Lucian Davidescu: România plăteşte puţin pentru sănătate, educaţie, pensii şi tot nu-i de-ajuns. Unde sunt banii? - Bloguri economice

miercuri, 19 mai 2010

Lucian Davidescu: România plăteşte puţin pentru sănătate, educaţie, pensii şi tot nu-i de-ajuns. Unde sunt banii?

Cel puţin trei sectoare publice fundamentale – sănătatea, educaţia şi pensiile – au fost tot timpul subfinanţate. Dacă banii n-au ajuns unde trebuie, este doar din lipsă de principii şi de proceduri bugetare.
Sănătatea, educaţia şi pensiile au însemnat tot timpul mai puţin de jumătate dintr-un buget deja mic. În anii ‘90, principalul client pentru cealaltă jumătate din buget au fost companiile falimentare ale statului. Pe măsură ce porţia lor a scăzut, s-au eliberat bani. Însă ei au fost rapid devoraţi de noua vedetă naţională, birocraţia. Pe măsură ce s-a umflat, birocraţia a avut grijă ca banii să nu mai ajungă niciodată acolo unde era cu adevărat nevoie de ei. Azi, medicii, profesorii şi pensionarii sunt puşi să dea înapoi ce n-au primit niciodată.

Sănătatea. Cu 3-3,5% din PIB alocate de la buget, sănătatea este la jumătate din ponderea majorităţii ţărilor, civilizate sau nu. Partea bună este sistemul independent de asigurare, ale cărui baze au fost puse acum mai bine de zece ani. Partea proastă este că acest sistem nu mai este respectat, iar Guvernul a ajuns să impună medicilor plafoane de pacienţi şi de timp de lucru. Partea şi mai proastă este că a fost păstrat un binom ambiguu, în care o parte din finanţare vine în continuare din bugetul public.

Din cauza acestei ambiguităţi, sursele de finanţare nu au fost niciodată ajustate la necesităţi, iar decizia de alocare a banilor a rămas politică. Rezultatul: un nivel salarial mediu de 300 de euro net pe lună, adică mai puţin chiar decât media pe economie.

Educaţia. Din 6 procente din PIB promise, doar 4,5 sunt alocate în realitate. Chiar şi aşa, cifra este destul de apropiată de media majorităţii ţărilor. Civilizate sau nu.

Însă până la beneficiari banii ajung tot pe un traseu netransparent. Aproape că li se pierde urma. O parte din bani sunt distribuiţi prin intermediul bugetelor locale, cu ţintă relativ precisă. „Flexibilitatea” rămâne tot în mâna bugetului central, care virează separat sume necesare pentru ce crede de cuviinţă. Una peste alta, nimeni nu are în mână decizia de-a optimiza cheltuielile în funcţie de performanţe. În total, cele 4,5% din PIB înseamnă 5,4 miliarde de euro. Astfel, cheltuielile cu educaţia per elev se apropie de 2.000 de euro pe an.

Calculat după numărul cadrelor didactice, costurile sunt de 1.600 de euro pe lună. Însă din aceşti bani nu ajung în cheltuieli salariale nici jumătate. Iar salariile medii nete ajung la jumătatea acestei jumătăţi: 400 de euro net pe lună.

Citeşte continuarea în România Liberă

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP