marți, 2 februarie 2010

Dan Popa: Până la urmă, de ce a fost „născută şi nu facută”, moneda euro?

Bunul simt imi spune ca motivul crearii euro a fost strict economic. Pentru a oferi companiilor si consumatorilor europeni o zona in care riscul valutar sa fie minim, daca nu chiar zero, zic eu. Moneda unica si-a inceput cursa (in prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ian. 1999, daca nu m-am senilizat cu totul) la un nivel de 1,1 dolari americani. La numai un an, euro a inceput sa se deprecieze in fata usd, continuând sa scada pâna prin 26 octombrie 2000, când a atins cel mai jos punct al sau cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari. Ce treaba are cu Romania?

Are, dar sa revenim….

In 2002, catre finalul anului, a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari. 2003 prinde euro „pe val”, la 1,24 dolari. În noiembrie 2004 sparge pragul psihologic de 1,30 dolari iar in 30 decembrie 2004 atinge orgasmul. Un euro singur-singurel se schimba pentru 1, 3668 de dolari. În 2005, euro scade la 1,18 dolari între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari, in fix 5 iunie.
In mod normal, scopul euro trebuia sa fie cel de a facilita schimburile si investitiile care ar fi urmat sa aduca crestere economica si infiintarea de locuri de munca. Corect?

Uniunea Monetara nu putea da rezultate insa fara o politica fiscala adecvata, adicataelea politici bugetare si fiscale convergente. Drept pentru care o mana de om inteligent a conceput criteriile Maastricht. Rolul lor? Acela de a face ca deciziile Bancii Centrale Europene sa nu incurce mai mult lucrurile, cata vreme in UE unele tari se supra-incalzeau, iar altele raceau.

Cata vreme „motorul” economic se numea Germania, oficiali BCE mai inchideau ochii vazand ca „bujia” greaceasca sau „injectorul” spaniol, dau rateuri. Numai ca iata, criza naibii a venit sa curete jigloarele defecte.

Islanda, Letonia sau Ungaria ( nu vreau sa ii supar pe BNR`isti abordand subiectul Romania) s-au remarcat prin dificultati economice majore. Daca vreti, tarile astea erau pe post de „ierburi” pe care le trageau pe nas statele dezvoltate si se amageau ca totusi, Eurolandul asta e zuper ok.

Nu era, desigur. Euforizantele isi au si ele limitele lor, iar dupa ce efectul trece, te trezesti cu diaree financiara. De unde sa iei repede un Imodium?

Te juri ca faci reforme, ca tai din pensii ( a propos, stiti ca Polonia, tara aia care ne poate da lectii cu privire la cresterea economica in mijlocul taifunului, a taiat pensiile comunistilor, realizand consistente economii la buget?), ca reformezi serviciile fiscale, ca aduci Bittmani si Andreigheorghi, ca bagi debile impozite samd, dar tot degeaba.
Cat de fragile sunt restul tarilor membre ale Euroland?
Discutam aici de celebrii PIGS. Toti neaga ca ar avea probleme, cu exceptia Greciei. In termeni financiari, diferentialul dintre costul datoriilor Greciei si Germaniei e de 3,5%. Distanta intre datoria Spaniei si cea a aceleiasi Germanii este de numai 0,8 %.

Drept e ca spaniolii au anuntat acum cateva zile un plan de austeritate de 50 de miliarde de euro, intins pe 3 ani, basca reforma sistemului de pensii. „Spania isi cauta un alt model de crestere, inafara celui imobiliar si al consumului”, observa Philippe Sabuco, mare analist de la BNP Paribas. In doi ani, datoria publica spaniola a trecut de la 36,2 % din PIB, la mai mult de 60 %.

Portugalia se jura sa inghete salariile bugetarilor si sa reduca la 8,3 deficitul bugetar, de la 9,3 % in 2009.

Irlanda (tara in care PIB-ul a cazut cu 7% in 2009) vrea sa taie din bonusurile bugetarilor, si sa aduca deficitul la 8%. Daca vor reusi, e o alta poveste.
Ce e de facut?
Zona euro are nevoie de o disciplina colectiva. Imaginati-va o familie in care tatal si mama aduna bani, iar copilul ii cheltuie pe ierburi ( ca sa ma inteleaga si Andrei Gheorghe). Pactul de stabilitate, asumat de membrii UEM, asta inseamna. Sa te limitezi la 3% din PIB cu deficitul bugetar. Asta e in teorie. In practica, se poate si „a la greque”…Coeziunea zonei euro e fragila, dar nu cred ca UEM se va dizolva. O analiza la rece a avantajelor si costurilor aderarii la Euroland poate ca ar merita facuta. Arabii isi vor face in curand Uniune Monetara proprie. China nu sta nici ea ca proasta. SUA isi revin. In tot acest circ, Romaniei incotro s-o ia?

Bittmane, ridica-ne la cer…

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Stiglitz: Dacă BCE dă bani băncilor, de ce nu ar da şi Guvernelor?

Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, vede cu ochi buni emiterea de euroobligaţiuni pentru Grecia, precizand ca este nevoie si de „rationalizarea” cheltuielilor bugetare. Salariile nu sunt suficient de mari in Grecia si nu recomand reducerea lor, a mai spus Stiglitz, citat de cotidianul Eleftheria, editat la Atena si preluat de presa internationala

El a mai declaratla un seminar la care a fost invitat că ar participa el insusi la o comisie consultativă pe lângă guvernul grec, dacă o asemenea propunere s-ar materializa „in carne si oase”. Celebrul economist a caracterizat drept utilă crearea unui Consiliu „al înţelepţilor” care ar putea funcţiona cu rol consultativ în eforturile guvernului de a depăşi criza şi de-a şi îndeplini obiectivele economice.

Stiglitz, adept al interventionismului Statului in economie, a adaugat ca ar fi de bun simt ca UE, care a acceptat guvernul elen, sa il ajute atunci cand acesta are nevoie. “De vreme ce BCE este dispusă să împrumute bani băncilor cu dobândă aproape zero, de ce să nu împrumute bani şi guvernelor. Oare nu are încredere în guvernele pe care UE le-a acceptat? Atunci, dacă are încredere în ele, ar trebui să le împrumute”.

În acelaşi timp, Stiglitz a făcut apel pentru crearea unui cadru european de susţinere a economiilor care, pe lângă ajutorul oferit prin intermediul Băncii Centrale Europene, ar cuprinde şi emiterea de euro-obligaţiuni sau finanţarea de către Banca Europeană pentru Investiţii.

El a îndemnat chiar BCE să accepte toate obligaţiunile din zona euro drept garanţie pentru acordarea de lichiditate şi să nu ia în considerare evaluările agenţiilor de rating în acest proces.

“Mi se pare o prostie ca deciziile să fie luate în funcţie de un grup de agenţii care s-au dovedit incapabile de atâtea ori”. “Fetişismul legat de bugete este o greşeală. Este obtuz să vezi numai obligaţiile într-un buget”. Eforturile întreprinse în prezent pentru reducerea deficitelor ar putea avea efecte contrare, întrucât pe termen lung vor creşte datoriile.

Stiglitz a mai afirmat că pentru economia mondială situaţia este mai rea decât anul trecut, apreciind că aceasta este “foarte bolnavă”. Atunci, sistemul bancar se prăbuşea, însă autorităţile cunoşteau situaţia şi aveau un plan pentru a o contracara. Astăzi problemele economiei mondiale sunt reprezentate de consecinţele crizei şi ale modului de contracarare a acesteia.

În acest context, Stiglitz a avertizat că cererea internaţională va rămâne slabă şi a apreciat că pericolul unei reveniri a crizei există, mai ales dacă vor fi retrase parţial măsurile de susţinere a economiei mondiale.
Stiglitz a descris în culori sumbre situaţia economiei americane, reluand o idee prezentata la Davos. „Valoarea caselor confiscate se aşteaptă să ajungă la 2,5 – 3,5 miliarde anul acesta în SUA, iar şomajul este mult mai mare decât rata oficială de 10%. Unamerican din cinci nu găseşte o slujbă cu normă întreagă”, a mai spus Stiglitz. El a adaugat că este pesimist cu privire la perspectiva ca economia SUA să-şi revină curând şi că multe ţări europene au probleme similare cu cele ale SUA, însă, a avertizat el, UE nu dispune de o “structură macroeconomică”, cum este Bugetul Federal al SUA, care să sprijine ţările cu probleme.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: FMI şi dopajul monetar – România – o poveste de succes?

Şeful delegaţiei FMI tocmai ne-a spus că România este o poveste de succes deoarece a evitat intrarea în colaps, evident, şi cu asistenţa FMI. Aceasta este cea mai hazlie afirmaţie pe care am auzit-o de la domnul Jeffrey Franks. În esenţă, este ca şi cum un doctor care îi adminstrează unui bolnav de cancer o doză puternică de morfină îl bate pe umăr spunându-i: stai linştit, eşti pe cale să devi o poveste de succes!

De ce este asistenţa FMI echivalentă cu un drog? Pentru că înseamnă injectarea de bani în economie. Pomparea de bani determină falsificarea calculului economic şi distorsionarea alocării resurselor deoarece afectează fluxurilor de venituri, respectiv cheltuieli monetare. Să explic.

În mod normal, preferinţele indivizilor impun o anumită structură a cheltuielilor monetare: parte dintre ele se duc către consum (şi se impart în miliarde de direcţii), parte se duc către investiţii (miliarde de proiecte), parte rămân în rezerva de lichidităţi a publicului (în funcţie de cererea de bani). Din acestea trei, relaţia dintre consum şi economisire este crucială.

Expansiunea monetară poate genera iluzia prosperităţii. Agenţii economici pot crede că posesia mai multor bani echivalează cu creşterea gradului de satisfacere a nevoilor. Iluzia îmbogăţirii prin simpla deţinere a unei cantităţi sporite de bani (sau „linii de credit”, în jargonul modern) modifică tiparul acţiunilor individuale în comparaţie cu o situaţie caraterizată prin absenţa imixtiunii statului. Mediul de afaceri va folosi masa monetară suplimentară pentru a începe executarea unor proiecte de investiţii pentru care, în realitate, nu există suficienţi factori de producţie care să permită ducerea acestora la bun sfârşit. Ei acţionează ca şi cum economisirile societăţii ar fi mai mari decât sunt de fapt, ca şi cum investiţiile ar fi finanţate din fonduri reale – resurse pe care publicul nu le consumă, ci le investeşte pe piaţa de capital sau le acordă băncilor spre intermediere. Ceea ce nu este cazul.

Astfel, expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În mod normal, în absenţa interferenţei autorităţii monetare, creşterea investiţiilor nu se putea realiza decât pe seama scăderii relative a consumului. În situaţia de faţă însă, consumul creşte chiar. Scăderea artificială a ratei dobânzii (atenţie la decizia BNR de mâine!) înseamnă atenuarea mobilului economisirii.

„Povestea de succes” nu poate continua la infinit, pentru un motiv foarte simplu. Pe măsură ce injecţia monetară se răspândeşte în organismul economic, veniturile oamenilor cresc. Pe hârtie, desigur. Însă preferinţele lor de consum-economisire (gândiţi-vă la rata economisirii) nu s-au schimbat. Prin urmare, „investiţiile” alimentate cu credit ieftin sunt fără finalitate.

Toate sunt bune şi frumoase câtă vreme expansiunea monetară continuă, pentru că presiunea pe care o exercită reafirmarea preferinţelor publicului către consum este anulată de infuzia de bani, prin bănci, către investiţii. Dacă economia ar fi o maşină, am putea spune că indivizii încearcă să pună frână, în vreme ce banca centrală apasă permanent pe acceleraţie. Automobilul continuă să se mişte, doar atâta vreme cât apăsarea pedalei de acceleraţie continuă. Chiar şi o maşină va ceda după un timp, explodându-i motorul. În economie e mai simplu: „supraîncălzirea” îşi va face simţite efectele prin creşterea preţurilor (doar se emit bani, nu?), ceea ce va spori mai mult înclinaţia pentru consum, determinând până la urmă stoparea „creşterii”.

Când expansiunea monetară încetează (sau măcar încetineşte), economia intră în criză. O maşină doar se opreşte; economia regresează. De ce? Pentru că investiţiile eronate au fost alimentate cumva – nu mă refer la finanţarea artificială, ci la resursele pe care s-au dus banii. Blocurile speculanţilor imobiliari sunt finanţate cu credit inventat de decizia Consiliului de Administraţie al BNR, însă ele sunt fizic construite cu oţel, beton şi sticlă. Aceste bunuri trebuie produse, ceea ce înseamnă că boom-ul presupune o redistribuire de avuţie, de la publicul larg către investitorii naivi sau privilegiaţi. Avem de-a face cu o „economisire forţată”. Ceuşescu a realizat ceva asemănător, pur şi simplu restrângând posibilitatea românilor de a consuma. În capitalism acest lucru nu este posibil, aşa că realizarea „miracolului economic” se face nu prin înfometare directă, ci prin impozitare ascunsă (inflaţie). Efectele sunt însă aceleaşi. Pe de o parte lumea nu poate consuma cât ar vrea, pe de altă parte… macarale râd în soare. Pe timpul comunismului nu puteai să te opui planurilor dictatorului, aşa că economisirea forţată a continuat până la eliminarea fizică a primului om al ţării. În democraţie însă, nimic nu-i împiedică pe consumatori să îşi afirme preferinţele. De aceea boom-ul este temporar.

Când se termină euforia speculativă, economia trebuie să se restructureze. Adică, după cum spune cuvântul, capitalul trebuie relocat în cadrul structurii de producţie. Acesta este un proces dureros; unele investiţii vor putea fi transformate cu costuri mai mult sau mai puţin mari, dar altele vor fi pierdute definitiv; forţa de muncă este o resursă complementară capitalului, deci va avea şi ea de suferit. Însă reforma este inevitabilă. Nu există drum în direcţia opusă.

Expansiunea monetară este, aşadar, ca un drog. Îţi permite să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Îţi oferă iluzii pe card. Însă simpla emisiune monetară nu are cum să îţi facă bine. Aceasta este o lege de fier a economiei. Nu e nevoie să facem experimente ca să-i demonstrăm valabilitatea. Pentru a o înţelege e nevoie să stăm doar să cugetăm puţin. Producţia de bani pur şi simplu nu înseamnă producţie de mărfuri. Dacă aşa ar sta lucrurile omenirea scăpa de sărăcie de milenii, nu mai era nevoie să îl aşteptăm pe Keynes. Sau pe Jeffrey Franks.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Daniel Cazangiu: Reforma statului?!

Pentru a înţelege mai bine cum stau lucrurile în lumea în care trăim, vă recomand să citiţi o lucrare interesantă (scrisă de Hans Hermann Hoppe). Probabil că după aceea veţi înţelege mai bine ce s-a întâmplat în realitate cu proprietatea publică, dominantă în comunism. O mostră aveţi aici, iar alta aici.

De altfel, lipsa reprezentării intereselor naţionale de către clasa politică face din economia românească un teren fertil pentru tot felul de afaceri şi experimente. În acest context nu trebuie să ne mire faptul că în curând Casa Poporului poate deveni mall, sau că în parlament se vor face cursuri pentru utilizarea flăcării violet.

Trecând cu vederea peste aceste 'chestii' (mortul de la groapă nu se mai întoarce), remarc în ultima perioadă tot mai multe ştiri privind o nouă creştere a fiscalităţii. Nu mă refer aici la desfiinţarea microîntreprinderilor sau la o aberaţie de genul taxei pe fast-food, ci la aplicarea CAS-ului la dividende. Singura logică care o găsesc este aceea că era imposibil de catalogat toate afacerile care mai mişcă în ţara asta, cărora trebuia să li se aplice un impozit forfetar; taxând dividendele, e clar că toţi aceia care nu au închis şi obţin profit trebuie să plătească. Aceeaşi Mărie, cu alta pălărie.

O altă fanotmă care bântuie media este aceea a economiei subterane, nefiscalizată, pe care mai marii noştrii s-au gândit să o taxeze. De fapt totul este numai un joc de imagine, care să calmeze spiritele şi să le facă să accepte o fiscalitate mai mare.

Cauzele? Parţial neştiinţă, parţial datorii mari de plătit din banii publici, după alegeri.

Rezultatele? Un mediu privat din ce în ce mai anemic, ameninţat pe zi ce trece de perspectiva dispariţiei.

Opinia mea este că statul nu poate supravieţui fără un sector privat sănătos, pe care să-l căpuşeze şi care să-i ofere taxe şi impozite care să-i permită tot felul de 'achiziţii'. Dar asta e valabil doar în pseudo-capitalismul în care am trăit până acum, şi perfect inutil într-un sistem aşa zis 'social democrat' (socialist, comunist).

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Cristian Orgonaş: Leul românesc, cea mai puternică monedă din zona CEE în 2010

Ieri, BNR a anuntat un curs de schimb de 4.0805 lei pentru un euro, in scadere cu 3.49% comparativ cu cel de la sfarsitul anului trecut, cand un euro valora 4.2282 lei.

In aceeasi perioada de timp, forintul ungar a castigat 0.05%, zlotul polonez s-a apreciat cu 2.55% iar coroana ceha cu 1.51%,ceea ce inseamna ca in prima luna din 2010, leul a fost cea mai puternica moneda din zona CEE daca luam ca reper evolutia fata de euro.

De remarcat ca toate cele patru monede s-au apreciat in fata euro in 2010, si mai mult decat atat, euro s-a devalorizat si comparativ cu dolarul american (-3.4%), o moneda careia multi i-au cantat prohodul anul trecut.

Cand judecam aceste cifre, trebuie sa tinem insa cont de faptul ca anul trecut, moneda nationala s-a devalorizat cu 6.1%, in timp ce forintul a pierdut doar 2%, zlotul s-a apreciat cu 2%, iar coroana ceha s-a apreciat de asemenea cu 1.5% in fata euro.

Astfel, leul incepe sa recupereze din acest decalaj, dar este foarte probabil ca cea mai mare parte a potentialului de apreciere pe termen scurt sa fi fost deja epuizat.

Daca discutam despre evolutia leului comparativ cu monedele din zona, trebuie spus ca acesta s-a apreciat cu 2.2% fata de coroana ceha, cu 3.8% fata de forint, cu 1% fata de zlotul polonez si rubla ruseasca, si cu 5.9% comparativ cu dinarul sarbesc.

A avut loc un atac speculativ asupra leului in ianuarie?

Tot ieri, au venit datele privitoare la volumul tranzactiilor realizate pe piata valutara in ianuarie, iar cifrele arata ca luna trecuta s-au tranzactionat in medie ~1.4 miliarde de euro pe zi, cu 6% mai putin decat in decembrie si cu 31% mai putin decat in ianuarie 2009, atunci cand multi investitori incercau cu disperare sa scoata bani din Romania.

Luand in considerare acest rulaj anemic si faptul ca BNR a anuntat scaderea rezervelor valutare in ianuarie (deci nu a cumparat masiv valuta pentru a impiedica aprecierea leului), ma indoiesc ca a existat un atac serios al speculatorilor asupra leului, desi dl Vasilescu a declarat pentru Gandul ca asa ceva a avut loc.

Ce efecte are un atac speculativ facut pe bune, precum cel din octombrie 2008? Sa privim nivelul tranzactiilor si evolutia cursului valutar in ultimii 3 ani in graficul alaturat, click pe grafic pentru marire. Luna in care a avut loc atacul speculativ este colorata in galben.

In octombrie 2008 s-au tranzactionat in medie 2.57 miliarde euro pe zi, ceea ce inseamna ca in cele 23 de sedinte din luna s-au tranzactionat 59 miliarde de euro, respectiv echivalentul a jumatate din PIB (cifra este aproape dubla fata de cea inregistrata in ianuarie 2010).

Din nefericire, nu avem date zilnice pentru a vedea ce s-a intamplat in zilele in care speculatorii incercau sa deprecieze leul, insa este aproape imposibil ca explozia volumului de tranzactionare sa nu fie cel putin in parte justificat de acel celebru atac speculativ.

Pentru a sumariza, daca dl Vasilescu are dreptate iar un asemenea atac chiar avut loc luna trecuta, inseamna ca acesta s-a desfasurat in liniste si fara sa agite prea mult apele :-)

PS: conform unor calcule realizate de Ziarul Financiar, anul trecut valoarea tranzactiilor pe piata valutara a fost de 352.7 miliarde euro, in scadere cu 24% fata de cele 464.7 miliarde euro tranzactionate in 2008, insa sa nu uitam ca 12.7% din aceasta suma a fost tranzactionata in octombrie.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP