Cristian Păun: Unde se greşeşte în sectorul bancar actual - Bloguri economice

duminică, 18 aprilie 2010

Cristian Păun: Unde se greşeşte în sectorul bancar actual

Sectorul financiar-bancar modern este tot mai sensibil la acţiunea unor factori exogeni, intrând în crize tot mai profunde, tot mai dese şi tot mai globalizate. Toată lumea încearcă să găsească şi să propună acum tot felul de soluţii prin care să se limiteze amploarea şi efectele crizelor actuale. Aceste soluţii pleacă de la tot felul de potenţiale cauze: ticăloşia şi lăcomia bancherilor, lipsa lor de moralitate, profitabilitatea prea mare în sectorul financiar-bancar comparativ cu valoarea adăugată a acestor servicii, guvernanţa proastă în sistemul financiar, manipularea pieţelor, manipularea rating-urilor. Multe dintre aceste cauze sunt însă doar simple consecinţe ale problemelor reale din sistem: expansiunea monetară, rezervele fracţionare cu care operează băncile comerciale, caracteristicile contractelor de depozit la termen.

Atunci când se discută despre sistemul financiar-bancar modern se uită faptul că odată cu renunţarea la orice etalon prin care să se ancoreze emisiunea monetară (de facto acest lucru a încetat în 1971 prin căderea Sistemului de la Bretton-Woods, de iure acest lucru a încetat odată cu izbucnirea Primului Război Mondial când marile imperii implicate în conflict au renunţat la acoperirea în aur a monedei lor) băncile centrale ale marilor puteri au primit liber la emisiunea monetară şi la a-şi pune în aplicare tot felul de fantezii cu titlu de politică monetară sau politică a cursului de schimb (ţintirea inflaţiei, ţintirea cursului de schimb, ţintirea agregatelor monetare). Sistemul financiar-bancar este dominat în prezent de o cantitate impresionantă de ”fiat money” care creşte exponenţial, adică de monedă tipărită în neştire de către marile puteri monetare şi distribuită foarte eficient de instituţiile financiare internaţionale prin băncile centrale ale ţărilor mici la nivel global. Aceasta ar fi prima mare problemă a sistemului financiar-bancar modern: faptul că banii tipăriţi uşor şi fără a avea în spate un criteriu obiectiv de dimensionare a masei monetare de către bancile centrale intervin pe piaţă şi bulversează complet costul capitalului (reflectat de nivelul dobânzilor) şi cursul de schimb. Un efect direct al acestei expansiuni monetare practicată concurenţial de marile puteri monetare este bulversarea balanţei de plăţi externe în ţările mici (nu poţi fi competitiv pe pieţele internaţionale dezvoltate în condiţiile în care dobânda acolo tinde nenatural către 0, nu poţi să exporţi mai mult în condiţiile în care deprecierea dolarului favorizează masiv exportatorii americani, nu poţi acorda credite comerciale clienţilor externi cu un sistem dependent de băncile mamă din ţările dezvoltate). Expansiunea monetară este justificată de băncile centrale de trei motive: furnizarea de lichiditate într-un sistem bazat pe rezerve fracţionare, furnizarea de lichiditate statului pentru a finanţa proiectele sale publice (de multe ori invocate ca soluţie de ieşire din criză), furnizarea de lichiditate pentru a contracara efectele adverse ale cursului de schimb asupra balanţei de plăţi externe.

O altă problemă majoră ce necesită o remediere rapidă este deci cea a rezervelor fracţionare cu care operează băncile din sistemul financiar-bancar modern. Băncile atrag două tipuri de depozite: depozite la vedere şi depozite la termen. În mod eronat, băncile consideră depozitele la vedere surse de finanţare pe termen lung (presupunând că noi avem o tendinţă naturală de a păstra nişte bani în rezervă pentru clipe dificile). În realitate aceste resurse la vedere nu pot fi considerate surse de finanţare pentru că ele aparţin de drept deponenţilor care pot să le retragă fără nici o restricţie în orice moment. Băncile, considerând aceste depozite la vedere surse de finanţare, păstrează doar o mică parte din ele în rezervă, mergând de cele mai multe ori pe rezerva minimă obligatorie impusă de banca centrală (dacă nu ar impune-o probabil că unele bănci ar fi tentate de da toţi banii din depozitele la vedere cu împrumut). În condiţiile în care o mare parte din aceste depozite la vedere sunt împrumutate pe termene mai lungi de bancă altor persoane, în acelaşi timp cu aceşti bani pot participa la o licitaţie de resurse şi deponentul la vedere şi cel creditat din banii la vedere. În mod artificial preţul acestor licitaţii creşte. De unde are banca bani să onoreze ambele plăţi ulterior? Foarte simplu: băncile centrale refac lichiditatea acestor bănci prin emisiune monetară (există facilităţi de credit de la banca centrală care au dobânzi foarte reduse), dacă nu cumva există şi alte căi de refacere a rezervelor (majorare de capital, împrumut de la o altă bancă, atragerea de noi depozite la termen sau la vedere). În realitate, cea care permite expansiunea monetară este banca centrală - principalul vinovat de cantitatea de bani cu care, în mod generos, alimentează sistemul financiar. Aceşti bani (şi nu capitaluri acumulate prin economisiri = sacrificiul unor consumuri prezente sau trecute) intervin în piaţă şi produc inflaţie (care în mod paradoxal duce apoi la creşterea dobânzilor). În plus de efectul inflaţionist, împrumuturile pe care băncile comerciale le fac din depozitele la vedere sunt, din punct de vedere legal şi moral, fraudă pentru că încalcă dreptul de proprietate al deponentului. Foarte mult din expansiunea monetară prin sistemul rezervelor fracţionare s-a cantonat nu în bunurile de larg consum, ci în petrol sau în instrumente financiare (cotaţii la bursă). Aşa se creează ciclurile de creştere puternică (pe fondul unor surse imense de bani care ajung pe bursă) şi ciclurile de descreştere puternică (pe fondul retragerii în grabă a acestor surse de bani pentru a licita pe piaţa reală a bunurilor şi serviciilor). Când aceste resurse exponenţial multiplicate de tiparniţele băncilor centrale se mută de pe piaţa petrolului pe piaţa imobiliară sau pe piaţa acţiunilor apar crizele. Cu cât efectul psihologic (panica) mută mai rapid aceste resurse între pieţe, cu atât volatilitatea creşte şi amplitudinea crizei creşte.

O problemă aparte au şi depozitele la termen nu doar cele la vedere (ce nu sunt păstrate în rezervă 100% aşa cum ar fi normal). Multe dintre depozitele la termen nu sunt o cedare reală de proprietate asupra capitalului pe o perioadă determinată de timp. Când facem un depozit la termen la o bancă ne păstrăm dreptul de a retrage depozitul când dorim noi. Acest lucru face ca băncile să fie puternic expuse unui risc de lichiditate care este invocat drept argument pentru existenţa băncilor centrale şi a expansiunii monetare prin care se reface lichiditatea băncilor comerciale atunci când apar retrageri de depozite la termen. Băncile primesc doar dreptul de a folosi aceste capitaluri din depozitele şi de a beneficia de o parte din foloasele generate de aceste capitaluri. Aş mai adăuga la acest subiect al depozitelor la termen şi lipsa unei corelaţii între termenelor depozitelor şi termenele creditelor acordate de bănci. Presiunea tot mai mare a creditelor pe termen lung (creditele ipotecare mai ales) face ca băncile să fie puternic expuse la riscul de lichiditate deoarece ele atrag depozite pe termen mult mai scurte decât creditele pe care le acordă. Finanţarea acestor credite ipotecare trebuie să se face nu prin expansiune monetară (refinanţarea de la banca centrală direct sau indirect) ci prin piaţa de capital.
Nu doar sistemul rezervelor fracţionare a stat la baza expansiunii monetare. În foarte multe cazuri, guvernele au acţionat pentru a ieşi din criză tot prin expansiune monetară promovând proiecte publice ale statului pentru care erau emise titluri de stat cumpărate de băncile comerciale cu refinanţare de la banca centrală. Sub presiunea unor proiecte publice care invocă “interesul naţional” băncile centrale au fost nevoite să accepte această expansiune monetară.

Un efect interesant al expansiunii monetare este cel asupra dobânzilor. Deşi această expansiune monetară duce la o aparentă scădere a nivelului dobânzilor pe termen scurt (prin prezenţa unei cantităţi suplimentare de lichiditate în economie), caracterul său inflaţionist face ca dobânda să crească (atunci când inflaţia aşteptată creşte dobânda creşte). Deşi foarte mulţi adepţi ai politicilor monetare de tip keynesist consideră expansiunea monetară ca având un efect benefic pentru că reduce dobânzile, stimulează investiţiile şi creşte ocuparea forţei de muncă, pe termen lung vedem că efectul e invers faţă de aşteptările lor: dobânda creşte pentru că inflaţia creşte (datorită prezenţei unei cantităţi mai mari de bani ce licitează aceleaşi resurse limitate), investiţile scad pentru că dobânda creşte şi şomajul creşte pentru că investiţiile scad.

Pentru a diminua aceste crize trebuie acţionat rapid în următoarele direcţii:

  • Găsirea unui etalon de ancorare a politicii de emisiune a masei monetare practicată de toate băncile centrale din lume;
  • Renunţarea la sistemul rezervelor fracţionare şi impunerea regulii ca depozitele la vedere să fie păstrate 100% în conturile clienţilor de către bănci, cu plata de către aceştia a unor comisionane de custodie;
  • Impunerea de restricţii asupra depozitelor la termen pentru ca ele să nu mai poată fi retrase de către deponenţi înainte de scadenţa lor (de exemplu utilizarea certificatelor de depozit să devină singura formă de a depune bani la termen în băncile comerciale). Dezvoltarea unei pieţe secundare globale pentru aceste certificate de depozit.
  • Limitarea implicării statelor în proiecte publice (inclusiv conflicte armate) finanţate inflaţionist prin expansiune monetară). Băncile comerciale să nu mai poată cumpăra titluri de stat decât în limita unui procent din totalul activelor lor sau totalul capitalurilor lor (procent mult mai mic decât cel din prezent).
  • Scumpirea drastică a condiţiilor de refinanţare de la banca centrală astfel încât împrumutul de ultimă instanţă de la aceasta să devină unul punitiv şi nu unul favorizat şi generator de hazard moral, aşa cum este el în prezent.
  • Limitarea politicilor monetare strict la controlul activităţii bancare. Nu mai trebuie găsite soluţii monetare la probleme economice (de competitivitate a exporturilor, de ocupare a forţei de muncă). Exporturile nu trebuie stimulate prin cursul de schimb şi şomajul nu mai trebuie diminuat prin inflaţie (curba Philips). Trebuie acceptat faptul că politicile monetare nu sunt şi nu trebuie să fie soluţie la problemele din economia reală.
Abia după ce aplicăm aceste măsuri radicale sistemului financiar - bancar actual putem începe apoi să ne gândim la greşelile de guvernanţă din bănci, la ticăloşia şi lipsa lor de moralitate. Până una alta, băncile comerciale sunt organizate şi funcţionează ca afaceri private, dar vând un bun al statului: BANUL. Statul trebuie să fie foarte atent, în acest caz, câtă cantitate de bani emite în economie şi pentru ce, adică câtă putere lasă discreţionar pe mâna acestor bănci aparent private. Cu cât băncile vor fi conştiente că statul le salvează indiferent de ce se va întâmpla cu atât ele, vor continua să fie mai “ticăloase” rafinându-şi metodele de a multiplica banul în economie şi urmărind cu precădere maximizarea profitului lor şi nu maximizarea profitului la care se gândeşte statul sau societatea că ar fi unul de “bun simţ” sau “moral” pentru ele. 

Acordurile BASEL 2, 3 şi altele care vor urma nu ne vor proteja de criză pentru că ele nu iau în calcul cauzele prezentate mai sus. Astfel de acorduri impuse de marile puteri sunt, de cele mai multe ori, încălcabile şi insistă prea mult pe ideea de efect (ticăloşie, imoralitate) şi prea puţin pe cauză (banul ieftin, expansiune monetară, rezerve fracţionare).

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP