Bogdan Glăvan: De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite - Bloguri economice

joi, 4 februarie 2010

Bogdan Glăvan: De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite

BNR a decis reducerea ratei dobânzii de politică monetară de la 7,5% la 7%. Motivaţia se bazează pe următoarele două argumente:
• Perspectivele indică continuarea procesului de dezinflaţie,
• Analiza evoluţiei indicatorilor macroeconomici relevă persistenţa deficitului de cerere agregată

Să vorbim puţin despre fiecare. Astăzi, despre primul argument.

Să spunem din capul locului că dezinflaţia (mai bine-zis, rata inflaţiei) nu are nicio legătură cu sănătatea economiei. Stabilitatea preţurilor nu este sinonimă cu stabilitatea economică. Acest fapt a fost observat de economistul suedez Knut Wicksell în secolul al XIX-lea, accentuat de Mises şi Hayek, în fine, redescoperit relativ recent de economiştii de la Bank of International Settlements. Timp de câteva decenii, opinia convenţională a susţinut ideea contrară: stabilitatea preţurilor – deziderat exprimat în practică cel mai adesea prin adoptarea politicii de ţintire a inflaţiei – este cel mai bun lucru pe care îl poate face banca centrală. După experienţa catastrofală a Japoniei din ultimele două decenii, foarte mulţi economişti au schimbat tabăra, mutându-se în grupul celor care afirmă că nu inflaţia, ci expansiunea creditului este adevărata boală care macină sistemul economic.

Suficient cu istoria, înapoi la teorie. Inflaţia (creşterea preţurilor) este doar simptomul unei boli – expansiunea monetară. Valoarea banilor depinde de abundenţa acestora şi de cererea pentru ei (cunoscută şi sub numele de viteza de circulaţie a banilor – lucrul care îl preocupă atât de intens pe Lucian Davidescu!) – la fel cum valoarea merelor depinde de oferta şi cererea de mere. În această relaţie, variabilitatea celor două elemente este incomparabilă. Cererea de bani rămâne relativ constantă în timp sau se modifică greu, la fel cum cererea pentru mere fluctuează lent în timp. Pur şi simplu, preferinţa oamenilor pentru lichiditate, respectiv mere, nu se modifică drastic peste noapte. Cel puţin în condiţii normale. Desigur, ne putem imagina scenariul următor: dacă mâine doctorii ne-a anunţa că consumul de mere este cel mai bun antidote împotriva gripei H1N1, atunci cererea de mere ar creşte puternic! Însă probabilitatea unui astfel de eveniment este extreme de redusă. La fel stau lucrurile şi cu cererea de bani. Dacă, de exemplu, NASA ar anunţa că peste o săptămână Pământul va intra în coliziune cu un asteroid iar jumătate din populaţie va muri, atunci cererea de bani s-ar reduce vertiginous, ceea ce, bineînţeles, ar provoca diminuarea drastică a valorii banilor. Este uşor de înţeles ce s-ar întâmpla: oamenii s-ar năpusti să cumpere tot ce există, mânaţi de sentimentul “Trăieşte clipa!”

Deci, cererea de bani rămâne relativ constantă; nu este o axiomă, ci o observaţie empirică, dar o observaţie empirică solidă. Ceea ce înseamnă că principalul factor din spatele variaţiei puterii de cumpărare a monedei este producţia de bani.

Acum, producţia de bani îşi exercită influenţa asupra preţurilor în mod diferit. Aşa cum spunea Hayek,
”Dar schimbările generale ale preţurilor nu sunt o trăsătură esenţială a teoriei monetare a ciclului afacerilor; ele nu sunt doar neesenţiale, dar ar fi complet irelevante dacă ar fi doar “generale” – adică, dacă ar afecta toate preţurile în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie…
Faptul că ordinea în care creşterea continuă a fluxului de bani sporeşte diferitele preţuri este crucială pentru înţelegerea efectelor inflaţiei a fost în mod clar remarcat, acum mai bine de două sute de ani, de către David Hume – şi chiar înaintea lui de către Richard Cantillon.”


Bineînţeles, dat fiind că există un număr imens de bunuri cu preţurile aferente, există un număr şi mai mare de combinaţii prin care influxul de bani poate afecta economia. Depinde pe unde intră banii în economie şi pe unde se strecoară mai departe pentru a atinge, în final, fiecare individ: se duc mai întâi pe pensii, pe salariile filozofilor sau pe cele ale tinichigiilor, pe producţia de camioane pentru armată sau pentru construcţia de autostrăzi ş.a.m.d. Însă, după cum a arătat magistral Mises în 1912 (cartea sa Theory of Money and Credit este cea mai bună lucrare de teorie monetară pe care am citit-o – l-a inspirat şi pe Hayek în ideea citată mai devreme), nu este nevoie să ne pierdem în detalii. O singură distincţie poate arunca suficientă lumină peste efectele creşterii ofertei de bani: distincţia între bunuri de consum şi bunuri de capital.

Dacă expansiunea monetară loveşte în prima fază cererea şi preţurile bunurilor de capital, atunci sunt stimulate investiţiile. În celălalt caz este stimulat consumul.

Aşadar, ce rost are să ne uităm la indicele preţurilor de consum (şi cu atât mai puţin la inovaţii statistice precum CORE2)? Se prea poate ca oferta de bani să afecteze mai puternic investiţiile şi atunci acest lucru nu este evidenţiat în dinamica preţurilor de consum, adică a… inflaţiei, aşa cum e numită ea în mod curent. Şi când se întâmplă acest lucru? Atunci când principalul canal de diseminare a banilor este cel al creditului. Dacă relaxarea politicii monetare se traduce nu prin acordarea de bani statului pentru plata pensiilor, ci prin reducerea ratei dobânzii şi stimularea acordării de credite, atunci începe un boom. După cum am spus în alt articol, boom-ul nu este altceva decât o imensă redistribuţie de la consumatori către investitori, prin care societatea sărăceşte (boom-ul înseamnă sărăcie, da – sărăcie relativă desigur, adică o bunăstarea mai redusă decât cea care s-ar fi înregistrat în absenţa redistribuţiei prin mijloace monetare) fără să îşi dea seama.

Sper ca mâine să postez despre al doilea argument al BNR, cel cu cererea agregată.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP