Bogdan Glăvan: De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite (2) - Bloguri economice

vineri, 5 februarie 2010

Bogdan Glăvan: De ce argumentele BNR pentru reducerea ratei dobânzii sunt greşite (2)

Al doilea argument invocat de BNR pentru reducerea ratei dobânzii este persistenţa deficitului de cerere agregată.

Cererea agregată reprezintă totalul cheltuielilor agenţilor economici. În teoria keynesiană, nivelul cererii agregate poate scădea sub nivelul venitului, ceea ce împinge economia în recesiune. Se produce o „scurgere” din sistem, iar statul îşi poate asuma rolul de tehnician, reparând circuitul economic, prin alimentarea lui cu lichidităţi. Acest scenariu este ilustrat în graficul de mai jos.



În cartea mea Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală am dedicat un capitol distinct criticii politicii anticilcice de inspiraţie keynesiană, iar acum nu voi relua ce am spus deja. Vreau însă să adaug câteva explicaţii şi precizări.

În primul rând, orice intelectual familiarizat cu specificul ştiinţelor sociale ar trebui să fie uimit de mecanicismul basmului keynesian. Pentru Keynes (şi pentru discipolii lui din BNR) economia e ca un cazan umplut cu bani; dacă în cazan se produce o spărtură prin care se scurg bani, nivelul umpluturii (PIB nominal) scade, iar autorităţile trebuie să toarne bani pentru a-i reface nivelul. În această poveste nu este loc de fiinţe umane, de raţionalitate, de anticipări, de acţiuni intenţionate; totul se produce mecanic-aleator: dacă nivelul cheltuielilor monetare scade, atunci statul trebuie să îl refacă şi, invers, dacă cheltuielile cresc peste nivelul venitului, statul trebuie să extragă bani din circuit pentru a păstra echilibrul. Mai mult, guvernul însuşi este tratat mecanic – este văzut ca un soi de diferenţial de automobil, care redistribuie cuplul între roţi atunci când sesizează o pierdere de aderenţă sau diferenţă de rotaţie. Nu există loc pentru stimulente (perverse), interese (de grup), (in)capacitate antreprenorială.

Acum, să presupunem că circuitul învârte 100 unităţi monetare. Imaginaţi-vă că în circuit se produce într-adevăr o spărtură şi că pe ramura de jos a lui circulă doar 90. Aceasta înseamnă că pe ramura de sus vor ajunge tot 90: dacă cheltuielile scad la 90, atunci veniturile încasate scad şi ele corespunzător. Este o problemă?

Pentru keynesieni este o mare problemă, pentru că banii sunt precum uleiul de motor şi, se ştie, maşina care rămâne fără ulei se defectează. De aceea trebuie să intervină urgent statul şi să pompeze bani, stimulând cererea agregată. Dar această viziune este greşită. Eroare provine din faptul că întregul raţionament se referă la valori monetare, nominale, în vreme ce adevărata bunăstare se măsoară în valori reale – cantităţi de bunuri şi servicii. Să luăm un exemplu: să presupunem că anul trecut am cheltuit 100 de lei pe shaorma iar anul acesta doar 90 de lei. Înseamnă oare că anul acesta am sărăcit, că mâncat mai puţin? Bineînţeles că nu. Dacă shaorma s-a ieftinit cu 10%, anul acesta mănânc la fel ca anul trecut, iar dacă s-a ieftinit mai mult, anul acesta mă voi ghiftui. Deci, cheltuielile monetare nu au nicio legătură cu volumul de marfă tranzacţionat.

La rândul său, vânzătorul de bunuri (shaorma) nu se ghidează după veniturile monetare. Indicatorul esenţial folosit pentru a măsura viabilitatea afacerii este rata profitului, iar aceasta este un raport, o relaţie între venituri şi cheltuieli – adică nu o sumă de unităţi monetare.

Ce se întâmplă cu viabilitatea activităţilor economice atunci când cererea agregată scade? Ei bine, presupunând că cererea scade proporţional în toate industriile (ceea ce este aberant, dar nu şi în teoria keynesiană), nu se întâmplă nimic, în afară de faptul că toate cheltuielile şi veniturile nominale scad. Adică avem deflaţie. Nimic nu împiedică însă rata profitului să rămână la fel. Pentru ca keynesienii să ajungă la concluzia preferată, ei aduc forţat următoare ipoteză: toţi indivizii sunt idioţi, incapabili să îşi modifice aşteptările (în caz că au vreuna) şi vor trata venitul nominal ca pe venitul real, confundând bancnotele din buzunar sau din casa de marcat cu bunurile pe care le pot cumpăra/vinde în schimbul acelor bani. Dacă au mai puţini bani, ei cred că sunt mai săraci, iar dacă au mai mulţi cred că sunt mai bogaţi. Şi toată lumea face confuzia asta în afară de geniile de la butoanele politicii monetare. Aşa deci….

Să trecem acum la o problemă mai serioasă. Scenariul keynesian ascunde o eroare mult mai gravă decât interpretarea greşită a cheltuielilor monetare şi a rolului banilor. Este vorba de omiterea din discuţie a factorului fundamental al creşterii economice: economisirea şi acumularea de capital. Pentru cine studiază economia este straniu cum „politica anticiclică” este un capitol total independent şi separat de „politica de creştere economică”! Ceea ce e normal la o adică, fiindcă prescripţiile celor două capitole se bat cap în cap, iar dacă subiectele ar fi tratate laolaltă studentul ar observa slăbiciunile paradigmei keynesiene. Aşa că, pentru a salva aparenţele, „creşterea economică” şi „fluctuaţia economiei” sunt tratate total distinct.

Despre ce este vorba? Despre faptul că la baza dezvoltării se află economisirea şi acumularea de capital, nu „cererea agregată” (say what?). Adică proporţia în care oamenii îşi împart venitul între consum şi economisire. Tezaurizarea – în fond, cererea de bani – are impact asupra nivelului preţurilor, însă nicio legătură cu progresul. Acesta din urmă este determinat de raportul consum-economisire care, dat fiind că e un raport, ghinion, nu se măsoară un unităţi monetare fir-ar să fie! Fără să mai lungesc vorba, este foarte posibil ca deflaţia să coincidă cu creşterea economisirii şi a acumulării de capital, iar rezultatul final să fie creşterea economică, nu depresiunea! Un secol întreg stă mărturie despre acest fapt. Dacă keynesienii ar fi oneşti ar trebui să se recunoască înfranţi din start, pentru că există o observaţie empirică fatală: experienţa secolului al XIX-lea, secolul revoluţiei industriale, caracterizat prin deflaţie. Bine, ar mai o observaţie fatală, experienţa stagflaţiei din secolul XX, inclusiv acum din România, care nu se integrează deloc în teoria keynesiană.

Să aruncăm o privire la componentele cererii agregate

C + I + G + X – M
(consum + investiţii + cheltuieli guvernamentale + exporturi – importuri)

Când Mugur Isărescu decide creşterea cererii agregate, el nu discriminează între componentele acesteia. Poate spori consumul – dacă ascultaţi cu atenţie, majoritatea comentatorilor economici vorbesc de stimularea consumului ca soluţie de ieşire din criză, yes! Sau poate spori cheltuielile guvernamentale. Sunt convins că un expert va găsi o cale de mărire a exporturilor nete. Toate aceste alternative sunt bune, fiindcă, nu-i aşa, conform BNR, problema este „deficitul de cerere agregată”. Din păcate, doar creşterea investiţiilor poate propulsa economia. Nimeni nu s-a îmbogăţit vreodată pentru că a consumat tot ce a câştigat! Din contră, cu cât consumi mai mult cu atât de apropii de amanetarea propriului viitor. Încercaţi să falsificaţi asta dacă puteţi! Oamenii sunt suficient de deştepţi încât să nu se joace „experimental” cu astfel de lucruri. Până şi un copil mai destoinic ştie că, dacă vrea o bicicletă nouă, trebuie să economisească, abţinându-se să cumpere toate jucăriile pe care altminteri şi le-ar permite.


Iar creşterea investiţiilor nu se poate realiza prin mijloace monetare, precum manipularea ratei dobânzii, ci prin economisire, aşa cum am mai spus în multe articole.

P.S. Felicitările mele restaurantului Naser de la Domenii, care a ieftinit shaorma de la 15 lei la 10 lei – iată cineva care ştie să facă afaceri şi care nu are nevoie să fie stimulat monetar de experţii de la BNR! Şi nici nu aşteaptă vreo taxă pe fastfood care să o „transfere” în cârca clienţilor. Îmi place deflaţia.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP