Bogdan Glăvan: Ar trebui să crească norma didactică? Replică lui Lucian Davidescu - Bloguri economice

marți, 18 mai 2010

Bogdan Glăvan: Ar trebui să crească norma didactică? Replică lui Lucian Davidescu

Astăzi Lucian Davidescu a abordat o problemă interesantă și, chiar dacă trecută cu vederea, legată de criza bugetară pe care o traversăm. Aici Lucian are dreptate. Există o mulțime de soluții de economisire a banului public, printre care, de ce nu, creșterea normei didactice.

Ar trebui însă să ne ferim să cădem în capcana soluțiilor birocratice la ceea ce este în esență o problemă birocratică. Dacă cineva mă întreabă cât ar trebui să muncească un profesor, răspunsul meu ar fi „Habar n-am!”. Iar dacă eu nu am răspunsul la o asemenea întrebare, cu atât mai puțin îl are statul.

Norma didactică diferă în funcție de treptele de învățământ. În general profesorii muncesc mai puțin de 40 de ore pe săptămână (profesorii universitari mult mai puțin!), deoarece se consideră că restul timpului le este necesar pentru pregătirea lecțiilor. Asta există oriunde în lume, deși sunt de acord că simpla invocare a experienței altora nu dovedește nimic.

A medita dacă 12 sau 18 ore reprezintă prea puțin, dacă nu cumva mărirea normei la 24 de ore ar fi o modalitate de eficientizare a învățământului, nu este decât o pierdere de vreme. În fond, asemenea multor altor profesii, precum cea de avocat sau doctor, învățământul nu poate fi remunerat la oră, la numărul de elevi sau de diplome, așa cum alții pot fi remunerați la numărul de șaibe, la metrul de asfalt sau la kilogramul de ciment. Asta pentru că productivitatea unui profesor nu se măsoară nici în numărul de ore lucrate, nici în numărul de teze corectate, nici în numărul de studenți cărora le-a predat.

Există ceea ce se cheamă „excelență” în anumite profesii. În avocatură, medicină sau la catedră poți câștiga o sumedenie de bani muncind puțin, deoarece în aceste meserii talentul pedagogic și capacitatea intelectuală pot determina variații semnificative ale productivității unei persoane. Dacă vreți, este la fel ca în fotbal. Toți fotbaliștii sunt obligați să muncească la fel (90 de minute pe meci, n meciuri pe sezon), dar unii câștigă de 100 de ori mai mult decât alții; de ce? Pentru că sunt de 100 de ori mai importanți pentru rezultatul final decât ceilalți.
Cine este chemat să stabilească ce salariu și cât să muncească un fotbalist, un avocat sau un profesor? Patronul. El este singurul care, judecând antreprenorial, înțelege productivitatea angajatului și poate decide nivelul retribuției. El este cel care distribuie angajații potrivit productivității acestora – de exemplu anumitor avocați le rezervă anumite procese, anumitor doctori le rezervă anumite operații, anumitor fotbaliști le rezervă anumite meciuri.

Și am ajuns la problemă. În vreme ce la fotbaliști sau la avocați lucrurile sunt bune și frumoase, în învățământ lucrurile nu sunt tocmai roz. De ce? Pentru că aici avem proprietate publică – acolo unde avem proprietate privată ne lovim de constrangeri legale care îi mutilează atributele – iar în sfera proprietății publice calculul economic este imposibil. Cea mai simplă soluție, soluția de gâgă, singura pe care o poate lua statul pentru a asigura o aparență de echitate retribuției este raționalizarea: să se dea câte 18 ore la fiecare ca să muncească egal! Pentru salariu egal, evident! Inclusiv în universitățile private din România detaliile condițiilor de muncă sunt stabilite tot de stat, prin urmare eu muncesc la fel ca un profesor de la ASE. Este drept? Este puțin, este mult? Dacă aș spune că de fapt este mult? Ați avea un fundament să mă contraziceți?

Dacă vrem să aflăm cât este nevoie să muncească X sau Y pentru a-și asigura salariul Z, atunci ar trebui să lăsăm proprietatea privată să funcționeze nestingherit. Și vom avea situații precum cele din invățământul superior american, private-based, unde salariul unui profesor variază considerabil în funcție de universitatea unde lucrează. Ar trebui ca universitățile, liceele și școlile să funcționeze ca o întreprindere și abia atunci am descoperi dacă este eficient ca toți profesorii să presteze același număr de ore pe săptămână și la Botoșani și la Caracal, pentru același salariu. Până atunci, nu avem decât să orbecăim. Unii vor spune că 24 de ore este prea mult, alții vor spune că e prea puțin. Dar cine poate decide dacă timpul care îi rămâne profesorului este suficient pentru pregătirea profesională? Cine poate spune dacă randamentul profesorului nu scade drastic dincolo de 18 ore pe săptămână? Nimeni. Profesorii vor spune că lucrurile stau invers față de cum susțin oponenții lor și asta e tot.
Ca fapt divers, aruncați un ochi peste graficele următoare. Spun multe despre finanțarea învățământului și consecințele sale. Ne văităm că nu avem bani pentru învățământ; alții acordă mai puține fonduri publice ca România, dar fondurile private sunt considerabile.




Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP