Bogdan Glăvan: Istoria economică recentă a României într-un singur grafic - Bloguri economice

marți, 16 martie 2010

Bogdan Glăvan: Istoria economică recentă a României într-un singur grafic

Economisirea este combustibilul necesar creşterii economice. Fără economisire nu se poate acumula capital, productivitatea nu poate creşte, iar salariile şi nivelul de viaţă au de suferit. Astăzi vreau să vă arăt evoluţia României după revoluţie pornind de la conceptul de economisire şi de la una din identităţile fundamentale din macroeconomie:
Economisirea = soldul contului curent
O ţară care nu economiseşte, adică o naţiune care cheltuie mai mult decât venitul trebuie să îşi acopere aceste cheltuieli prin împrumuturi externe. Deci, deficitul de economisire internă trebuie să fie compensat de intrări de capital sau (ceea ce este acelaşi lucru) de un deficit al contului curent al balanţei de plăţi.

Economisirea unei naţiuni este determinată de economisirea mediului privat (S-I) şi de economisirea statului (adică soldul bugetului, T-G). Astfel, deficitul de cont curent este determinat în mod natural fie de inexistenţa economiilor private, fie de deficitul bugetar, fie de o combinaţie a ambelor elemente. Ce s-a întâmplat cu finanţele României după 1990? Priviţi graficul de mai jos, ţinând minte că soldul contului curent este dat de suma economisirilor private şi publice:
S – I + T – G = CC
Se poate observa cu uşurinţă derapajul economiei României către cheltuieli nesustenabile, evoluţie marcată de, hai să spunem, trei puncte de inflexiune care constituie practic principalele puncte de reper ale evoluţiei situaţiei macroeconomice după 1989.

Primul moment în care am asistat la redresarea economisirii a fost anul 1994. Este anul în care BNR a apăsat frâna monetară, speriată de viteza (hiper)inflaţiei care a atins maximul postrevoluţionar, aproape 300%, în anul 1993. Rata dobânzii a crescut la 100% în primăvara lui 1994 şi apoi a ajuns real-pozitivă – aşa cum ar trebui să fie tot timpul într-o economie sănătoasă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, minunea a durat foarte puţin, guvernul şi BNR căzând rapid pradă mirajului “remonetizării economiei”.



Al doilea moment de luciditate în guvernarea economică României a fost anul 2000. Salvându-se pe burtă din criza valutară din 1999 – când serviciul datoriei externe depăşea cu mult rezervele valutare ale ţării – guvernul, condus de guvernatorul Băncii Naţionale, a potolit inflaţia care se reinflamase după fragila stabilizare macroeconomică din 1994.

Al treilea moment de ajustare macroeconomică este cel pe care îl traversăm în prezent. El vine după mai mulţi ani în care atât sectorul privat cât şi cel public „s-au întins mai mult decât plapuma”, îndatorându-se masiv pentru a-şi finanţa cheltuielile (am insistat în cartea mea dedicată crizei că îndatorarea sectorului privat îşi are originea tot în politica publică)

După cum se poate observa, urmare a crizei, sectorul privat s-a ajustat dramatic, cu nu mai puţin de 12% din PIB. În acest timp, situaţia financiară a guvernului s-a înrăutăţit accelerat – parţial din cauza preluării de facto a poverii datoriei sectorului privat. Practic, ceea ce nu arată graficul este faptul că nu întâmplător deficitul bugetar a crescut pe măsură ce mediul de afaceri şi-a restrâns cheltuielile: o parte din aceste cheltuieli au fost puse pe seama contribuabilului.

Am arătat aici că îndatorarea externă nu este rea în principiu. Totuşi, îndatorarea externă din istoria recentă a României este produsul politicii de taxare a economisirii prin inflaţie, expansiunea creditului şi rate artificial de scăzute ale dobânzii, care a „acomodat” extinderea cheltuielilor publice.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP