Lucian Davidescu: De ce e statul manager prost chiar şi când nu fură - Bloguri economice

luni, 26 aprilie 2010

Lucian Davidescu: De ce e statul manager prost chiar şi când nu fură

Experienţa practică a demonstrat cu prisosinţă că de la stat se fură mai eficient. Însă chiar şi dacă nu s-ar fura, tot există trei conflicte de interese majore.



1. Conflictul proprietar-creditor
Orice companie datorează impozite, iar garanţia ultimă o reprezintă proprietatea asupra acţiunilor. Compania care nu reuşeşte sistematic să-şi achite taxele intră în insolvenţă iar banii sunt recuperaţi de la cumpărător în dauna fostului proprietar.

Însă atunci când creditorul este şi proprietar, nu-i mai rămâne decât să se execute pe sine şi să se uite lung după gaura pe care a mutat-o de la un buzunar la altul. (Din acelaşi motiv, băncile evită sau le e chiar interzis să deţină acţiuni la firmele împrumutate).

Cel mai notoriu exemplu de impas fiscal – Termoelectrica, cu faimoasele datorii care au fost şterse, pentru că de fapt banii nu au existat niciodată aşa că nu aveau de unde să fie recuperaţi.

Contrar intuiţiei, un stat care deţine companii nu este mai puternic ci mai slab. Pentru că se leagă la mâini şi renunţă la cea mai puternică pârghie de constrângere: exproprierea şi revânzarea.

2. Conflictul proprietar-manager
Tot timpul există companii care performează bine şi companii care pierd bani. Şi tot timpul există companii care trec dintr-o categorie în alta. Însă principalul mecanism care poate duce la redresare este disponibilitatea acţionarului de-a renunţa la proprietate atunci când nu mai este mulţumit de rezultate.

Pe măsură ce preţul acţiunii scade, devin tot mai interesaţi cumpărători care ştiu exact ce potenţial are afacerea şi ce manageri să numească pentru a-şi atinge scopul. Însă dacă acţionarul nu este dispus să vândă, compania are mai puţine şanse de redresare şi mai multe să sfârşească trist.

Cazul Petrom: A fost cumpărat ieftin? Evident! Cumpărătorul a ştiut exact ce cumpără, de ce şi cum şi a reuşit să îşi recupereze banii rapid. A fost vândut ieftin? Nici vorbă. Oricine putea să cumpere de pe bursă acţiuni şi să ridice preţul, însă asta nu s-a întâmplat. De ce? Pentru că la cum arăta managementul atunci pentru aproape toată lumea (inclusiv “comisia de privatizare”, cea care a fost de acord cu detaliile păguboase), fiecare zece bani în plus riscau să se dovedească irosiţi.

Eventualul “management privat” – o companie care-şi pune în joc reputaţia – poate fi mai eficient, poate fura mai puţin, dar tot nu rezolvă acest conflict.
Managerul are acelaşi confort suveran: dacă acţionarul nu e dispus să vândă, nu există nici şanse să vină un patron mai inteligent, cu propriile exigenţe.

3. Conflictul proprietar-client
La o companie de stat, acţionarii văd lucrurile mai uşor şi mai direct din postura de consumatori. O rafinărie trebuie să vândă benzină cât mai ieftină, o bancă trebuie să ceară dobânzi cât mai mici, gazul sau curentul trebuie vândute la preţul de producţie, nu la cel de piaţă.

Cazul Hidroelectrica: jumătate din încasările potenţiale se pierd, pentru că Mwh este vândut la nivelul costurilor. Însă în costuri nu mai este inclus profitul uriaş pe care îl are o hidrocentrală după amortizări. Mai rău, doar 30% din producţie este vândută ieftin acţionarilor. 70% este vândută şi mai ieftin, “băieţilor deştepţi”.

Un astfel de comportament poate avantaja consumatorii, adică în cel mai bun caz o parte din cetăţeni. În schimb, el dezavantajează proprietarii, adică pe toţi cetăţenii.

Articol publicat în revista Corso

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP