Cristian Păun: Falimentul unui stat prin proiecte publice - Bloguri economice

duminică, 11 aprilie 2010

Cristian Păun: Falimentul unui stat prin proiecte publice

Situaţia actuală din Grecia este un exemplu demn de studiat şi de analizat de către toţi cei care cred foarte tare în dezvoltarea durabilă prin politici publice. Intrată mult prea devreme într-o zonă monetară imperfectă, încrezătoare în ajutorul pe care îl va primi necondiţionat de la noii parteneri europeni, statul grec a exploatat la maxim hazardul moral şi s-a dedicat unor proiecte publice foarte generoase dar şi foarte costisitoare dintre care aş enumera câteva exemple foarte recente: (1) introducerea unui sistem de supraveghere video în principalele porturi din Grecia contractată de Ministerul Marinei Comerciale pentru suma de 342 milioane Euro; (2) construirea a 11 centre sportive şi a 13 bazine de înot pentru suma totală de 118 milioane Euro contractată de Secretariatul General pentru Sport din Ministerul Culturii; (3) construirea a 3 noi închisori în Salonica, Volos şi Khorintos pentru suma de 198 milioane Euro contractată de Ministerul de Justiţie; (4) refacerea Centrului Olimpic de Trageri din Markopoulo şi construirea unor noi facilităţi de cazare pentru lucrătorii din poliţie pentru suma de 55 milioane Euro contractată de Ministerul de Interne; (5) construirea a 14 noi posturi de poliţie pentru suma de 151 milioane Euro contractată de Ministerul Ordinii Publice; (6) construirea unei clădiri noi pentru Universitatea din Peloponez (de stat) pentru suma de 74 milioane Euro sau (7) dezvoltarea Universităţii Internaţionale Elene (tot de stat) pentru suma de 213 milioane Euro (exemplele însă pot continua… eu aici doar am arătat cu câtă uşurinţă a fost risipit aproape 1 miliard de Euro din cele 300 de miliarde).

Toate aceste proiecte nu s-au făcut din fonduri existente ci din sacrificarea unor fonduri viitoare, adică prin împrumut public masiv. Statul elen a făcut o mare greşeală să considere majoritatea acestor proiecte ca scheme de parteneriat public privat, uitând principala caracteristică a acestora: proiectele finanţate în PPP trebuie să fie capabile să genereze o perioadă determinată de timp venituri din care să se acopere aproape integral finanţarea lor. Ce venituri viitoare ar putea să genereze astfel proiecte care se referă la închisori, secţii de poliţie renovate sau alte facilităţi de acest gen pentru a fi încadrate în PPP? Evident că toată această politică de dezvoltare ”ambiţioasă” dar prostească a statului elen şi-a arătat rapid nesustenabilitatea din punct de vedere economic.
Problema actuală din Grecia este înainte de toate cel mai bun exemplu de cât de lipsiţi de criterii economice sunt cei care guvernează o ţară atunci când alocă resursele prezente şi viitoare ale unei naţiuni pentru a finanţa fanteziile lor. Tot ceea ce vedem în Grecia acum este dovada clară a falimentului unei politici a statului bazată pe proiecte publice. Aceste proiecte publice au două mari “calităţi”: sunt foarte scumpe (fie pentru că se supraevaluează costurile lor, fie pentru că se propun soluţii mult prea fanteziste pentru nevoile reale ale unei astfel de facilităţi, fie că se construiesc foarte prost din materiale foarte proaste comparativ cu preţul plătit pentru ele) şi sunt, în multe cazuri, inutile pentru piaţă.

Rolul statului elen în economie a crescut progresiv de la an la an. De unde a avut bani acest stat pentru fanteziile sale? Simplu: a sacrificat veniturile potenţiale viitoare din taxe şi impozite împrumutându-se masiv pentru proiectele sale. A construit scheme de finanţare cu diferite bănci, sub masca acestor parteneriate public-privat în care este vorba doar de finanţarea, construirea şi, eventual, administrarea acestor facilităţi care nu produc nimic. Aceste proiecte ale statului au menţinut artificial deficitul într-o anumită valoare, amânându-l pe cât mai mult posibil.
După ce toată situaţia a ieşit la iveală, statul elen a început să apeleze la “înţelegerea” partenerilor săi din Uniunea Europeană. S-au vehiculat prin presă tot felul de “soluţii” care mai de care mai fanteziste: de la vânzarea de insule nelocuite (aici) până la apeluri disperate de a face donaţii pentru a salva statul grec de faliment (aici). Salvarea Greciei va fi însă clară ca şi până acum: se va face prin inflaţie suportată din păcate de toţi cei care trăiesc în zona Euro şi nu numai. Grecia ne-a arătat cât de vulnerabilă este construcţia europeană atunci când ea se face cu ţări care nu înţeleg limitele intervenţiei guvernamentale în piaţa liberă. Dacă intervenţionismul european este concurat de un intervenţionism local şi mai mare dezastrul este iminent şi se face prin sacrificarea bunăstării tuturor. Statul grec a uitat repede cât de uşor a fost primit în UE şi în zona Euro şi că o astfel de poziţie înseamnă în primul rând responsabilităţi nu doar (sau cu precădere) faţă de grupuri de interese locale ci faţă de o întreagă comunitate care te-a primit deschis alături de ea.
Salvarea s-ar putea să fie însă imposibilă pentru un stat care a ignorat vreme îndelungată iniţiativa privată, care a cultivat o birocraţie excesivă şi care s-a înconjurat de tot felul de bariere în calea investitorilor străini. Un stat în care sindicatele au mai mare putere decât antreprenorii şi în care orice modificare ce ar atenta la “securitatea socială” este urmată de ample manifestări ale organizaţiilor socialiste şi comuniste. Păcat pentru că este un o ţară foarte frumoasă.

România are multe de învăţat de la ce s-a întâmplat în Grecia pentru că “dezvoltarea” noastră şi “reformarea” noastră seamănă ciudat de mult. Dacă vrem o predicţie unde va fi România peste câţiva ani este suficient să ne uităm la ceea ce păţeşte acum statul grec care a crezul foarte mult în proiecte masive ale statului dezvoltate pe credit. Grecia este exemplul cel mai clar de stat în care factorul politic a avut aspiraţii mult prea mari faţă de potenţialul economic al acestuia, risipind resurse importante pe care, mulţi ani de acum înainte, sectorul privat nu le va putea acoperi uşor. Din păcate mediul privat va fi singurul care va fi “tras” la răspundere şi care va plăti cea mai mare parte a acestor facturi.
România nu este departe de o situaţie similară, având în vedere curentul de gândire puternic intervenţionist care a dominat şi continuă să domine guvernanţa publică de la noi. Majoritatea dintre noi credem încă nejustificat de tare în puterea politicilor publice şi credităm cu mult prea multă forţă intervenţia statului în economie atribuindu-i efecte pe care nu le produce în termeni reali. FMI este pe punctul de a ne transforma în clientul lor permanent. Intervenţionismul statului în economie a creat deocamdată în România doar îmbogăţiţi care descurajează orice intenţie de aţi deschide o afacere în condiţii normale. Dacă nu ai pe cineva cu care să aranjezi un proiect public al statului să se desfăşoare cu firma ta nu are sens să îţi mai deschizi o afacere. Lupta pentru puterea politică ce distribuie această bunăstare în economie a depăşit absurdul lăsând în plan secund orice lege sau principiu de piaţă. Acesta, domnilor, nu este capitalism ci este un socialism în toată regula ce ne duce spre un faliment similar Greciei şi oricărei iniţiative în care statul este pus în prim plan înaintea pieţei şi iniţiativei private.


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP