Bogdan Glăvan: Cât ar trebui să fie rata inflației? - Bloguri economice

luni, 14 iunie 2010

Bogdan Glăvan: Cât ar trebui să fie rata inflației?

Surprize-surprize! NBER a publicat recent capitolul “The optimal rate of inflation” din Handbook of Monetary Economics, editată de Benjamin M. Friedman și Michael Woodford, în curs de apariție la Elsevier/North-Holland.

Țintele de inflație practicate în economiile dezvoltate sunt în jurul nivelului de 2% pe an. Acest capitol cercetează măsura în care mărimea observată a țintei de inflație este consistentă cu rata optimă a inflației prezisă de principalele teorii ale non-neutralității monetare. Noi susținem că aceste teorii implică o rată optimă a inflației încadrată pe o plajă delimitată într-o parte de minus rata real pozitivă a dobânzii și, în cealaltă parte, de un număr nesemnificativ mai mare ca zero.
Pentru cine nu a înțeles, asta înseamnă că în medie rata optimă a inflației ar trebui să fie negativă, adică ar trebui să avem deflație. Cum așa?
În literatură, două surse principale de non-neutralitate monetară guvernează determinarea ratei optime a inflației pe termen lung. O sursă o constituie fricțiunile nominale care apar din cererea pentru bani de hârtie. A doua sursă este dată de ipoteza rigidității prețurilor.
În modelele monetare în care singura fricțiune nominală se referă la cererea de bani de hârtie, politica monetară optimă impune minimizarea costului de oportunitate al deținerii de bani prin stabilirea ratei nominale a dobânzii la zero. Această măsură, cunoscută ca “regula lui Friedman”, implică o rată optimă a inflației care este negativă și egală în valoare absolută cu rata reală a dobânzii. Dacă rata reală a dobânzii pe termen lung se situează între 2 și 4 procente, atunci rata optimă a inflației prezisă de aceste modele este între minus 2 și minus 4 procente. Această predicție este clar incongruentă cu țintele de inflație observate.
A doua sursă majoră de non-neutralitate monetară este dată de rigiditățile nominale care derivă din ajustarea lentă a prețurilor.
Vă amintiți? Acesta este și argumentul lui Mankiw, amintit zilele trecute.
Modelele care încorporează acest tip de fricțiune ca singură sursă de non-neutralitate monetară arată că rata optimă a inflației este zero…
Motivul pentru optimalitatea stabilității prețurilor este că elimină ineficiențele determinate de dificultatea ajustării prețurilor. Categoric, problema rigidității prețurilor aduce rata optimă a inflației mult mai aproape de țintele de inflație observate în realitate. Totuși, predicția modelului rigidității prețurilor este încă inferioară țintei de 2% practicată în economiile dezvoltate și celei de 3% practicată în țările în dezvoltare.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că, chiar dacă luăm de bună legea de fier a keynesianismului, anume că prețurile și salariile sunt rigide la scădere, conform calculelor econometrice rata optimă a inflației ar trebui să fie zero. Cu alte cuvinte, injectarea de bani necesară pentru a menține stabilitatea prețurilor (creșterea economică seculară imprimă altminteri un ușor trend deflaționist) este suficientă pentru a depăși costurile de ajustare estimate de modelele econometrice keynesiene. Orice emisiune monetară efectuată cu scopul de a ținti inflația la 2% sau la 3,5% nu este justificată.

Ceea ce înseamnă că toată teoria asta cu importanța unei inflații scăzute este… poezie.

Desigur, ideea că avem nevoie să tipărim bani pentru a depăși rigiditatea prețurilor este scoasă din pălărie oricum. Rigiditatea prețurilor este datorată anticipărilor inflaționiste… care dacă nu ar fi nu s-ar mai povesti. De ce refuză sindicatele și patronatele scăderea prețurilor? Deoarece s-au obișnuit cu inflația din timpul boom-ului și cu faptul că statul poate să comande oricând ieșirea din criză stimulând consumul sau ce vreți dumneavostră, tipărind pur și simplu bani. Această meteahnă nu este chiar atât de veche. Ea s-a format format și dezvoltat pe măsura constituirii statelor asistențiale moderne. În mod firesc, ea dispare pe măsura recunoașterii eșecului acestor state – proces care se află în plin avânt.
A nu se înțelege că sunt de acord cu principiul stabilității prețurilor. Nu sunt de acord cu niciun principiu care presupune fabricarea de bani de către guvern. Asigurarea stabilității prețurilor – considerată optimă de către autorii studiului citat – are numeroase slăbiciuni. Chiar dacă este adevărat că oamenii se opun scăderii unor prețuri (ceea ce din punct de vedere istoric și teoretic este fals), tot nu rezultă că inflaţia va rezolva problema rigidităţii acestor prețuri. Hayek a înţeles implicaţiile corecte ale politicii monetare atunci când a notat:
Bineînţeles că nicio politică monetară nu poate împiedica preţurile produsului imediat afectat de a scădea în raport cu preţurile celorlalte bunuri din economie. Nici nu poate împiedica efectele schimbării venitului oamenilor afectaţi în primul moment să se răspândească treptat. Tot ce poate face este să împiedice repercutarea acestui fapt asupra fluxului total de bani în ţară (Monetary Nationalism and International Stability).
Este emisiunea monetară un substitut pentru ajustarea prețurilor? Nu.
O politică susţinută de prevenire a scăderii unor prețuri și venituri presupune creşterea ofertei de bani. Injectarea unei cantităţi suplimentare de bani va atrage expansiunea creditului, împreună cu distorsionarea alocării resurselor şi a distribuirii avuţiei.
Aceasta este privită ca un avantaj, deoarece evită necesitatea diminuării unui grup particular de preţuri, în special salarii… Dar este un paliativ politic; în practică, înseamnă că, în loc să asistăm la scăderea celor câteva preţuri afectate direct, un număr mult mai vast de preţuri vor trebui sporite pentru a restabili echilibrul (Denaționalizarea banilor).
Nu doar că aceasta nu va îndepărta necesitatea ca preţurile relative să se ajusteze la noua structură a cererii, dar va creea turbulenţe adiţionale în sistem. Emisiunea monetară discreționară afectează (falsifică) calculul economic şi duce la alocarea eronată a şi mai multor resurse şi, în consecinţă, la o ajustare mai lentă a structurii producţiei la nevoile consumatorilor.

Așadar, cât ar trebui să fie rata inflației?

Nu ar trebui să fie nici 2%, nici 0%, nici -2%. Parafrazând o zicală celebră, politica monetară este continuarea politicii fiscale cu alte mijloace. Dar tot despre impozitare este vorba, fie că avem în vedere confiscarea venitului publicului în mod transparent fie că aceasta se realizează prin emisiune monetară. Întrebarea “Ar trebui să urmărim stabilitatea prețurilor sau creșterea lor cu 3% pe an?” este tot atât de științifică precum întrebarea “Care este mai bună: cota unică sau impozitarea progresivă?”. Mi se pare foarte relevant să îl citez aici pe Cosmin Marinescu:
Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic. Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula” un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie. Statul este, după cum a demonstrat Ludwig von Mises, incompatibil cu principiile calculului economic de rentabilitate, deci şi cu ideea de „optim”.
Pe scurt, inflația este o problem exclusiv politică. Dacă guvernul este curios care este rata optimă a inflației atunci doar un economist-marionetă poate răspunde: “Depinde, cât vreți să fie? Dacă nu vă convine principiul stabilității prețurilor, atunci… am și alte principii… cum ar fi acela al țintirii inflației.”
Părerea mea este că orice emisiune monetară discreționară este dăunătoare pentru economie, indiferent de reacția prețurilor acum sau peste doi ani. Politica monetară nu poate fi optimă sau mai puțin optimă (pentru că politica monetară este… politică), deoarece nici măcar nu există baze științifice pentru aceasta.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP