Bogdan Glăvan: Este copilul un pantof? - Bloguri economice

marți, 27 aprilie 2010

Bogdan Glăvan: Este copilul un pantof?

Cazul femeii din Deva care vrea dar nu poate să renunţe la copilul înfiat cu 10 ani în urmă a fost larg dezbătut în presă. În opinia mea acest caz evidenţiază foarte clar problemele născute din absenţa libertăţii de a tranzacţiona drepturile părinteşti (despre care am vorbit mai pe larg aici). Multora le repugnă libertatea de a te angaja în schimburi cu copii. Am auzit în mod repetat afirmaţia „Copilul nu este o marfă”.

Această afirmaţie nu are nicio legătură cu problema. Dacă ţinem neapărat, copilul nu este o marfă. Dar acţiunea de a înfia sau de a creşte un copil are un cost de oportunitate, ca orice altă acţiune umană. Deci poate fi analizată cu instrumentele economistului. Copiii nu sunt o marfă, dar a creşte un copil înseamnă a investi în capital uman. Nu întâmplător familiile din ţările dezvoltate aleg să aibă mai puţini copii decât familiile din ţările sărace – copilul costă, indiferent ce înţelegem exact prin acest „cost”.

Argumentul esenţial al celor care se opun renunţării la înfiere este acesta: „copilul nu este un pantof la care să renunţi”. Chiar aşa? Atunci nimeni nu ar trebui să se opună instituirii libertăţii de a tranzacţiona drepturi părinteşti. Consecinţa reformei ar fi că cei care astăzi emit constatări moralizatoare vor fi puşi în faţa provocării de a-şi valida în practică propriile convingeri. Femeia din Deva are un copil de oferit; cei cărora le pasă ar trebui să stea la coadă pentru a-l înfia, doar, nu-i aşa, dacă li s-ar oferi pantofi pe gratis nu i-ar refuza, iar copilul este chiar mai mult decât un pantof!

Unii ar putea protesta că prin legalizarea tranzacţionării drepturilor părinteşti se încurajează conduita imorală. În paratenză fie spus, ei ar face bine întâi de toate să justifice cum prin prohibiţie se poate încuraja conduita morală. Lăsând la o parte acest aspect, nu cred că încurajez imoralitatea. Nu, copilul nu este o marfă. Nu aş renunţa la copilul meu pentru nimic în lume. Dar fapt este că unii sunt gata să întreprindă acest pas. Mi-e greu să cred că respectivele familii sunt dispuse şi în măsură să ofere o îngrijire şi educaţie de calitate copiilor lor. Libertatea de a vinde drepturile părinteşti ar oferi acestor copii o şansă – şansa de a fi cedaţi de familia care nu poate creşte şi de intra într-o familie care îi doreşte mai mult, şansa de a accede la o educaţie mai bună, şansa unei vieţi mai fericite. Nu la asta se referă interesul superior al copilului, nu aşa este moral?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP