oamenii de afaceri din capitalism. Această soluţie, departe de a rezolva problema, nu face decât să îi demonstreze gravitatea.
• În primul rând, observaţi în ce postură patetică ajunge socialismul dacă ne luăm după Lange sau Lerner: ei spun că socialismul este viabil tocmai fiindcă mimează sistemul capitalist! – ceea ce a şi făcut în practică, dar asta e altă poveste.
• În al doilea rând, nu contează ce pot mima sau nu directorii de fabrici. Chiar dacă ei se dovedesc a fi cei mai buni “actori” din lume (trecând peste problema stimulentelor, care este, desigur, catastrofală – sper că nu îşi imaginează nimeni că directorul de fabrică va avea grijă de unitatea din subordine ca de propria afacere!), jocul este lipsit de rezultat. În absenţa proprietăţii private, preferinţele oamenilor sunt mutilate.

În sfârşit, vreau să mai adaug câteva cuvinte despre intervenţionism. Ce legătură are teoria imposibilităţii calculului economic în socialism cu viaţa noastră de astăzi? – poate întreba cineva. Legătura este simplă. Pe măsură ce scoţi resurse din sfera proprietăţii private, adică din circuitul pieţei, calculul economic este din ce în ce mai viciat. Aşa cum a spus Murray Rothbard, angajarea statului în producţia de „bunuri publice” duce la apariţia unor „insule de haos calculaţional”; cu cât intervenţia statului este mai amplă, cu atât bezna în care ne zbatem este mai mare.

P.S. Pe empiriştii care m-au acuzat că sunt dogmatic îi rog să ia, de exemplu, aserţiunea „Orice individ are o scală de preferinţe ordinală” şi să încerce să o falsifice. Le urez multă baftă.
Lăsând gluma la o parte, dogmatismul nu rezultă din afirmaţii imposibil de demontat, ci din afirmaţii susţinute în ciuda contra-argumentelor. Invectivele nu sunt contra-argumente.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP