Dan Popa: Banca Centrală a Israelului se modernizează. Plus un text al Guvernatorului Fisher - Bloguri economice

marți, 9 februarie 2010

Dan Popa: Banca Centrală a Israelului se modernizează. Plus un text al Guvernatorului Fisher

Dupa 10 ani de pregatiri intense, legea modernizarii bancii Israelului va fi depusa pe masa Knessetului, in incercarea de a face Banca Centrala cu adevarat independenta in luarea deciziilor.
Noile obiective au fost declarate in premiera absoluta: stabilitatea preturilor, sustinerea obiectivelor politicii economice (si in particular a cresterii economice si a mentinerii locurilor de munca) si garantarea functionarii sistemului financiar. Este pentru prima data in istoria sa cand Banca Israelului isi anunta in mod explicit obiectivele.

  • Ce se schimba de fapt?

Potrivit Guvernatorului Fisher, Guvernele care au o perspectivă doar pe termen scurt fac presiuni pentru o politică monetară expansionistă. Ele procedează asa, deoarece pe termen scurt o politică monetară expansionistă influenţează în primul rând producţia şi abia apoi inflaţia şi lasă rezolvarea acestei din urmă probleme pe mai târziu. La fel, guvernul care are dificultăţi de finanţare este tentat să apeleze la banca centrală, alegând o finanţare mai degrabă monetară decât una prin datorie a deficitului bugetar. Ambele scenarii sunt cunoscute în Israel. Problema finanţării monetare a deficitului bugetar a fost rezolvată prin legea de ”nefinanţare” din 1985, care a marcat primul pas al Băncii Israelului către independenţă.

Prima problemă, dinamica inflaţiei în urma reducerii ratei dobânzii, este diferită în Israel faţă de multe alte ţări, şi anume datorită faptului că o schimbare a ratei dobânzii influenţează imediat cursul de schimb, care, având în vedere că preţul caselor, chiriile şi alte câteva preţuri sunt specificate în USD, are un impact aproape imediat asupra inflaţiei şi aşteptărilor cu privire la inflaţie.

Mai general, cazul empiric de independenţă a băncii centrale se bazează pe date lui Cukierman (2005), care atestă că inflaţia şi gradul de independenţă se află într-o relaţie negativă. Relaţia este mai puternică în cazul ţărilor industrializate decât în cel al ţărilor în curs de dezvoltare, parţial deoarece această relaţie este mai puţin clară în cazul ţărilor în curs de dezvoltare.

  • Banca Centrala – independenta sau legata de Guvern?

În practică, guvernele nu funcţionează ca planificatori sociali optimi şi este necesară găsirea unor solutii alternative pentru a menţine rezultatele economice cât mai aproape posibil de optim.

O problema este cea a distinctiei între independenţa băncii centrale în privinţa stabilirii obiectivelor şi cea a alegerii instrumentelor de politică monetară. O bancă pe deplin independentă dispune de ambele. BCE este în mare măsură în această situaţie.

Alternativ, guvernul ar putea stabili obiectivele de politică monetară ale băncii centrale şi să delege băncii centrale sarcina realizării acestor obiective. În acest caz, banca centrală are independenţa alegerii instrumentelor de politică monetară. Majoritatea băncilor centrale independente se află în această situaţie.

Una este a recunoaşte ţinta inflaţiei ca ancoră nominală şi alta a specifica că ţinta trebuie stabilită la o rată scăzută a inflaţiei. Alegerea unei rate scăzute a inflaţiei se bazează pe analiza costurilor şi a câştigurilor inflaţiei, adică există multe costuri ale inflaţiei şi doar unele avantaje. În special, opinia că inflaţia afectează pe cei săraci pare a fi adevărată (vezi Easterly şi Fischer, 2001). După publicarea lucrărilor lui Friedman (1968) şi Phelps (1967) s-a înţeles că nu există un compromis între inflaţie şi şomaj. Astfel, nu există un avantaj permanent pentru reducerea şomajului prin admiterea unei rate mai înalte a inflaţiei, cu excepţia unor rate foarte scăzute ale inflaţiei sau în caz de deflaţie.

Este posibilă existenţa unei relaţii pe termen mai lung între inflaţie şi creşterea economică. Fără îndoială că inflaţia şi creşterea economică sunt într-o relaţie negativă în cazul unor rate înalte ale inflaţiei. Totuşi, relaţia nu este monotonă, deflaţia are în general o influenţă negativă asupra creşterii economice. După părerea lui Fischer, relaţia dintre inflaţie şi creşterea economică este aceea că, în cazul în care activitatea economică se desfăşoară în condiţiile unor rate mai scăzute ale inflaţiei, punctul de cotitură se află la un nivel mai scăzut, dar undeva la un nivel exprimat printr-o singură cifră va exista un punct de cotitură bazat pe impactul deflaţiei asupra creşterii economice.

  • Inflaţia negativă este costisitoare


Este important de menţionat că inflaţia negativă este costisitoare şi, în mod similar, nerealizarea ţintei. Din acest motiv, Banca Israelului intenţionează să menţină inflaţia în centrul intervalului ţintă, considerând ca erori atât depăşirea, cât şi nerealizarea intervalului ţintă. În conformitate cu această abordare, proiectul de statut al Băncii Israelului prevede că în cazul unor abateri în ambele direcţii ale inflaţiei faţă de intervalul ţintă guvernatorul trebuie să adreseze o scrisoare guvernului în care să explice cauzele abaterii şi planul băncii centrale pentru revenirea inflaţiei în intervalul ţintă.

În timp ce nu există un compromis pe termen lung între inflaţie şi şomaj (sau creştere economică), se poate afirma că există unul pe termen scurt: o creştere economică mai rapidă va fi însoţită, în general, de o tendinţă de inflaţie mai înaltă. Acest din urmă compromis nu complică mult politica monetară în ceea ce priveşte schimbările în domeniul cererii agregate. De exemplu, dacă rata inflaţiei este prea scăzută, ca urmare a faptului că declinul cererii agregate a produs o recesiune, decizia de politică monetară este una simplă. Atât inflaţia, cât şi producţia sunt considerate a fi prea scăzute şi trebuie majorate, astfel încât ratele dobânzii trebuie reduse.

Decizia de politică monetară nu este simplu de luat atunci când economia este afectată de un şoc de ofertă, care duce la creşterea inflaţiei şi la scăderea producţiei. Banca centrală ar putea majora substanţial ratele dobânzii şi ar putea reduce drastic cererea agregată pentru a aduce inflaţia în limita intervalului ţintit. Alternativ, ar putea să aleagă o acţiune pe termen lung.

În ipoteza unui cost, în ceea ce priveşte producţia agregată sau şomajul, mai înalt în cazul unei reveniri cât mai rapide a inflaţiei la nivelul ţintit decât în cazul unei reveniri treptate, banca centrală trebuie să echilibreze costurile unei inflaţii temporar înalte, cu costurile unei rate a şomajului şi ale unei creşteri economice temporar mai scăzute. În cazul unui ritm deja prea lent de creştere a producţiei sau al unei rate deja prea înalte a şomajului, alegerea adecvată ar fi cea a unei traiectorii a inflaţiei care să încerce revenirea rapidă a inflaţiei în limitele intervalului ţintit.

O problema ramasa nerezolvata este aceea ca o banca centrală este uneori confruntată cu presiuni pentru a încerca să influenţeze cursul de schimb real, în special după o apreciere recentă a cursului de schimb. Cel puţin temporar, banca centrală poate produce o depreciere reală prin reducerea ratei dobânzii, ceea ce ar duce la creşterea inflaţiei. În cazul în care rata inflaţiei s-a situat sub nivelul intervalului ţintit, prin ţintirea inflaţiei cursul de schimb poate fi influenţat temporar în direcţia dorită. Într-o economie deschisă de mici dimensiuni însă, cel mai bun mod de a influenţa cursul de schimb pe termen mai lung este utilizarea politicii fiscale, restricţiile fiscale tinzând să producă o depreciere.

Banca centrală ar putea fi obligată să intervină direct pe piaţa valutară. În cazul Israelului, acest lucru ar schimba total regulile actuale ale jocului, în care piaţa determină cursul de schimb, iar banca centrală nu a intervenit pe piaţă din 1997. Actualul sistem de neintervenţie funcţionează bine şi, cu toate că banca centrală nu poate exclude posibilitatea unei intervenţii pe piaţa valutară, aceasta nu intervine decât în cazul unor perturbări severe.

Mai este apoi problema ratei inflaţiei care să fie ţintită (inflaţia totală, inflaţia efectivă bazată pe IPC sau inflaţia de bază). Într-o ţară unde se aplică indexarea cu IPC este recomandabil să se utilizeze ca ţintă rata efectivă a inflaţiei; în plus, dacă nu mai este clar că preţul energiei este în afara tendinţei, nu este recomandabil să se excludă inflaţia preţului energiei din indicele ţintă al inflaţiei. Este mai bine ca banca centrală să ia în considerare variaţiile temporare ale preţurilor în formularea deciziei de politică monetară. În prezent, Banca Israelului elaborează şi îmbunătăţeşte modelele sale econometrice utilizate în formularea deciziilor de politică monetară.

  • Cine si cum ia deciziile intr-o banca centrala? Tipuri de modele


Aranjamentele instituţionale în cadrul cărora funcţionează băncile centrale, variază. În cazul unor ţări ca Noua Zeelandă sau Canada, deciziile de politică monetară sunt luate în principal de către guvernatorul băncii centrale, model aplicat în prezent şi în Israel.

În majoritatea băncilor centrale (printre care FED, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei) deciziile de politică monetară sunt luate de către un comitet, prezidat de guvernator. Stanley Fischer este de părere că o astfel de abordare ar fi utilă şi în cazul Israelului, deoarece ar permite unor experţi externi, independenţi faţă de Bancă şi guvernator, să ia parte şi să voteze la deciziile legate de rata dobânzii.

Toate băncile centrale publică un rezumat al şedinţelor comitetului de politică monetară în care sunt luate decizii în privinţa ratei dobânzii ; de obicei, rezumatul include şi situaţia voturilor membrilor comitetului. Acest raport trebuie publicat suficient de repede, în general înainte de următoarea şedinţă CPM. Noul statut al Băncii Israelului va prevedea aceste lucruri.

În Marea Britanie, rezumatul şedinţei Comitetului de politica monetara (CPM) include informaţii asupra opiniei fiecărui membru. Acest lucru nu este însă de dorit, având în vedere că tentează pe fiecare mai degrabă să-şi exprime punctul de vedere pentru a fi consemnat, decât să încerce găsirea unei decizii optime, inclusiv din discuţiile care au loc sau din opiniile altor colegi.
În ceea ce priveşte responsabilitatea, banca centrală, şi în special guvernatorul, răspund pentru realizarea obiectivelor. Responsabilitatea ia în parte forma cerinţei ca banca centrală să explice şi să-şi justifice acţiunile în rapoarte adresate, în general, parlamentului, cât şi publicului.

Responsabilitatea ia şi forma cerinţei ca guvernatorul să explice guvernului motivele nerealizării obiectivelor şi să prezinte planul pentru revenirea inflaţiei în limitele ţintite. De asemenea, legislativul poate solicita ca guvernatorul sau un membru al comitetului de politică monetară să se prezinte în faţa comisiei de specialitate, cum este cazul în multe ţări. Legea conţine prevederi legate de demiterea guvernatorului şi a membrilor CPM în cazuri grave de neîndeplinire a sarcinilor, lucru care este extrem de dificil pentru guvern. Trebuie aplicate mecanisme de impunere a responsabilităţii (sancţiuni sau recompense pentru membrii CPM), celmai eficient fiind însă efectul asupra reputaţiei pe care îl are succesul sau eşecul.

În unele bănci centrale, guvernatorul acţionează ca un preşedinte de consiliu de administraţie al unei corporaţii. Proiectul de statut al Băncii Israelului propune un astfel de consiliu de administraţie, cu majoritatea membrilor din afara băncii, unul dintre membri fiind preşedinte. Ca urmare, guvernatorul nu va fi preşedintele consiliului de administraţie, ci membru al consiliului, împreună cu viceguvernatorul. Pentru menţinerea independenţei băncii centrale, este important ca membrii consiliului de administraţie să aibă experienţă în domeniul managementului şi să fie aleşi pe criterii profesionale şi nu politice. Proiectul de statut al Băncii Israelului prevede o astfel de alegere a membrilor CPM.

Sursa.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP