Bogdan Glăvan: Ce înseamnă de fapt monopolul? - Bloguri economice

marți, 2 martie 2010

Bogdan Glăvan: Ce înseamnă de fapt monopolul?

Poate cel mai răspândit argument împotriva pieţei libere este cel al monopolului. Potrivit multor păreri, existenţa unui singur ofertant reprezintă un “eşec al pieţei” deoarece diminuează bunăstarea consumatorilor sporind artificial profitul ofertantului. Aceasta este o eroare gravă. În articolul de azi îmi propun să clarific această chestiune, în limita cuvenită unui text postat pe blog.

Din capul locului este important să observăm următorul lucru. Dacă vânzătorul unui bun este monopolist sau nu depinde, în mod esenţial, de maniera în care definim bunul respectiv. Dacă adoptăm o perspectivă suficient de restrânsă asupra pieţei, atunci monopolul este pretutindeni. De exemplu, ca blogger ar trebui să fiu considerat monopolist. Dacă, din contră, privim piaţa dintr-o perspectivă largă, atunci nimeni nu este monopolist. Dacă cineva crede că blogul meu poate fi înlocuit fără probleme cu orice alt blog de economie, atunci toţi bloggerii ar trebui consideraţi drept competitori în spaţiul blogurilor economice (oricum le-am defini pe acestea). Concluzia este următoarea: în accepţiunea sa convenţională, termenul monopol este prea ambiguu.

Voi lăsa dificultatea definirii monopolului la o parte şi voi aborda problema frontal. Cert este că oamenii acuză frecvent existenţa unor situaţii de monopol – chiar dacă nu le este clar ce reprezintă monopolul. Această atitudine derivă din faptul că prezenţa monopolului este asociată de cumpărători cu absenţa alternativelor şi cu obligativitatea de a suporta “jecmăneala” impusă de unicul vânzător. Aparenţele sunt însă înşelătoare.

În primul rând, merită să amintim faptul că cele două categorii de participanţi la piaţă – vânzătorii şi cumpărătorii – au întotdeauna interese contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienţii lor vor să cumpere produsul la un preţ cât mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preţ este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care să diferenţieze între scumpirea firească a unui produs şi cea „artificială”, între preţul corect şi cel „de monopol”, între profitul normal şi cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea preţului este rezultatul acţiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât şi ale cumpărătorilor. Toţi producătorii (mulţi, puţini, unul singur) sunt interesaţi de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preţ care să îi aducă pierdere sau un profit inferior celui pe care l-ar putea obţine dacă şi-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenţia între un preţ aşa-zis „competitiv” şi un presupus preţ „de monopol”. Toate preţurile au acelaşi rol şi efect economic: reflectă raritatea resurselor în comparaţie cu cererea.

În al doilea rând, „puterea de monopol” atât de invocată de criticii liberului-schimb rezultă din capacitatea producătorului de a restrânge producţia astfel încât să îşi sporească veniturile şi profitul. Practic, producătorul se confruntă cu o aşa-numită „cerere inelastică” – creşterea preţului rezultată din reducerea cantităţii vândute este atât de mare încât compensează efectul negativ acesteia din urmă asupra cifrei de afaceri, ba mai mult, chiar îi sporeşte veniturile. Însă această inelasticitate a cererii nu este dată de la natură, cu atât mai puţin constantă, ci rezultatul preferinţelor de consum ale publicului. Niciun bun nu are cerere inelastică din principiu; dacă oamenii decid să continue cumpărarea acestuia în ciuda scumpirii sale, atunci (abia atunci) cererea pentru bun se dovedeşte inelastică. Cu alte cuvinte inelasticitatea este o trăsătură empirică a cererii, care rămâne de descoperit pe piaţă. Evident, fiecare producător ar fi fericit dacă cererea pentru bunul său ar fi inelastică, ba chiar fericirea sa ar creşte cu cât inelasticitatea ar fi mai accentuată; iar prin măsuri specifice (marketing, dezvoltarea produsului ş.a.) el este interesat de fidelizarea clientelei, adică, în fond, de inelasticitatea cererii. Dar este evident că eforturile sale se ciocnesc de interesele cumpărătorilor. Pe piaţă producătorii descoperă că elasticitatea cererii variază de la un produs la altul, de la un moment la altul şi dintr-un loc în altul, în funcţie de intensitatea şi variaţia nevoilor publicului. Cei mai înzestraţi cu talent antreprenorial vor fi în măsură să anticipeze corect aceste nevoi şi vor fi astfel recompensaţi cu obţinerea unui venit mai mare.

Haideţi să abordăm problema şi dintr-o altă perspectivă. Nu este adevărat că prin decizia monopolistului de a reduce producţia consumatorii au de suferit? Răspunsul este – depinde la care consumatori ne referim. Dacă vorbim de consumatorii produsului fabricat de unicul producător, atunci da, bunăstarea lor are de suferit. Dar dacă ne referim la bunăstarea societăţii – şi eu cred că la aceasta trebuie să ne referim – atunci nu putem spune că ea are de pierdut. Decizia de scădere a producţiei unui bun înseamnă disponibilizarea unor resurse, renunţarea la materii prime, capital, forţă de muncă – factori care pot fi folosiţi de alţi producători. Diminuarea producţiei unui bun implică creşterea producţiei altuia, ceea ce înseamnă că, dacă unii consumatori vor avea de suferit, alţii vor avea de câştigat. Este drept, aceştia din urmă „nu au gură să strige”! Restructurarea economică ce însoţeşte orice modificare a producţiei unui bun, inclusiv scăderea ei, este în general trecută cu vederea de cei care analizează superficial economia, mulţumindu-se să scoată în evidenţă ceea ce se vede, uitând ceea ce nu se vede, dar care nu este mai puţin real.

Dacă nu v-am convins încă, mai am un argument important. Este absurd să considerăm că limitarea producţiei unui bun diminuează bunăstarea socială. Bunăstarea indivizilor este incomensurabilă, nu putem spune că cel care este afectat negativ de reducerea livrărilor bunului X are mai mult de pierdut decât are de câştigat cel care beneficiază de pe urma realocării resurselor şi creşterii ofertei altor bunuri. Nu putem compara „fericirea” lui Ion cu „nefericirea” lui Gigel şi să concluzionăm că ultima o depăşeşte pe prima. Un verdict în această privinţă este în întregime subiectiv şi arbitrar. Un consens în această privinţă este de multe ori imposibil, iar incongruenţa părerilor nu îi face pe unii „raţionali” şi pe alţii „dogmatici”.

Deşi nimeni nu poate indica ce este preţul de monopol, nici de ce este mai bine să se producă mai mult cărbune şi mai puţină ciocolată, majoritatea oamenilor ar spune că „suveranitatea consumatorilor” este afectată de existenţa unui singur furnizor. Aici există două replici.

Prima, „suveranitatea consumatorilor” nu există. Mai bine zis, fiecare este suveran în curtea lui, pe proprietatea lui, pe banii lui. Din acest punct de vedere eu sunt la fel de suveran ca şi cititorii mei, care sunt la fel de suverani ca orice companie. Ceea ne ne diferenţiază este doar mărimea proprietăţii. Este adevărat, unicul producător poate dicta cantitatea vândută. Dar se cuvine să remarcăm că orice decizie de stabilire a cantităţii vândute este arbitrară, în sensul că este la liberul arbitru al producătorului, care este proprietarul bunului pe care îl oferă! Aşa stau lucrurile şi pe o piaţă populată de sute de vânzători şi pe o piaţă aprovizionată de unul singur. De partea cealaltă a „baricadei” se află cumpărătorii, care decid la fel de arbitrar (subiectiv) ce şi cât să cumpere.

A doua replică se referă la faptul că numărul de producători este dictat de condiţiile pieţei; uneori este cel mai bine să fim deserviţi de un singur producător – argumentul monopolului natural; dacă ar fi doi, preţul ar fi mai mare, nu mai mic. Dacă o firmă oarecare a ajuns în postura de unic producător graţie capacităţii sale antreprenoriale, atunci bravo ei. Ştiu ce se spune, că „nimeni nu e de neînlocuit”, şi e perfect adevărat. Dar nimeni nu poate juca fotbal ca Ronaldinho, ceea ce este iarăşi adevărat.

Când este monopolul rău? Mai bine zis, când putem vorbi de existenţa unui monopol? Atunci când libertatea de alegere a publicului este restricţionată în mod agresiv, cu încălcarea proprietăţii private ; când accesul la produse alternative le este barat în sens fizic, prin piedici legislative. Monopolul există aşadar, însă el se datorează privilegiilor pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori şi producător, în sensul că ultimul este ferit de concurenţă şi, în consecinţă, îşi poate permite să ignore dorinţele primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un anumit bun sau serviciu. Observaţi că, în acest caz, numărul ofertanţilor încetează să mai fie important. Nu are prea mare relevanţă dacă statul licenţiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate; în cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărţindu-şi cota de piaţă, constituind practic un cartel. Important este că intrarea pe piaţă este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura producătorul/cartelul agreat de stat. Efectele acordării privilegiului de monopol sunt evidente şi foarte nocive.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP