Bogdan Glăvan: Ar trebui lăsat leul să se aprecieze? - Bloguri economice

miercuri, 7 aprilie 2010

Bogdan Glăvan: Ar trebui lăsat leul să se aprecieze?

Există economişti care susţin că economiile est-europene suferă de pe urma influxului masiv de capital care provoacă aprecierea monedelor. Ei cred că statele din regiune trebuie să reglementeze intrările de capital şi să limiteze contractarea de credite în valută, altminteri creşterea economică va avea de suferit. Aceasta este o proastă soluţie la o problemă prost formulată.

Care este cauza aprecierii în masă a monedelor din estul Europei? Politica inflaţionistă a statelor dezvoltate, în special politica banilor ieftini dusă de Fed şi BCE. Ce se întâmplă dacă BNR ţine cursul fix – mai precis, dacă împiedică aprecierea leului? Ea intervine pe piaţă şi cumpără „surplusul” de valută care, altminteri, ar provoca aprecierea leului. În consecinţă, rezervele valutare cresc simultan cu creşterea masei monetare interne (cumpărând dolari sau euro BNR vinde lei). Practic, acest proces permite importul inflaţiei americane, cu toate efectele ei.

Producţia monetară duce la ieftinirea banilor (faţă de valoarea pe care ar fi avut-o în absenţa creşterii emisiunii monetare de bani). Nu e nicio noutate, la fel se întâmplă şi pe piaţa merelor, de pildă. Aşa ne spune analiza cererii şi ofertei, care se învaţă în anul I de facultate. Cel mai important efect al emisiunii monetare este redistribuirea avuţiei: cei care pun mâna pe noul flux monetar repede, adică înainte ca acesta să îşi exercite efectele asupra ansamblului preţurilor, au de câştigat, pentru că practic veniturilor lor cresc în timp ce îşi pot efectua cheltuielile în bună măsură la vechile preţuri, care nu au apucat să crească; cei care sunt atinşi de inflaţie mai târziu au de pierdut, pentru că ei suportă efectele producţiei de bani mai cu seamă pe partea cheltuielilor decât a veniturilor (până să le crească salariile majoritatea preţurilor s-au scumpit deja).

Când SUA emite bani, guvernul, bancherii şi cei mai importanţi ordonatori de credite (adică cei care se îndatorează primii) au de câştigat… ceea ce pierde restul societăţii. Acum, dolarul este o monedă internaţională, ceea ce înseamnă că producţia de dolari îşi face simţite efectele la scară globală. Adică redistribuţia operată de Fed este inter-statală. Străinii, precum românii, sunt situaţi relativ departe de punctul de injectare al dolarilor în economie, ceea ce îi poziţionează mai degrabă în tabără pierzătorilor, a celor impozitaţi prin inflaţie. Practic, expansiunea monetară în cazul dolarului produce nu doar un transfer de avuţie în interiorul societăţii americane, ci şi, by and large, de la restul lumii către societatea americană. Economistul francez Jacques Rueff a făurit acum multe decenii expresia „deficit fără lacrimi”, tocmai pentru a exprima avantajul de care se bucură naţiunea americană în faţa celorlalte popoare ca urmare a puterii de a inflaţiona la scară globală.

Cum ziceam, ce se întâmplă dacă BNR ţine cursul fix? Un export de venit – de la români către americani. Vă rog să reţineţi că nu spun că fiecare american iese avantajat din acest proces; întortocheate sunt căile inflaţiei (adică circuitul bănesc)! – este posibil ca unii români să-şi vadă bunăstarea crescând relativ la bunăstarea unor americani. Ceea ce spun este că România ca societate pierde, în vreme ce SUA ca societate câştigă. Nu aşa ar sta lucrurile dacă banii creaţi de Fed s-ar strecura în economie în principal prin creditele date de bănci în România, dar acesta este mai mult un scenariu SF.

Acum, importând inflaţia americană România importă întreaga structură distorsionată a preţurilor relative. Vreau să spun că România va experimenta acelaşi boom economic ca şi SUA – acesta este un al doilea efect important al expansiunii monetare (valabil când această expansiune se produce pe canalul creditului, practic valabil în timpurile pe care le trăim). Deci nu doar că pierdem bunăstare relativ cu SUA, dar ne mai şi distorsionăm economia şi sădim seminţele propriei crize.

Poziţia mea este că BNR ar trebui să permită aprecierea leului, adică să adopte un comportament Hands off pe piaţa valutară şi să se abţină de la tipărirea de lei. Poate leul s-ar duce spre 3,5 lei euro sau chiar spre 3 lei euro – nu ştiu. Cursul de schimb, ca orice preţ, este ceva ce rămâne de descoperit pe piaţa. Ştiu că unii vor spune că la acest nivel exportatorii vor avea de suferit. Da, dar nu de bunăstarea exportatorilor trebuie să se preocupe economistul, ci de bunăstarea naţiunii. Exportul este o afacere, la fel ca şi importul, la fel ca şi apicultura sau producţia de shaorma. Misiunea economistului nu este să apere un grup de interese (producători) aşa cum vedem că se întâmplă adesea în mass-media, ci să evidenţieze efectele unei politici asupra ansamblului societăţii.

Ce s-ar întâmpla în cazul aprecierii leului ar fi deflaţia relativă a preţurilor interne în raport cu cele externe, mai corect spus deflaţia preţurilor exprimate în lei faţă de preţurile exprimate în valută. Pentru numeroşi români, ale căror salarii sunt plătite în lei nu în valută, această politică ar avea beneficii evidente – accesul mai facil la importuri: echipamente electrocasnice, autoturisme, vacanţe în străinătate incomparabil mai ieftine.

Însă marele avantaj al acestei politici ar fi altul; anume, acela de a oferi întreprinzătorilor români şi străini depotrivă o monedă sănătoasă, demnă de încredere, în care ei îşi pot contabiliza cheltuielile şi veniturile în mod realist, fără să fie afectaţi de iluzia monetară. Existenţa unei monede sănătoase ar oferi posibilitatea evitării angajării resurselor în investiţii nesustenabile. Nu spun că România ar scăpa în totalitate de marasmul economic declanşat de inflaţia dolarului sau a euro. Dar în absenţa acestei politici suntem condamnaţi să suportăm ciclul economic.

Aş mai putea adăuga multe lucruri, dar îmi este teamă că deja am depăşit răbdarea multor cititori. Vreau să închei spunând doar că, dacă toate statele lumii ar adopta această politică, de la ţările arabe şi China până la România, atunci inflaţia dolarului ar deveni vizibilă imediat, provocând deprecierea catastrofală a dolarului şi, posibil, dispariţia acestuia din poziţia de monedă de rezervă mondială. O politică laissez-faire ar duce la amendarea băncilor centrale care inflaţionează cel mai mult (Fed şi BCE) şi le-ar forţa să îşi revizuiască comportamentul, riscând altminteri hiperinflaţia şi desfiinţarea sistemului monetar bazat pe dolar şi euro.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP