joi, 28 ianuarie 2010

Bogdan Glăvan: Ce înseamnă concurenţă/monopol în producţia monetară?

Azi m-am hotărât să postez fragmente dintr-o lucrare mai veche dedicată integrării monetare europene, în încercarea de a clarifica unele aspecte ale reformei monetare pe care o susţin. Am spus că sunt partizanul eliminării legislaţiei care condiţionează actele economice (faptele de comerţ) de folosirea monedei naţionale – aşa-numita legal tender law. Astfel, leul îşi va pierde statutul oficial de monedă unică în România, iar BNR poziţia de monopolist monetar. Simultan, reforma ar presupune instaurarea unei autentice libertăţi monetare: fiecare este liber să intre în competiţie cu BNR producând o monedă mai bună (marfă sau de hârtie).

Din comentariile postate de cititori am înţeles că subiectul este în egală măsură pasionant şi confuz. Sper ca cele de mai jos să contribuie la elucidarea problemei.

Cât de bună este unificarea monetară ?

Există un noian de aprecieri elogioase la adresa integrării monetare europene. Aceste aprecieri subliniază importanţa monedei unice europene pentru promovarea schimburilor comerciale, a investiţiilor şi a mobilităţii forţei de muncă între state. În opinia susţinătorilor integrării europene, reducerea numărului de monede a eliminat riscul valutar datorat fluctuaţiei cursurilor de schimb precum şi cheltuielile neproductive ocazionate de contractele de acoperire a acestui risc.

Existenţa monedei facilitează comerţul, producţia şi adâncirea diviziunii muncii. Prin urmare, s-ar părea că există motive întemeiate pentru folosirea unei monede unice. Sloganul “o piaţă unică, o monedă unică” s-a făcut des auzit în dezbaterile care au premers naşterea euro. Din această perspectivă, argumentul integraţionist este foarte tentant. Totuşi, o idee proastă nu devine mai puţin greşită doar pentru că este des repetată. Sloganul derivă dintr-o idee fundamental greşită. Integrarea economică a presupus eliminarea barierelor care împiedică mişcarea bunurilor, a capitalului şi a forţei de muncă. Ea a însemnat adâncirea pieţelor prin extinderea liberei concurenţei la scară continentală. Dacă integrarea pieţelor de mărfuri, muncă şi capital trebuiau urmate de ceva, atunci acest ceva trebuia să fie integrarea circulaţiilor diferitelor monede. Altfel spus, consecinţa ar fi trebuit să fie o mai mare concurenţă între monede, nu instituirea unui nou monopol.

Impresia că reducerea numărului de monede şi, la limită, unificarea monetară, are beneficii indiscutabile se datorează în bună măsură confuziei dintre etaloanele de măsură din fizică şi rolul jucat de monedă. S-ar părea că, tot aşa cum evaluarea corectă a distanţelor şi greutăţilor întâmpină dificultăţi din cauza neuniformizării sistemului de măsurare, la fel calculul economic nu se poate desfăşura în mod optim în absenţa unei monede unice. Analogia nu surprinde însă esenţa deosebirii dintre monedă şi etaloanele de măsură. Poate cel mai relevant pentru clarificarea prezentei discuţii este observarea faptului că, în timp ce uniformizarea sistemului de măsuri fizice aduce beneficii evidente, prin uşurarea transmiterii informaţiei specifice între diverşi indivizi, omogenizarea sistemului monetar nu prezintă astfel de avantaje pentru economie, din două motive.
• În primul rând, calculul economic nici nu presupune comunicarea între agenţii economici, nici nu este realizat în acest scop. Puţini oameni de afaceri ar dori să facă public modul în care îşi calculează rentabilitatea sau rezultatele acestor calcule.
• În al doilea rând, randamentele diverselor activităţi pot fi transmise şi comparate, oriunde pe glob, indiferent de numărul monedelor utilizate în calculul lor, deoarece informaţia esenţială pentru luarea unei decizii în legătură cu adoptarea unei investiţii nu este dată de o sumă absolută – care în mod firesc trebuie exprimată într-o monedă – ci de un raport (rata profitului).

Nu doresc să contest că existenţa mai multor monede aduce un spor de incertitudine acţiunii antreprenoriale, faţă de situaţia unui sistem monetar unificat. La fel de adevărat este şi corolarul acestei afirmaţii, anume că reducerea numărului de monede diminuează incertitudinea, deoarece întreprinzătorii nu ar trebui să mai acorde atenţie variaţiei cursurilor de schimb. În acelaşi mod însă, extinderea gamei de produse disponibile pe piaţă, diversificarea bunurilor – în fond, adâncirea specializării producţiei – sporeşte incertitudinea. Tot aşa cum nici un economist nu consideră că reducerea diversităţii promovează bunăstarea societăţii (prin diminuarea incertitudinii), ar trebui să ne îndoim de valoarea argumentului că unificarea monetară facilitează calculul economic şi creşterea avuţiei. Indivizii nu doresc în mod necondiţionat reducerea incertitudinii prin standardizarea mijloacelor acţiunii umane. Istoria economiei ilustrează mai degrabă că indivizii acordă mai multă importanţă diversităţii, chiar dacă lumea înconjurătoare devine mai “complicată” în consecinţă. Pe o piaţa liberă, întreprinzătorii vor încerca să răspundă cu maximă acurateţe cerinţelor populaţiei, oferindu-i bunurile pe care aceasta le doreşte (inclusiv bani), în sortimentul, cantitatea şi calitatea dorite.

Deoarece moneda nu diferă în principiu de celelalte bunuri căutate pe piaţă, concurenţa monetară nu este sortită încheierii, la fel cum competiţia între producătorii de detergenţi nu pare să tindă către un final previzibil.

Unificare sau centralizare monetară?

Aşadar, unificarea monetară nu este bună în sine. Lucrurile stau foarte rău atunci când unificarea este realizată forţat de către stat. Să definim termenii.

Unificarea (sau integrarea) monetară reprezintă procesul de reducere a numărului monedelor până când, eventual, o singură monedă ajunge să triumfe pe piaţă. Acest proces se poate derula în două moduri radical diferite: prin acordul voluntar survenit între utilizatorii monedei sau prin impunerea (violentă) de către o organizaţie – statul – tuturor celorlalţi.

Altfel spus, unificarea se poate realiza pe două căi: pe cale economică sau pe cale politică. Calea economică reflectă procesul de interacţiune voluntară al indivizilor care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru “cale economică” putem folosi ca sinonim termenul mai cunoscut “proces de piaţă”. Calea politică reflectă folosirea mijloacelor de constrângere de către exponenţii statului care urmăresc satisfacerea mai bună a propriilor interese. Pentru aceasta putem folosi ca sinonim termenul “planificare centrală” sau mai simplu, “centralizare”. Ca exemplu de evoluţie monetară din prima variantă avem etalonul-aur. Aurul a ajuns prima şi singura monedă cvasi-globală în secolul al XIX-lea prin adoptare spontană, graţie atributelor sale care l-au făcut să surclaseze celelalte monede. Ca exemplu de evoluţie monetară din a doua categorie avem instaurarea monedelor de hârtie.

Din această perspectivă, naşterea euro reprezintă nu desăvârşirea unificării monetare europene, ci ultimul stadiu al centralizării monetare pe bătrânul continent. Aderarea României la zona euro nu reprezintă o schimbare instituţională semnificativă, pentru că va însemna abandonarea monopolului naţional în favoarea unuia continental.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Lucian Davidescu: Harta tristeţii în Europa. România se bate pentru primul loc

Când toată Europa plângea, românii râdeau. Când în Europa încolţesc zâmbetele, românii realizează că n-au avut niciodată motive de râs.


Grecia e cea mai pesimistă ţară Europeană, când vine vorba despre încrederea în economie. România şi Cipru împart locul al doilea. E drept, şi bulgarii se bat să prindă podiumul.

Cum se măsoară tristeţea? Comisia Europeană foloseşte Indicele Sentimentului Economic (ESI), calculat pe baza unui sondaj printre managerii din industrie, comerţ, servicii, construcţii, dar şi printre consumatori. [Citeşte şi ce urmează după criză]

Consumatorii sunt cei care, în România, trag acum indicele în jos, în timp ce industria pare să-şi revină. Ce spune indicele? România este acum la 80% din media optimismului în ultimii 20 de ani. Cea mai rea lună a fost însă aprilie 2009, când România a reuşit să atingă un record negativ al ultimilor de 20 de ani. Minimum precedent fusese atins în septembrie 1992, iar cea mai optimistă lună a fost iunie 1996.

Luna aceasta, în România, indicele a scăzut uşor faţă de luna trecută. Media europeană a crescut însă cu două puncte, la 97% (iar strict zona euro, la 95). Suedia, Danemarca şi Italia depăşesc chiar pragul de 100. Ce le caracterizează? Primele două nu au adoptat euro, deci nu trebuie să plătească oalele sparte de Portugalia, Irlanda, Grecia şi Spania (PIGS). Iar italienii s-au înveselit rapid după două amnistii fiscale.

Ţara ESI
Media UE 97,1
Suedia 106,6
Danemarca 105,2
Italia 101,4
Finlanda 99,4
Franţa 99,2
M. Britanie 98,2
Belgia 97,7
Germania 96,1
Austria 95,5
Malta 95,4
Estonia 95
Polonia 94,6
Olanda 93,4
Portugalia 92,6
Slovacia 92,4
Slovenia 92,3
Cehia 91,5
Lituania 91
Spania 89
Ungaria 87,8
Bulgaria 86,7
Letonia 86,2
Luxemburg 85,6
Cipru 80
România 80
Grecia 76,1
Irlanda N.A.


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

Cristian Orgonaş: Spectacol astazi pe bursă

Pe fondul stirilor bune venite de afara, bursa de la Bucuresti a inregistrat astazi cresteri sustinute, dar volumele nu au fost foarte mari.

Maine va fi ultima zi de tranzactionare din aceasta luna, iar eu voi reveni sambata cu un articol mai detaliat privitor la evolutia burselor in ianuarie.



Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Ion Radu Zilişteanu: "Goana după casă" s-a încheiat

Cu câteva luni în urmă, Răzvan Muntean de la Imopedia.ro mi-a vorbit despre un reality show ce avea să fie lansat de portalul respectiv, intitulat Goana după casă. Poţi să-ţi găseşti şi să-ţi cumperi o casă în două luni? Ştii ce te aşteaptă atunci când vrei să ai casa ta? Sunt salariile tinerilor prea mici şi casele prea scumpe în ziua de azi? Sunt doar câteva dintre întrebările la care cumpărătorii aşteaptau un răspuns concret. S-au încris zece echipe: Vlad, Ligia şi Florin, Paula şi Marius, Simona şi Adrian, Cristina şi Răzvan, Ana şi Răzvan, Cristina, Anca, Andreea şi Leonard. Cei 10 echipe au discutat zilnic, pe Imopedia.ro, despre dorinţele lor, despre nevoile lor, despre frustrările lor, despre peripeţiile lor în Goana după casă, despre relaţia cu băncile, cu agenţiile imobiliare şi cu proprietarii de imobile, au învăţat să negocieze şi au discutat deschis cu specialiştii imobiliari şi cu ceilalţi cititori ai Imopedia.ro.

Acum, la terminare, "Goana după casă" are nu una, ci zece echipe câştigătoare. Patru dintre ele sunt deja la casele lor şi încă două aşteaptă să se mute. Celelalte au învăţat multe în ultimele trei luni şi sunt încă în căutarea casei din vis. O vor găsi, mai devreme sau mai târziu, şi atunci vor şti exact ce au de făcut.

Relatările concurenţilor vor fi postate de bloggerii care le-au fost alături în "Goana după casă" şi vor fi premiate de un juriu special, din care voi face parte, alături de Doru Panaitescu şi Alex Mihăileanu. Câştigătorul primului reality show imobiliar online din România va fi desemnat în cadrul unei ceremonii care va avea lor pe 17 februarie, la Hotel Intercontinental. Atunci vom afla cine va pleca acasă cu dormitorul complet mobilat oferit de Mobexpert.

Mai mult detalii, puteţi citi aici.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Cristian Orgonaş: Cum a reacţionat anul trecut populaţia la prognozele alarmiste legate de prăbuşirea leului

In momentul in care mai multi analisti apar la TV si prognozeaza o prabusire a leului in perioada urmatoare, populatia are tendinta sa reactioneze in trei moduri: (i) ii ignora, (ii) merge la banca si isi schimba in euro cel putin o parte din depozitele constituite in lei si (iii), va pastra depozitele in lei pentru a nu pierde dobanda, insa va incepe sa economiseasca doar in euro.

Ce se intampla atunci cand economiile populatiei incep sa migreze catre euro? Se schimba structura depozitelor, in sensul ca scade ponderea depozitelor in lei, si creste ponderea celor in euro. Iar cu cat mesajul analistilor este mai credibil si mai insistent promovat de mass-media, cu atat structura depozitelor se schimba mai repede.

In ce moneda si-au economisit romanii banii in ultimul an

La sfarsitul lui octombrie 2008, cand in Romania a inceput sa se discute mai serios despre criza, ponderea depozitelor in lei in totalul depozitelor constituite de populatie era de 63.6% (49.9 mld lei), iar ponderea depozitelor in valuta era de 36.4% (28.6 mld lei), din care 87% erau in euro.

La sfarsitul anului 2009, dupa ce timp de un an am fost bombardati cu informatii privitoare la iminenta unui curs de 4.7-5 lei/euro, structura depozitelor populatiei la banci diferea usor fata de cea din octombrie 2008: 60.8% din totalul depozitelor era in lei, iar 39.2% in valuta, din care 91% in euro.

Daca discutam in cifre absolute, in perioada 31.10.2008 – 31.12.2009, depozitele in lei au crescut cu 9.2 miliarde lei (+18.4%), iar depozitele constituite in valuta dar exprimate in lei au crescut cu 9.48 miliarde lei (+33.1%), deci mai mult decat cele in moneda nationala.

Insa, o parte din cresterea soldului depozitelor in valuta se datoreaza deprecierii leului, astfel ca majorarea reala este de doar 15.2%, soldul crescand de la 7.8 mld euro in oct 2008, la 9 mld euro in dec 2009. Cu alte cuvinte, in ultimele 14 luni, romanii au depus la banci aproximativ 1.2 mld euro net (~5 miliarde lei).

Ce inseamna asta? Inseamna ca de la inceputul crizei, populatia a economisit mai mult in lei decat in euro, in ciuda stirilor privitoare la caderea monedei nationale. Cu alte cuvinte, ori mesajele transmise de respectivii analisti nu au fost credibile, ori dl Isarescu a fost mai credibil decat acestia cand sustinea ca leul nu are de ce sa se devalorizeze.

Cum au evoluat dobanzile la depozite in ultimul an

Dincolo de credibilitatea celor care fac prognoze legate de curs si soliditatea argumentelor pe care acestia le prezinta, o influenta mare in ceea ce priveste alegerea monedei in care ne pastram economiile o au si dobanzile oferite de banci.

Avalansa de stiri alarmiste privitoare la evolutia cursului valutar a atins apogeul in primul trimestru al anului 2009 (vezi aici), iar la momentul respectiv, bancile plateau dobanzi de peste 16% la depozitele noi in lei, depozitele aflate in sold fiind remunerate cu dobanzi medii de 14%.

In cazul depozitelor constituite in euro, dobanzile erau de 6.5% respectiv 6%, ceea ce insemna ca diferenta dintre dobanzile la lei si cele la euro erau de 9-10%. Cum un euro se schimba cu ~4.3 lei, rezulta ca depozitele in lei erau profitabile atat timp cat leul nu trecea de 4.7, o cifra pe care cel putin BNR a exclus-o din start.

In 2009, cine a mizat pe leu a castigat, iar cei care au pariat pe devalorizare au pierdut. Mai mult, comportamentul populatiei a aratat ca nu oricine apare la televizor si prognozeaza ceva, este si crezut.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP