Bogdan Glăvan: Cine s-a născut azi? (10) – Irving Fisher - Bloguri economice

sâmbătă, 27 februarie 2010

Bogdan Glăvan: Cine s-a născut azi? (10) – Irving Fisher

În ziua de 27 februarie 1867 s-a născut economistul american Irving Fisher, despre care Milton Friedman a spus că este „cel mai mare economist al secolului XX”. Se numără cu siguranţă printre cei mai mari pionieri ai matematizării economiei, pe urmele căruia monetariştii moderni au păşit cu multă siguranţă. A tratat economia dintr-o perspectivă mecanicistă, a văzut-o ca pe o imensă maşină – şi era atât de pasionat încât a construit un aparat complicat, cu pompe, conducte şi manete, pentru a-şi susţine ideile din teza de doctorat!

Dar Fisher nu poate fi considerat un geniu al economiei. În 1929, cu puţin timp înainte de Marea Depresiune, afirma că bursa a atins un “permanently high plateau”, lucru de care era ferm convins: el însuşi împrumutase sume mari de bani de la cumnata sa pentru a juca la bursă, bani pe care i-a pierdut în cea mai mare parte. Din această perspectivă este foarte simplu de înţeles de ce Irving Fisher a fost un susţinător înflăcărat al intervenţiei statului pentru a reflaţiona economia! Este important să amintim că celălalt “mare” economist din epocă, John Maynard Keynes, a pierdut la rândul său aproape tot ce investise la bursă, după care a susţinut că statul trebuie să scoată economia din depresiune prin deficit bugetar şi expansiune monetară!

În paranteză fie spus, simt că acesta este un moment în care merită să repet că uneori (întotdeauna?) este ineficient să ne comportăm „deontologic” şi, atunci când criticăm un economist, să ne concentrăm exclusiv de ideile acestuia; ideile respectivului economist sunt în bună măsură produsul propriilor interese şi scopuri. Nu e de mirare că cei mai mari doi economişti ai primei jumătăţi a secolului trecut „au faultat” economia de piaţă, unul solicitând socializarea monedei, celălalt – socializarea investiţiilor. Era singurul mod prin care îşi puteau recupera averea pierdută – datorită, în fond, proastei înţelegeri pe care o aveau despre funcţionarea economiei!

Irving Fisher a susţinut că fluctuaţiile economice se produc din cauza instabilităţii nivelului general al preţurilor. Nu este bine dacă economia intră în inflaţie sau deflaţie. Cel mai bine este dacă nivelul preţurilor rămâne stabil şi, a spus Fisher, banca centrală ar trebui să urmărească exact acest lucru (etalonul-aur nu este bun, pentru că – să ne amintim – funcţionarea sa imprimă o tendinţă de scădere a preţurilor). Teoriei lui Fisher i s-a ridicat practic statuie în momentul în care, acum câteva decenii, bancherii centrali şi-au asumat drept misiune fundamentală “asigurarea stabilităţii preţurilor”. Din acelaşi motiv, Fisher poate fi considerat şi principalul fondator (uitat, ce-i drept) al politicii moderne de ţintire a inflaţiei.

Această teorie reprezintă şi motivul pentru care Fisher a pierdut la bursă. El nu a înţeles că expansiunea monetară, nu creşterea preţurilor, este cauza ciclului economic. Ultima este doar un efect incomplet şi tardiv al primei – lucru înţeles şi rectificat parţial de Milton Friedman (cel mai cunoscut discipol al lui Fisher). Mai mult, politica de stabilizare a puterii de cumpărare a monedei este self-defeating, pentru că presupune creşterea continuă a ofertei de bani pentru a compensa efectul deflaţionist al creşterii economice (seculare), ceea ce distorsionează rata dobânzii şi, apoi, alocarea investiţiilor. Fisher şi-a văzut teoria “falsificată empiric” chiar în anii când susţinea că bursa nu se poate prăbuşi, pentru că atunci nivelul preţurilor a fost relativ stabil. Nici el, nici urmaşii săi monetarişti – altiminteri empirişti convinşi – nu au învăţat din această experienţă, aşa cum nu au învăţat nici din cea a Japoniei din anii 1990. (Dar, cum empiriştii neoclasici sunt inconsecvenţi prin definiţie, nu cred că le putem cere să înveţe din “experienţă”!)

Totuşi, Irving Fisher merită reţinut în galeria economiştilor importanţi. Vă ofer trei motive:

1) El a punctat (fără prea multă consistenţă, e drept) că rata dobânzii este rezultatul unui fenomen real, nu monetar. Lucrarea sa fundamentală Theory of Interest este dedicată nimănui altcuiva decât economistului austriac Eugen von Bohm-Bawerk, despre care spunea că “a realizat fundaţia pe care eu încerc să construiesc” Studenţii învaţă azi despre ipoteza Fisher: rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală plus rata anticipată a inflaţiei.

2) A fost un adversar al impozitării venitului, aratând că această practică instituie o dublă taxare a economisirii. Pe de o parte, oamenii sunt impozitaţi înainte de a-şi distribui venitul către economisiri/investiţii; pe de altă parte, ei sunt impozitaţi din nou în momentul în care investiţia efectuată aduce roade. Fisher a spus că mai bine se impozitează consumul.

3) Fisher face parte din categoria acelor economişti suficient de luminaţi pentru a realiza că “banii contează”. Fluctuaţiile economice nu sunt întâmplătoare, nici datorate vreunui motiv “real” (precum impozitarea, „supra-consumul”, speculaţiile etc.), ci cauzate de factori monetari. Inflaţia nu este determinată de scumpirea ţigărilor, ci de emisiunea excesivă de monedă – ceea ce înseamnă că BNR-iştii ar avea ceva de învăţat de la Fisher.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP