Bogdan Glăvan: Mugur Isărescu şi cutia neagră - Bloguri economice

luni, 19 aprilie 2010

Bogdan Glăvan: Mugur Isărescu şi cutia neagră

Guvernatorul BNR a afirmat recent că adoptarea euro în grabă ar echivala cu intrarea într-o cutie neagră, precum s-a întâmplat în cazul Greciei. Acesta este genul de afirmaţie care trebuie spart în 14 şi explicat pe fiecare bucăţică în parte, dacă vrem să dobândim o înţelegere cât de cât adecvată asupra problemei.
În primul rând, ca să ajungi în situaţia Greciei nu-ţi trebuie prea mult talent. E suficient să cheltuieşti şi să te împrumuţi fără discernământ. E adevărat că aderarea la zona euro i-a lărgit guvernului grec libertatea de acţiune, în sensul că a făcut posibil free-riding-ul la scară europeană (e mai uşor să te împrumuţi atunci când moneda naţională este euro, deoarece riscul valutar dispare iar bazinul economisirilor denominate în euro este uriaş). Pe de altă parte e la fel de adevărat că Grecia a falsificat statisticile cu ani buni înainte să adere la euro, astfel încât nu-i putem acuza de inconsecvenţă. Argumentul inconsistenţei de timp (time inconsistency) nu e foarte relevant aici. Ceea ce nu înseamnă că nu poate deveni relevant în cazul României. Ce mai la deal – la vale, ce vreau să spun este că indiferent când intră România în zona euro, este întotdeauna rentabil pentru guvern să îşi încalce angajamentele ex post, după aderare. Deci, teoretic, putem ajunge într-o cutie neagră oricum.

Pericolul mare atunci când discutăm astfel de probleme este să pierdem din vedere pădurea din cauza copacilor. Vorbim de adoptarea euro. Ce fel de „adoptare”? Atenţie, este vorba de adoptare în sensul înlocuirii leului cu euro, adică în sensul înlocuirii unui monopol în producţia monetară cu alt monopol. Este o afacere politică; în funcţie de considerentele luate în calcul, s-ar putea realiza în 2015 sau mai încolo. Dar am putea adopta euro şi mâine, în sensul că am putea permite circulaţia liberă a euro în economie. Şi nu doar a euro: şi a dolarului, francului elveţian etc. Ar fi nevoie doar ca BNR să nu-i mai fugărească pe cei care folosesc în tranzacţii comerciale altă monedă decât leul. Cu alte cuvinte, am putea termina monopolul monetar – „moneda oficială” – şi am putea adopta un sistem de concurenţă monetară. Atunci cine ar vrea ar putea utiliza euro la orice oră; ce sens are să mai aşteptăm până în 2015? Mai mult, o asemenea reformă nu ne-ar împinge în nicio „cutie neagră”, pentru că eliminarea monopolului monetar este un demers care subminează capacitatea statului de a-şi extinde populist cheltuielile şi datoriile. Deci, am putea avea euro şi fără cutie neagră.

Dacă am vrea. Bag seama că unii nu vor, probabil cei care îşi pierd fotoliile cu ocazia introducerii acestei măsuri. Să ne gândim doar că politica valutară s-a desfiinţa ca un corolar, astfel încât cei ocupaţi să explice poporului cât este cursul de schimb probabil vor putea merge liniştiţi să ia masa la restaurant.
Judecând în cadrul fixat de paradigm monopolului monetar, domnul guvernator a mai spus că aderarea la euro presupune “un curs de echilibru vizionar, ce implică lipsa unor corecţii majore în viitor… Se simte necesitatea calculării, de către un institut independent, a unui curs efectiv real aferent României.”

Acum, lumea ar trebui ar trebui lămurită că noţiunea curs de echilibru nu presupune în niciun fel lipsa de corecţii majore în viitor, decât dacă cumva avem chef să definim cursul de echilibru chiar aşa. Dar dacă tot este să cugetăm ştiinţific, ar trebui spus că preţul de echilibru există doar conceptual, nu şi în realitate. A sponsoriza pe cineva pentru a calcula preţul de echilibru este cea mai năstruşnică idee pe care am auzit-o în ultima vreme (pe lângă cea cu închiderea hipermarketurilor duminica). Dacă ar fi posibil un asemenea calcul, atunci ochii trişti ai poporului ar vrea să vadă şi preţul de echilibru la cartofi, bere, shaorma şi tot ce mai intră în coşul de consum. Doar n-am vrea să rămânem la cheremul speculanţilor, să ne dea ei cartofii cu cât vor!
Bineînţeles, preţul de echilibru este o fantasmă. Piaţa este dinamică – nu în sensul că trece prin diverse situaţii de echilibru (aşa cum cred alţi „experţi”) – ci în sensul că cererea şi oferta se schimbă permanent. Preţul sau cursul valutar ar îngheţa doar în ipoteza în care factorii determinanţi ai cererii şi ofertei ar îngheţa la rândul lor.

Înainte de a încheia, vreau să adaug că fluctuaţiile majore ale cursului de schimb sunt cauzate tocmai de politica dusă de băncile centrale; pentru că producţia (oferta) de bani se poate dubla peste noapte, aşa cum ne-a arătat domnul Bernanke, în vreme ce cererea de monedă manifestă ceva mai multă stabilitate. Deci, dacă ne dorim să scăpăm de „corecţii majore în viitor”, atunci ar trebui să desfiinţăm monopolul monetar şi politica monetară discreţionară. Sau să revenim la etalonul-aur – un sistem mult mai stabil decât cel actual, tocmai din cauză că este mai puţin “elastic” (nu permite expandarea şi contractarea creditului în halul în precum se întâmplă în prezent).

Dar din articol reiese că nici asta nu este o opţiune. Mda, e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune…

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP