luni, 25 ianuarie 2010

Ion Radu Zilişteanu: BNR a împrumutat băncile comerciale cu 6 mld.lei printr-o operaţiune repo

După ce în ultima vreme dobânzile de pe piaţa interbancară ajunseseră la valori minime, astăzi ele au început să urce spectaculos, ca urmare a faptului că azi a fost ultima zi de plată a obligaţiilor agenţilor economici către bugetul de stat şi bugetele asigurărilor sociale pentru T4 2009 sau luna decembrie 2009. Dobânzile pentru palsamente pe termene foarte scurte ajunseseră zilele trecute la 3% pe piaţa interbancară, pentru a ajunge astăzi la valori de 7-7,5% pe an, în jurul dobânzii de politică monetară a Băncii Naţionale a României. Pentru a preveni urcarea dobânzii pe fondul cererii susţinute de lichiditate, banca centrală a injectat în piaţă suma de 6 mld.lei la o dobândă de 7,5% printr-o operaţiune de tip repo pe termen de o săptămână, în care cele nouă bănci participante la licitaţie au garantat cu titluri de stat. Totodată, cererea mare de lichiditate a fost accentuată de faptul că a început o nouă perioadă de constituire a rezervelor minime obligatorii.

De remarcat faptul că băncile comerciale au în portofoliul lor titluri de stat în cantitate suficientă, ca urmare a împrumutării masive a statului român în perioada de criză economică. În toamna anului 2008, când dobânzile pe piaţa interbancară ajunseseră la peste 100% din pricina cererii uriaşe de lichiditate, băncile nu au putut apela la credite repo sau la creditul lombard întrucât multe dintre ele nu deţineau titluri de stat, singurele cu care puteau garanta creditul.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Dan Şelaru: Cu gazele în vine

În anul 2009 din cauza crizei volumul gazelor consumate a scăzut cu 15 procente. Ca o măsură anticriză, pe care nimeni n-a băgat-o în seamă, Guvernul, prin Adriean Videanu, a favorizat producătorii intreruptibili (cei care acceptă să li se scadă cantitatea furnizată în anumite condiţii) trecând consumul acestora pe gaz din producţia internă, 160 Euro metrul cub, în defavoarea coşului obişnuit care conţinea aproximativ 30 de procente de gaz din import, 290 de Euro metrul cub.

Dacă măsura respectivă a avut efect economic nu ştiu, asemenea măsuri în general duc la influenţarea pieţei şi la preţuri distorsionate. Dar asta e altă mâncare de peşte. Ca de obicei dacă la început erau vizate câteva firme până la sfârşit s-au schimbat condiţiile de acordare a facilităţii respective şi au fost mult mai mulţi cei favorizaţi. Măsura e valabilă până în toamna lui 2010.

În vremea asta Petrom, sub ochii îngăduitori ai ANRE, are un consum intern de 20 de procente, care e de fapt consumul la preţuri mult mai mici pentru firmele interne. Şi se pregăteşte de export. Romgaz are un consum intern de doar 1 procent. Această acţiune a Petrom miroase de la o poştă a concurenţă neloială. Cu "acordul" ANRE a cărei conducere este politic pusă de actualul partid la putere. Rafinarea şi petrochimia din cadrul Petrom sunt alimentate pe post de consum tehnologic. Volumul de gaz astfel dosit este de 5 procente din producţia internă.

Pe primele 11 luni din 2009 România a importat cu peste 50 la sută mai puţin gaz. Cifra este în concordanţă cu scăderea consumului intern. Toată căderea consumului a fost "acoperită" prin scăderea importurilor. Producţia internă a scăzut şi ea cu 5 procente.

Azi, acelaşi Adriean Videanu, a declarat situaţie de urgenţă din cauza frigului. A crescut consumul. Asta presupune tăierea gazelor pentru cei favorizaţi şi trecerea unor centrale pe păcură.

Dar ce ne spune Hotararea 1523 din 2 decembrie 2009 privind aprobarea Planului de actiuni pentru situatii de urgenta pentru anul gazier 2009-2010?

Păi înainte de tăierea consumului intern este folosirea surselor interne, a depozitelor şi creşterea importurilor. Măsuri de altfel logice. Şi de ce din prima noi am trecut direct la tăierea consumatorilor? Măsura luată este pe locul 4.

Şi de aici nu putem face decât supoziţii. Cred că "iarna nu-i ca vara" şi că trecerea aproape numai pe producţie proprie, mânăriile tolerate ale Petrom, favoritismele, poate sub umbrelă politică, lipsa de bani şi frigul îngrozitor ne-au cam prins cu gazele în vine. Şi că nici cu ruşii nu stăm prea bine.

Transgaz are obligaţia să spună ce a făcut în situaţia dată. Nu spune nimic. Să sperăm că n-o să ţină frigul până situaţia devine critică, dacă nu e deja. În Colentina deja sunt 84 de blocuri fără căldură.

PS Cerem gaze de la ruşi. Se ştia de frig de aproape o săptămână.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Şelaru

Dan Popa: Arieratul dulce mult aduce. In terra nostrae multe arierate sunt. Arieratum non capit muscam. `n so on…

Motto: „Foaie verde pe la spate/ Da`ti`as cinci arierate/Ca sa faci atac de cordu`/ Si sa deraiezi Acordu`” (versuri populare)

Cand e vorba de indivizi, a fi arierat inseamna a fi inapoiat mintal. Cand e vorba de firme, se cheama ca esti istet. Ca „te descurci” cu plata datoriilor, fie ca esti firma de stat, fie privata, fie chiar Statul insusi.

Daca vine vorba despre acordul cu FMI, arieratele care ingrijoreaza sunt banii pe care ii are de dat Statul, firmelor. Ai reparat o bisericutza si ai de incasat niste bani de la Ministerul Cultelor? Mai stai, ca bunul Dumnezeu va vedea fapta ta buna.

Ai reparat toaleta unei scoli si nu ai fost platit? Ce mare scofala? Ai frate rabdare, ca nu dau turcii!

Sper sa nu jignesc pe nimeni din Guvern, amintind ca arieratele reprezinta un efect al ne-restructurarii economiei. Ca arieratele sunt o forma indirecta de finantare pe care unele firme o prefera creditului, fiind muuuult mai ieftina. Istoria ne spune ca larga răspândire a arieratelor în România reflectă viteza de melc cu care se realizează restructurarea. Firmele de stat, după ce au pierdut accesul la creditare directă şi la subvenţiile bugetare în 1990, au început să recurgă la compensări de plăţi şi la arierate pentru a se putea menţine pe linia de plutire.
Lipsa de transparenţă asociată Ministerului de Finante a împiedicat reformele structurale şi a contribuit la creşterea economiei informale, slăbirea guvernului şi creşterea evaziunii fiscale. Asta daca e sa fim corecti.

Daca ne luam medicamentele de memorie, ne amintim ca atunci cand FMI a incheiat un acord cu Romania (2001-2003) , a cerut autorităţilor de la Bucureşti eforturi de reducere a arieratelor şi luarea de măsuri pentru a promova restructurarea industrială şi introducerea de constrângeri bugetare tari.
Autoritatile noastre ajunsesera la un moment dat la situatia in care nivelul total al arieratelorajungea la 40% din PIB, în pofida unor succese în limitarea arieratelor întreprinderilor cu capital majoritar de stat.

Ministerul Finanţelor Publice defineşte arieratele ca plăţi întârziate cu mai mult de 30 zile faţă de termenele contractuale sau legale ce generează obligaţii de plată.

Arieratele reprezintă în România o frumoasa sursă de finanţare pentru întreprinderi, firmele de stat fiind cele mai păguboase, cu arierate de peste 15 ori mai mari decat cele din sectorul privat.

Experienţa altor ţări arată că încercările de a impune constrângeri bugetare tari au avut o importanţă crucială în finalizarea tranziţiei la economia de piaţă. Măsurile decisive includ: întărirea implementării drepturilor contractuale, colaterale, întărirea legislaţiei privind bancruta frauduloasă, asigurarea unui mediu concurenţial real, realizarea unei privatizări consistente, asocierea unui risc real privind falimentul întreprinderilor nerestructurate şi sprijinirea creditorilor în tentativa lor de recuperare a datoriilor prin măsuri legale eficiente şi consecvente.

Recomandari

Ministerul Finanţelor Publice trebuie să devină mult mai agresiv împotriva non-plătitorilor şi să iniţieze procedura privind falimentul acestora. Bittman, fa`te ca lucrezi! Gheorghe, aduna`te si fa ceva!
Managementul informaţiei este încă foarte slab, iar autorităţile fiscale au mari probleme în a gestiona efectiv procesul colectării şi reducerii arieratelor.
Guvernele trecute combateau arieratele publicand pe internet lista primilor debitori către bugetul de stat şi către bugetul asigurărilor sociale de sănătate. Mare scofala…va inchipuiti ca ii si dureau undeva pe datornici ca figurau pe un site oarecare pe care nu intra mai nimeni.

Ce se poate face?

Media vechimii arieratelor poate fi redusa în fiecare an, cu o anumită mărime. Costul anual de administrare a colectării arieratelor trebuie determinat procentual din arieratele deja colectate. Sistemul informatic al autorităţilor fiscale trebuie să trimită automat note conţinănd intervale cât mai scurte de timp în care să se regleze plăţile restante.
Monitorizarea continuă a arieratelor şi a modificărilor acestora ar putea conduce la o transparenţă superioara, care sa determine reducerea diverselor forme ale arieratelor.
Managementul cheltuielilor sectorului public poate fi imbunătăţit prin introducerea pe termen mediu a bugetelor program, prin dezvoltarea unui plan pentru cheltuielile publice din sectoare vitale şi întărirea practicilor privind achiziţiilor publice.

Pentru prevenirea acumulării de noi arierate, trebuie desemnate persoane autorizate care sa acţioneze în timp real pentru recuperarea arieratelor nou apărute. Este necesară o evidenţă exactă a arieratelor, pe tipuri de impozite şi taxe, în funcţie de durată, pe ramuri ale economiei naţionale.

Guvernele de dinainte au scris negru pe alb prin Programele de convergenta ca vor reduce arieratele prin aplicarea următoarelor măsuri :
• Monitorizarea lunară a evolutiei arieratelor si a comportamentului agentilor economici din punct de vedere al solvabilitătii acestora;
• Aplicarea cu operativitate a măsurilor de executare silită, gradual, începând cu bunurile si valorile care nu afectează activitatea principală a contribuabilului;
• Implementarea rezultatelor proiectului de twining Facilitatea în Tranzitie RO/2007 – IB/FI/08, proiect prin care se va realiza un sistem informatic standardizat de gestiune si monitorizare a arieratelor

PS V`ati prins ca le`am scris celor de la Finante..Ma astept sa primesc (as usual) un mail in care mi se spune ca au serverul plin…

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: Valoarea prezentă: o clarificare

Să presupunem că doi indivizi, Pic şi Poc, vor să îşi cumpere o maşină al cărei preţ de catalog este 10000 de euro. Pic, mai bogat, este dispus să achite preţul pe loc. Poc, mai sărac, alege să achiziţioneze maşina pe credit, urmând să plătească lunar timp de 10 ani rate care cumulate vor totaliza 20000 de euro. Care este costul cumpărării maşinii pentru cei doi indivizi?

Potrivit unei opinii, costul maşinii este identic – 10000 de euro. Pare logic să fie aşa din moment ce este vorba de aceeaşi maşină. Mai mult, ni se spune că pentru a afla costul corect suportat de domnul Poc (în cazul lui Pic lucrurile sunt simple) ar trebui să actualizăm plăţile efectuate de Poc – pentru că 1 euro mâine valorează mai puţin ca 1 euro astăzi; astfel, vom obţine o cifră egală cu cea plătită în prezent de Pic – evident, 10000 de euro.

Însă lucrurile nu stau aşa. În cazul lui Poc, costul cumpărării maşinii se ridică la 20000 de euro şi este compus din valoarea prezentă a maşinii plus valoarea timpului câştigat de Poc graţie împrumutului; în absenţa acestuia Poc ar fi fost nevoit să economisească timp de 10 ani înainte de a-şi permite să cumpere automobilul. Obţinând un credit bancar (adică folosind resursele economisite de alţii), Poc este scutit de această aşteptare – ceea ce nu vine gratis, bineînţeles. Dacă vrea să „ardă etapele”, Poc trebuie să plătească băncii dobândă – preţul satisfacerii dorinţei sale în prezent.

Astfel, cumpărarea maşinii presupune ca domnul Poc să îşi asume un sacrificiu de 20000 de euro. (Dacă doriţi, putem reformula şi afirma că domnii Pic şi Poc nu cumpără de fapt acelaşi lucru: în vreme ce Pic cumpără o maşină, Poc cumpără o maşină plus avantajul de a nu aştepta 10 ani. Aici lucrurile sunt oarecum – subliniez, oarecum – asemănătoare cu situaţia cumpărării unui bilet la teatru, când preţul plătit include nu doar locul pe scaun, ci şi poziţionarea acestuia faţă de scenă). Observaţi că aici nu ne interesează costul de construcţie al maşinii, pe care îl putem aproxima la 10000 de euro. Relevant este costul cumpărării maşinii de către un individ, în speţă domnul Poc, care nu îşi poate permite să achite factura pe loc, astfel încât cumpără un serviciu suplimentar: amânarea plăţii.

Putem înlocui în exemplul de mai sus automobilul cu o sticlă de bere sau cu un tronson de autostradă şi trage concluziile de rigoare.

Neînsuşirea corectă a valorii temporale a banilor poate duce la concluzii caraghioase. De pildă, se poate susţine că, din moment ce costul actualizat al sticlei de bere pe care o voi cumpăra mâine este mai mic decât costul prezent al aceleiaşi sticle de bere, este o idee bună să mai rabd de sete până mâine; dar costul actualizat al sticlei de bere pe care o pot cumpăra poimâine este şi mai mic, cel al berii cumpărate peste 10 ani este şi mai mic ş.a.m.d. Se pare că este optim să amânăm consumul de bere sine die! Sau, dacă doriţi un exemplu din alt domeniu – referindu-ne la la povara datoriei externe a României – ce ar însemna să actualizăm datoria? Ei bine, ar însemna să ştergem cu buretele cifrele din statistici ca fiind mincinoase, pentru că ceea ce contează nu este datoria nominală, ci datoria actualizată!

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: Mystery Calling, neperformanţe şi o analiză

Am sa incep cu analiza, pe care o puteti citi pe HotNews.ro.
Apoi, am s`o iau din celalalt capat, de la mystery caller`i. BCR a comandat in ultima parte a anului o cercetare de tip “Mystery Calling” in agentiile din Bucuresti. Rezultatele nu sunt de natura a ne mira. Exista agentii in care treburile merg ok si altele in care functionarii au fost, sa zicem, intr`o zi mai proasta.

Pe scurt, agentii care au efectuat studiul, suna la becereuri si le spuneau ca vor sa trimita intr`un cont Citi niste bani urgent. (Textul era :”As vrea sa transmit 10.000 USD în America”) Mai mult, ii intrebau ce posibilitati au sa faca online tranzactia. Iar in final, cereau sa vorbeasca cu directorul.
Au fost cazuri in care functionarii invitau clientii la banca, pe motiv ca nu pot da detalii la telefon, ceea ce e oarecum de ras. Le indici un site, le spui unde gasesc detalii, ca suntem in era Internetului, nu ii pui pe drumuri. Cele mai des intalnite situatii erau cele in care angajatii nu se prezentau decat la insistentele clientilor. Au fost si cateva exceptii, numai bune sa confirme regula.
In alte situatii, la apel a raspuns chiar directorul, care a dovedit o amabilitate care face onoare bancii.
Iata un exemplu din formularul de evaluare.

Cat despre neperformante, sa zicem ca o banca a reusit sa isi plaseze in iarna un portofoliu de neperformante la 80% din valoare, majoritatea fiind credite de consum fara ipoteca. Cumparatorul cauta acum nebun sa vanda la randul lui creditele, ca nu le poate nicicum recupera. Discutam de o suma totala de circa un milion de euro. Cand am citit contractul prin care banca cedeaza portofoliul, am ras putin. Sa fi fost de partea cealalta a mesei, n`as fi cumparat in ruptul capului…

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: Criza economică prăbuşeşte producţia de oţel a României

In 1989, Romania producea aproximativ 14 milioane de tone de otel, situandu-se astfel printre primele 15 tari la nivel mondial. In 2009, productia de otel abia daca a ajuns la 2.7 milioane de tone, in scadere cu 46.6% comparativ cu cele 5 milioane de tone produse in 2008, Romania ocupand astfel locul 37 in lume.

Luand in considerare aceste cifre, am putea spune ca pe vremea lui Ceausescu industria duduia, insa lucrurile nu stateau chiar asa – celebrele combinate in care munceau zeci de mii de oameni erau ineficiente, consumau foarte multe resurse si se bazau pe utilizatea extensiva a fortei de munca. Mai mult, cum Ceausescu suferea de mania grandorii, capacitatea de productie era de peste 18 milioane de tone, mult peste necesitatile tarii.

Pe de alta parte, ceea ce s-a intamplat dupa 1989 cu industria siderurgica, poate fi dat ca exemplu negativ in toate manualele de istorie a economiei – in loc ca intreprinderile ceausiste sa fie privatizate rapid, ele au fost decapitalizate, s-a furat cat s-a putut, astfel incat multe dintre acestea au ajuns acum doar un morman de fiare vechi.

Am ilustrat mai jos evolutia productiei de otel a Romaniei incepand cu 1989 si pana in 2009, iar pentru a avea un termen de comparatie, am luat in considerare si Polonia. Astfel, daca in 1989, Polonia producea cu doar ~10% mai mult otel decat Romania, in 2008 productia a fost dubla, iar in 2009 a fost aproape tripla. Sursa: WSA, valorile pentru 1989 si 1990 sunt aproximative.


Mai trebuie spus ca in 2009, cu exceptia Belgiei, Romania a inregistrat cea mai drastica scadere anuala a productiei de otel din lume. In acelasi timp, China, care asigura 47% din productia mondiala de otel, a reusit o crestere a productiei cu 13.5%, detalii aici.

Sursa de inspiratie

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Şelaru: Acciza la tutun

Să încercăm, plecând de la un articol amplu, să înţelegem cine plăteşte impozitele de fapt. De fiecare dată când impozitele cresc aripa politică strigă victorioasă că o nouă lovitură este dată lăcomiei, vicioşilor şi celor fără suflet care sug sângele poporului muncitor. Sau ni se spune că e o măsură necesară.

Să luăm de pildă accizele la tutun. Creşterea accizelor la tutun duce la două fenomene, creşterea contrabandei şi scăderea vânzărilor. Astfel, o parte din veniturile Statului de dinainte de creşterea accizelor se pierd prin trecerea unei părţi din industria în cauză în economia subterană. Costurile pe care Statul trebuie să le plătească pentru eradicarea contrabandei sunt o necunoscută. Asta în cazul în care Statul încearcă eradicarea fenomenului şi angajaţii acestuia nu transformă noua industrie clandestină în sursă de corupţie. La noi situaţia e clară, ambele fenomene, contrabanda şi corupţia, au înflorit după ultimele scumpiri. Sunt pline pieţele de vânzători de ţigări de contrabandă şi de "organe" care trec închizând ochii.

Din cauza contrabandei dar şi a scăderii naturale a consumului din cauza creşterii preţului, creşterea accizei e distribuită între consumatori şi producători în varii procente, are loc o scădere a profiturilor companiilor producătoare de ţigarete. Este posibil ca fenomenul să conducă chiar la pierderi şi falimente. Fenomenul conduce la scăderea producţiei, la disponibilizări în industria tutunului, o nouă sursă de cheltuieli la buget.

Dar fenomenul nu se opreşte aici. Scăderea producţiei conduce la falimentul unei părţi din cei care cultivau tutun sau, mai bine zis, la eliberarea suprafeţelor de teren pe care tutunul era cultivat. Cum în agricultură într-un an se poate schimba, cu costuri, destinaţia terenurilor să presupunem că terenurile sunt acum cultivate cu legume. Creşterea cantităţii de legume pe piaţă conduce la scăderea preţului acestora şi la eliminarea unor producători de legume sau la scăderea profiturilor acestora.

Până acum creşterea accizei a condus la creşterea economiei subterane, la creşterea şomajului, la scăderea profiturilor din industria în cauză şi din cele conexe, producţia de utilaje specifice, transport, energie, advertising. Se poate ajunge chiar la relocarea întregii industrii cu consecinţe majore în stabilitatea macroeconomică prin creşterea deficitului comercial. Şi cert la creşterea inflaţiei.

Pe termen scurt există, poate, o creştere a veniturilor la buget dar pe termen mediu şi lung consecinţele creşterii, ca şi scăderii, unei taxe sau impozit sunt foarte greu de evaluat. Cine, până la sfârşit, plăteşte impozitele e o necunoscută. S-ar putea ca, deşi nu ai fumat niciodată, să plăteşti scump acciza la tutun.

Ce-am scris nu se vrea o apărare a fumătorilor ci o explicaţie a fenomenului impozitării care e mult mai complicat decât pare. Nimeni nu explică, în avans, care sunt consecinţele reale ale unei măsuri în domeniul taxării dar toate deciziile sunt prezentate ca nişte mari reuşite economice. Dedic aceste cuvinte lui Dan Bittman şi aştept de la Andrei Gheorghe o explicaţie pentru impozitul pe averi.

PS Istoria, importanţa şi descrierea, pe scurt, a impozitelor poate fi găsită aici. O istorie mai spectaculoasă există aici. Pentru lumea islamică există o prezentare aici.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Şelaru

Cristian Orgonaş: Argumente pro şi contra creşterii impozitelor pe proprietate

Intr-o declaratie facuta la PRO TV in urma cu aproape doua saptamani, Ministrul de Finante a invocat posibilitatea majorarii impozitelor pe proprietate prin cresterea bazei de impozitare, respectiv prin luarea in considerare a valorii de piata a imobilelor, mult mai mare decat valoarea la care se aplica acum impozitul. Sa vedem care ar fi argumentele pro si contra implementarii unei asemenea masuri.

Argumente in favoarea cresterii impozitelor pe proprietate

1. In Romania, impozitul pe proprietate este de 0.1% din valoarea “oficiala” a proprietatii, valoare care nu a mai fost actualizata din 2002 si care reprezinta in cel mai bun caz 25-35% din valoarea de piata. Astfel, impozitul real nu este de 0.1%, ci de maxim 0.03-0.04%, printre cele mai mici din Europa.

Cat platesc altii: in Bulgaria, procentul este de 0.16% din valoarea de piata actualizata anual, in Ungaria impozitul mediu este de 3.95 euro/mp (ceea ce inseamna aprox. 0.4% pentru un apartament de 60 mp in valoare de 60.000 de euro), in Spania se plateste 0.4-1.1%, iar in Polonia, taxele pe proprietate sunt infime in cazul persoanelor fizice (0.1-0.2 euro/mp) insa impozitul pe cladirile comerciale este de 30-40 de ori mai mare, detalii .

2. Prin subevaluarea bazei de impozitare, autoritatile locale pierd o gramada de bani pe care i-ar putea investi in infrastructura locala.

3. Tot prin mentinerea artificiala la un nivel scazut a bazei de impozitare, statul ofera practic protectie sociala tuturor proprietarilor, indiferent de venit sau categorie sociala. Mai mult, se poate ajunge in situatia in care in acelasi oras, proprietarul unui imobil scump plateste un impozit real (ca procent din valoarea locuintei) mai mic decat proprietarul unui imobil mai ieftin.

4. In Romania, in loc sa se impoziteze mai mult averea, se impoziteaza mai mult munca. Astfel, avem unele dintre cele mai mari taxe pe munca si unele cele mai mici taxe pe avere din Europa, ceea ce inseamna ca o persoana cu un salariu de 4000 de lei pe luna dar fara proprietati, ajunge sa il tina in spate pe cel care castiga 1000 de lei lunar, desi acesta din urma mai detine o proprietate in valoare de 100.000 de euro.

Argumente contra cresterii impozitelor pe proprietate

1. Multora dintre romani le-ar fi imposibil sa plateasca impozite la valoarea de piata a imobilelor, impozite care pot fi si de 5-6 ori mai mari decat cele actuale. La inceputul anilor 90, multi dintre actualii proprietari si-au cumparat locuintele la preturi derizorii iar acum, pe fondul exploziei preturilor, s-a ajuns in situatia in care valoarea locuintelor nu mai are nici o legatura cu veniturile.

2. Cum stabilim valoarea reala a unei locuinte, in conditiile in care nu avem un indice oficial al pietei imobiliare? Grila notarilor reprezinta un reper inexact pentru ca se bazeaza pe un pret minim, nu pe unul mediu, astfel ca aplicarea acestei grile ii avantajeza pe unii si ii dezavantajeza pe altii.

Ce masuri ar trebui sa ia autoritatile pentru a reforma sistemul?

1. Sa calculeze un indice oficial al pietei imobiliare, prin care sa fie determinate preturile reale ale imobilelor.

2. Sa ajusteze anual valoarea de impozitare a proprietatilor conform acestui indice. De asemenea, si valoarea terenurilor intravilane trebuie actualizata.

3. Sa mentina actualul grad de impozitare, insa cei care au dobandit proprietatea cu mult timp in urma si au venituri mici, sa plateasca o cota redusa de impozit atat timp cat locuiesc in imobilul respectiv, iar in momentul in care proprietatea este instrainata, sa se revina la cota normala de impozitare.

La final

Este evident ca actualul sistem de impozitare creeaza inechitati si ca trebuie schimbat, insa intrebarea este cum ii va ajuta guvernul pe cei care nu pot plati.

Mai departe, nu ar trebui sa percepem ajustarea impozitelor pe locuinte drept o crestere a fiscalitatii, pentru ca de fapt, nu reprezinta altceva decat o intrare in normalitate: guvernul nu poate acorda la nesfarsit protectie sociala tuturor celor 7-8 milioane de proprietari, in conditiile in care multi dintre acestia nu au de ce sa fie ajutati de catre stat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Lucian Davidescu: Sondaj: taxa pe autostradă. 5+1 întrebări

Contractul cu Vinci pentru autostrada Comarnic-Braşov ne-a amintit că avem de construit autostrăzi şi de plătit pentru ele. Cine, ce, unde, când, cum? Şi de ce?

Cei 55 de kilometri costă între 1,2 miliarde de euro (strict construcţie) şi 4,8 miliarde de euro (inclusiv finanţare şi operare pe 30 de ani.)
Este mai ieftin la alţii decât la noi, compară Bogdan Glăvan. Este mai ieftin dacă o construieşti decât dacă nu, sugerează Cristian Orgonaş. Este mai ieftin decât pare dacă iei în calcul valoarea prezentă a banilor plătiţi în viitor, calculează Sorin Ioniţă Otilia Nuţu, de la Societatea Academică din România.

În fine, era cam de două ori mai ieftin acum cinci ani, când toată autostrada Bucureşti-Braşov fusese dată în concesiune, tot într-o formulă de parteneriat public-privat, inclusiv cu Vinci, constructorul de acum. Ce a urmat? O vizită a unui domn Raffarin, un strigăt cum că “a venit să-şi ia tainul” şi, ulterior, rezilierea contractului.
Până acum, autostrada ar fi trebuit să fie aproape gata. Acum, Vinci abia se apucă să numere stâncile dintre Comarnic şi Braşov, în timp ce un consorţiu autohton cu rezonanţă culinară coseşte iarba pe şase benzi între Bucureşti şi Ploieşti. Între Ploieşti şi Comarnic, încă nu se întâmplă nimic.

Ce e de învăţat din istorie? Că valoarea unui contract acum este la jumătate din valoarea unui contract peste cinci ani, deci orice sumă este mică. Şi că din ce îşi permite bugetul, ritmul de construcţie nu poate creşte. Autostrăzi multe, repede înseamnă taxă. Care nu e mică. Acel un euro promis pentru Comarnic-Braşov, care a devenit 1,9, va ajunge probabil la 9,9 după ce se vor termina toate calculele economice şi politice. Adică, pe termen lung, unde demonstrăm încă o dată că nu lipseşte viziunea de PR.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP