Bogdan Glăvan: O criză a statului, o singură soluție - Bloguri economice

marți, 25 mai 2010

Bogdan Glăvan: O criză a statului, o singură soluție

Criza pe care o traversăm este o criză a statului. Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar afecta aproape toate statele. Iar dacă pentru economiile emergente există mereu scuza că guvernele acestora sunt prea inepte, atunci ce se poate spune despre guvernele economiilor dezvoltate, care au acumulat datorii mult mai mari decât au făcut-o primele? După ce proverbiala perioadă de 20 de ani s-a scurs, se cuvine să observăm că nu există neapărat stupid people ci, mai degrabă stupid institutions. Iar soluția este demolarea lor.

Reforma este inevitabilă. Nu în sens istoric, ci în sens logic. An după an guvernele lumii, indiferent cine a fost la cârmă, au făcut ce au știut mai bine: au redistribuit avuția societății de la cei dedicați producției și acumulării de capital către cei asistați, privilegiați, subvenționați – numiți-i cum vreți. Au făcut așa în numele binelui comun. Ei bine, spune-i asta omului căruia îi ceri impozite. Spune-i că e spre fericirea lui să plătească impozit pe venit, pe profit, CAS, TVA ș.a.

Abraham Lincoln afirma: Nu poți să-i prostești pe toți oamenii tot timpul. Încet-încet, vraja cu impozitele ridicate pentru a finanța idealizatele servicii publice s-a risipit și statele au recurs la o metodă mai eficientă de păcăleală: expansiunea creditului și cheltuielile pe datorie. Tipărirea de bani este cel mai bun mijloc de redistribuție inventat vreodată – nu întâmplător statul și-a arogat monopolul asupra lui. Este o veritabilă armă de prostire în masă sau, dacă preferați, un mod de a induce în rândurile populației impresia că poți trăi bine-mersi și cu banii în buzunar și cu burta ghiftuită. Ceea ce este absurd, deoarece ghiftuirea burții (consumul) presupune producție, adică sacrificiu, suportarea unui cost de oportunitate.

Întregul sistem funcționează după principiul unei scheme Ponzi sau Caritas. O masă de indivizi – științific numită “bază de impozitare” – plătește pentru beneficiile unora, trăind cu speranța/impresia că are la rândul său ceva de câștigat. Pe măsură ce timpul trece și resursele se pierd (căci, din păcate, statul nu a inventat încă o mașină de multiplicat resurse – case, brânză, tractoare – ci doar de multiplicat bani), schema trebuie lărgită, altfel jocul se oprește. De aici “nevoia extinderii bazei de impozitare”, a confiscării suplimentare de avuție. Care se face, așa cum am zis, prin impozitare transparentă sau prin inflație. Vă vine să credeți că acest demers – creșterea numărului impozitaților – este sprijinit astăzi prin invocarea solidarității între oameni?! Solidaritate… să strângem rândurile… pentru ce? – ca nu cumva să scape vreunul fără să cadă în prăpastie?
Robert Mundell, un laureat al Premiului Nobel, a spus că în secolul al XX-lea statele au făcut mai multă inflație decât în toate celelalte secole la un loc. La început de secol XXI “se strânge lațul”, în sensul că iluzia nu mai poate fi menținută. Mergând în continuare pe drumul pe care pășim de decenii, datoriile publice în întreaga lume dezvoltată vor deveni insuportabile. În 30 de ani doar plata dobânzilor la datoria acumulată va atinge 20% din PIB, adică jumătate din bugetele actuale – calcul făcut de o binecunoscută instituție publică și reprezentând „scenariul optimist”. Aceasta înseamnă că nu va mai fi nimic pentru copiii și nepoții noștri, nimic din ceea ce numim azi servicii publice: educație, asistență medicală, siguranță publică; și nu vor fi nici pensii pentru noi. Aceasta este matematică, fie că vă place sau nu 2 + 2 fac 4; 20% din PIB înseamnă cât v-am spus. Părerea mea este că lucrurile se vor înrăutăți mai repede, din mai multe motive pe care economiștii le cunosc – în principal din cauză că datoria publică și cheltuielile bugetare reduc stimulentele pentru muncă și acumulare de capital.


Cel mai bun lucru pe care îl putem face – și singurul bun, de altfel – este să înțelegem situația și să renunțăm la Caritas. Să desființăm sistemul public de pensii, de exemplu. Să înțelegem că prin stat nu vom crește bunăstarea, pentru că statul nu este altceva decât un mecanism de redistribuție, nu de creare a avuției; statul nu poate face nimic fără banii noștri – adică nu poate face nimic (net). Știu, viața este grea, e mai ușor să tai frunză la câini sau să fi lipsit de responsabilitatea acumulării unui venit pentru bătrânețe așteptând să pice para mălăiață de la guvern. Dar este o iluzie, cu atât mai tragică cu cât a fost întreținută intenționat. Nu va trebui să așteptăm 30 de ani, deja pensiile sunt în pericol să scadă cu 15%. Sezonul la pere mălăiețe s-a închis – mai corect spus, nici nu s-a deschis vreodată, doar că am trăit cu impresia că ar exista.

Dacă ezităm să ne mișcăm rapid, dacă credem în virtuțile planurilor guvernelor actuale (fie că se cheamă Boc sau Obama), nu ne așteaptă nimic bun. Cel mai faimos specialist al teoriei monetare ne avertizează asupra hiperinflației. Sau putem să înghețăm prețurile printr-o semnătură cu pixul și să plecăm acasă. În sărăcie, ca în comunism.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP