luni, 8 februarie 2010

Dan Popa: La modă nu mai e să speculezi moneda unui Stat, ci Statul însuşi

Postul se adreseaza celor care m-au intrebat ce sunt acelea CDS-uri-uri.

Nu stiu de ce am impresia ca specula pe moneda se „upgradeaza”. Devine specula pe riscul de faliment al statelor. In lumea moderna, nu mai e suficient sa pariezi pe moneda unui Stat. Pariezi pe intreg Statul, watta hell….
Celebrele Credit Default Swaps (CDS) iti permit asta. De fapt, pentru asta au si fost „inventate”. CDS-ul este un contract prin care cumparatorul plateste vanzatorului o suma anuala (comision, ziceti`i cum vreti) calculata in puncte de baza raportate la dobanda obligatiunilor emise de acesta din urma. Un CDS se poate compara cu o asigurare ( eu i-as spune asigurare-amanet) care transfera riscul de faliment unei entitati numai bune sa si-l asume.
Practic, se speculeaza pe spreadul creditelor.

Daca de pilda un investitor detine obligatiuni ale caror spread intuieste ca va creste, interesul lui e sa cumpere CDS`uri, pentru a le revinde cu profit.
Primul CDS a fost lansat de JP Morgan prin `97. Banca a lansat pentru prima data in lumea asta cruda si nedreapta produsul „Bistro” (prescurtare pentru Broad Index Secured Trust Offering), prin care instrumentul derivat al creditului era folosit pentru „curăţirea” bilanţului băncii. S-a pornit de la un coş de credite şi s-a făcut distincţia (în termeni contabil între riscul teoretic ca aceste credite să devină neperformante şi creditele in sine

Acest risc de neperformanţă se vindea unei companii „de hârtie”, cunoscută ca vehicul de scop special, care la rândul ei emitea obligaţiunile pe care investitorii să le poată cumpăra. Dacă multe dintre credite devin neperformante, bineînţeles că valoarea obligaţiunilor scade, însă, dacă aceasta nu se întâmplă, obligaţiunile sunt sigure pentru investitori. În orice caz, ideea este că oricine cumpără astfel de obligaţiuni, mizează pe riscul neperformanţei creditelor.

În măsura în care tranzacţia este structurată astfel încât să facă obligaţiunile să pară ieftine în raport cu riscul de neperformanţă, investitorii vor gândi că au făcut o afacere bună.
Afacerea pare şi mai bună pentru banca care a iniţiat-o. Vânzarea riscului de credit unor noi investitori are implicaţii de cea mai mare importanţă din punct de vedere al reglementării.

Normele internaţionale impun băncilor un anumit nivel de rezerve pentru riscul de credit. Dar, vânzând riscul altcuiva, băncile ar putea susţine că nu au nevoie de aceste rezerve. Autorităţile de reglementare au acceptat argumentul, din moment ce din punct de vedere contabil riscul a fost înlăturat. În acest fel, băncile dispun de mai multe fonduri pentru credite.

JP Morgan a început să utilizeze Bistro pentru a-şi curăţa propriul portofoliu de credit, pentru ca apoi să ofere acest instrument şi altor bănci. Ulterior, banca a decis să colaboreze cu rivalii pentru construirea unei infrastructuri care să creeze o piaţă cât mai mare posibilă.

PS Cata vreme industria jocurilor de noroc, a pariurilor, se taxeaza la greu, nu vad de ce nu ar fi taxata si industria pariorilor pe cds`uri.

Succesul implică şi un cost. Pe măsură ce derivatele de credit s-au răspândit, ele au devenit banale, aşa cum s-a întâmplat la rândul lor cu swap-urile. Într-adevăr, este general recunoscut faptul că ciclul inovaţiilor s-a accelerat în mod dramatic, având în vedere că tehnologia integrează mai puternic pieţele.
Majoritatea specialiştilor în domeniul bancar insistă asupra faptului că noile instrumente fac mai sigure pieţele financiare.

Există însă şi un revers al medaliei. Dispersarea mare a riscului face mult mai dificilă pentru specialiştii băncilor şi ai băncii centrale previzionarea a ceea ce se poate întâmpla în cazul unei crize de proporţii.
„Specialiştii” in speculatii spun că mai este loc pentru alte inovaţii în domeniul instrumentelor derivate de credit, produse de generaţia a doua şi a treia, prin combinarea instrumentelor de primă generaţie în modalităţi noi, mai complexe.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Ce-ar fi dacă…?

• …Guvernul ar incerca sa reduca munca la negru prin eliminarea taxelor platite de angajator pentru o perioada determinata in cazul primilor 10 angajati declarati?
• …Guvernul ar reduce/elimina un numar finit de taxe si impozite, pentru vanzarea unor bunuri strict determinate (de pilda vanzarile de bunuri de folosinta indelungata)? Companiile si-ar mentine afacerile, nu ar mai da angajati afara (platind Statului impozite si taxe si nu aruncand povara cheltuielilor cu asistenta sociala pe umerii Guvernului) si ar relansa cat de cat consumul.

• …Guvernul ar incerca sa convinga FMI sa ne lase cu un deficit mai mare in 2010-2012, care sa-i permita cheltuieli pentru crearea de locuri de munca si relansarea anumitor segmente economice? De pilda, pe segmentul constructiilor de locuinte, statul nu ar putea construi in regie proprie blocuri pe care sa le vanda/inchirieze tinerilor? Firmele ar avea ce sa dea de lucru oamenilor, Statul ar putea relansa sectorul constructiilor, samd
• Mi se pare ca Andreea Vass (Paul) a sugerat prima „ancorarea” salariilor angajatilor Garzii, ai ANAF de performanta. E o atat de rea idee?
•… Guvernul si-ar stabili program de sprijin a acelor sectoare economice care ar putea asigura sustenabilitatea cresterii economice? Ma refer la exporturi. Ce programe guvernamentale exista in domeniu?
• …Guvernul ar sprijini in mod real turismul (n-am treaba cu Udrea) prin „taierea” temporar a unor taxe aeroportuare?
• …la nivelul Guvernului ar exista printre zecile de comisii infiintate un singur angajat a carui treaba sa fie monitorizarea programelor anti-criza pe care altii le adopta. Daca nu suntem in stare sa facem singuri asemenea programe, sa ne uitam cum fac altii. …
• …cineva ar recunoaste ca renuntarea la acei 3% pe veniturile microintreprinderilor va aduce mai putini bani la buget decat 16% din profituri?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: ANOFM – rata şomajului a ajuns la 8.1%

Conform datelor publicate astazi de Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca, la sfarsitul lunii ianuarie, numarul somerilor a ajuns la 740.982, iar rata somajului la 8.1%. In comparatie cu luna decembrie, numarul somerilor este mai mare cu 31.599, iar rata somajului cu 0.3%. In ceea ce priveste ponderea somerilor indemnizati in numarul total al somerilor, aceasta este de 62% (459.158), in timp ce restul de 38% (281.824) sunt neindeminzati.

De remarcat faptul ca aceasta crestere semnificativa a numarului de someri in ianuarie, este posibil sa se datoreze restructurarii la sfarsitul anului trecut a peste 100 de agentii guvernamentale (cf.Legii 329/2009), astfel ca intre 8 si 10.000 de persoane angajate la stat si-au pierdut locurile de munca.

Daca privim evolutia actualei crize de pe piata muncii in context istoric, observam ca intensitatea acesteia este sub intensitatea crizei din perioada 1992-1996, atunci cand rata somajului a ajuns de la 5.9% in august 1992 la 11.5% in martie 1994 (deci o crestere de 5.6 puncte procentuale in 19 luni), scazand apoi la 6.1% dupa 32 de luni de la atingerea varfului. Atunci erau insa alte vremuri, multe companii ceausiste reducandu-si activitatea sau fiind chiar inchise.

In ianuarie 2010 rata somajului a crescut pentru a 18-a luna consecutiv, acum fiind cu 4.4% mai mare decat in iulie 2008. In graficul alaturat se poate observa cresterea si descrestrea ratei somajului in timpul celor 4 cicluri existente in ultimii 20 de ani.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Bogdan Glăvan: Deszăpezirea: drumuri publice vs. drumuri private

Am scris în mai multe rânduri despre rolul proprietăţii private în producţia de drumuri. Argumentul de bază este simplu: dacă recunoaştem importanţa proprietăţii private în producţia de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci, dacă suntem consecvenţi, ar trebui să adoptăm o poziţie similară şi în legătură cu oferta de drumuri. Dacă statul este un prost furnizor de struguri, cuţite sau servicii de telefonie, atunci este un prost furnizor de drumuri.

Incapacitatea statului de a administra drumurile (problemă strâns legată de producţia de drumuri) a fost evidenţiată foarte bine în ultimele zile. S-a văzut cum măsurile luate de autorităţi – de exemplu, oprirea traficului, în dispreţul total al călătorilor – sunt, pentru a cita un politician cunoscut, “din stomac”, adică fără mută judecată.

Un studiu de caz foarte interesant este cel al autostrăzilor. Dificultatea deszăpezirii este în bună măsură datorată absenţei parazăpezilor care protejează drumul de viscol. Bănuiesc că nimeni nu a mai fabricat parazăpezi după 1989, cele pe care le vedem montate pe câmp sunt cele moştenite de pe vremea comunismului. Se susţine că montarea parazăpezilor este nerentabilă, din cauza hoţilor în căutare de fier. De fapt, toată această discuţie nu face decât să arate ineficienţa asociată cu proprietatea publică.

Dacă drumul ar fi privat, proprietarul său ar fi direct interesat în păstrarea traficului, pentru că trăieşte de pe urma traficului. Ar fi stimulat să ţină drumul deschis cât mai mult timp sau, în caz de înzăpezire, să îi salveze pe cei izolaţi. Dacă companiile producătoare de ghete oferă garanţie, nu există niciun motiv special pentru care patronul drumului să nu procedeze la fel. Astfel, propriul interes l-ar mâna probabil să cumpere parazăpezi cu care să îşi protejeze investiţia. Iar talentul antreprenorial şi competiţie ar stabili din ce material să fie confecţionate aceste dispozitive.

Să presupunem însă că parazăpezile pot fi confecţionate doar din fier. Apare vreo problemă specială? Nu, fiindcă proprietarul drumului, dat fiind ca dispune şi de mijloacele necesare apărării proprietăţii (la arme mă refer, desigur) ar descuraja imediat pe oricine ar încerca să fure parazăpezile. Să nu uităm că hoţia nu este legată de parazăpezi (la urma-urmei, nimic nu separă din acest punct de vedere parazăpezile de operele de artă), ci de proprietatea publică.

Până una alta, vă urez drum bun, pentru că sunteţi pe cont propriu.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: Cum să faci bani din datoria Greciei?

Cine vrea „pielea” euro? Asta se intreaba in aceste zile grecii, spaniolii si portughezii. Vineri, principalele piete financiare din Europa si-au continuat mersul confuz si isteric. Bursa pariziana a pierdut 3,40%. Cea din Atena, 3,73%. Euro a coborat sub pragul de 1,36 usd pentru prima oara in ultimele 8 luni. Era clar ca ceva se intampla. Atunci cand cineva pierde, altcineva castiga. Dar cine?
Continuarea.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Daniel Cazangiu: Plantele etnobotanice şi 'statul'

În teorie, într-o economie normală de piaţă orice produs poate fi găsit la vânzare. Cumpărătorii aleg pe baza nevoilor lor ce bunuri cumpără, ca atare selecţia este facută de piaţă prin întâlnirea cererii cu oferta.

Şi aici apare vicierea funcţionării economiei de către ceea ce (încă) numim stat. Exemplul plantelor etnobotanice este actual şi destul de clar: pe piaţă există cerere, însă statul decide în locul cumpărătorului că aceste produse sunt nocive şi, într-un puseu de grijă exagerată faţă de supuşii săi, se pregăteşte de zor să intervină în piaţă şi să interzică produsele. Sau poate că şi acest tip de magazine va avea aceeaşi soartă ca şi alte afaceri rentabile, de exemplu farmaciile, care sunt plafonate demografic. Cu alte cuvinte, nu ai nici o şansă să-ţi deschizi o farmacie într-o zona în care mai există şi alte farmacii. De ce? Fiind o afacere care merge bine, interesul 'statului' este reducerea pe cât posibil a concurenţei.

Pe scurt, problema se reduce la a lăsa sau nu piaţa să decidă care produse îşi merită locul la raft şi care nu.

Din punctul meu de vedere, lipsa oricăror îngrădiri din partea statului - care să distorsioneze oferta - reprezintă primul pas în ieşirea din criză; de acord că e un pas mic, dar ar putea fi un început.

Dpdv juridic contractul de vânzare-cumpărare, care poate fi prezumat în cazul oricărei vânzari, este bilateral, cu titlu oneros, consensual şi translativ de proprietate. Vânzătorului îi revine obligaţia conservării bunului până în momentul predării, şi răspunde pentru acesta în cazul viciilor ascunse. Cumpărătorului îi revine obligaţia de a-şi asuma toate consecinţele ce decurg din deţinerea dreptului de proprietate, precum şi responsabilitatea utilizării bunului respectiv. Tot codul civil ne precizează că fiecare persoană majoră este răspunzatoare de actele şi faptele juridice pe care pe produce. Din această perspectivă, intervenţia satului în economie este negativă, şi poate fi interpretată ca fiind:
- totalitară - pentru că, pe de o parte împiedică satisfacerea unor nevoi, iar pe de altă parte distorsionează raportul cerere/ofertă;
- neproductivă - pentru că interzicerea tranzacţionării unor bunuri va duce inevitabil la dispariţia profiturilor, implicit la scăderea veniturilor din taxe.

Schimbând premisa initială - aceea a unei economii de piaţă - cu premisa unui socialism prost înţeles şi aplicat, putem să spunem că majoritatea populaţiei habar nu are cu ce să-şi satisfacă nevoile, iar statul îşi justifică existenţa prin grija faţă de cei mulţi şi proşti, şi decide în locul gloatei. Prima urmare este o schimbare a structurii consumului, următoarea fiind formarea unor mentalităţi de turmă, în care părerile personale nu mai conteaza (de fapt aproape că nici nu mai există, neavând un fundament şi o motivaţie reală). Continuând raţionamentul, libera iniţiativă este sufocată, toţi asteptând ca statul să le rezolve problemele - aici se altoieşte din plin şi încrederea în promisiunile electorale.

Socialiştii spun ca ei ştiu mai bine ce nevoi ai tu şi ce bunuri ar putea să-ţi satisfacă acele nevoi. Probabil că aceşti socialişti ar ajunge să susţină că Dumnezeu a fost de vină că a plantat pomul cu fructul interzis în Rai, şi nu Adam că ar fi mâncat din acel fruct, el fiind de fapt o victimă. Şi aberaţiile socialiştilor nu se opresc aici.

În concluzie, fiecare persoană este răspunzătoare pentru actele şi faptele sale, şi consecinţele trebuiesc asumate de fiecare. Dacă vom continua să refuzăm să ne asumăm responsabilităţile ce decurg din acţiunile noastre, favorizăm prin asta socialismul, intervenţiile etatiste şi nivelul de trai scăzut.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Cristian Orgonaş: Trei ţări cu probleme: Grecia, Portugalia, Spania

Posibila intrare in incapacitate de plata a Greciei, precum si deficitele bugetare extrem de mari pe care le inregistreaza unele tari europene a determinat o scadere a apetitului investitorilor fata de risc, astfel ca bursele au scazut puternic saptamana trecuta, iar euro s-a depreciat semnificativ comparativ cu dolarul.

Sa vedem care este situatia economica a trei dintre cele mai riscante tari ale zonei euro, respectiv Grecia, Portugalia si Spania.

1. Evolutia Produsului Intern Brut si a somajului

In trimestrul trei al anului trecut, economia zonei euro s-a contractat cu 4% fata de perioada corespunzatoare a anului anterior, in timp ce economia Greciei nu a pierdut decat 1.7%, cea a Portugaliei a scazut cu 2.5% iar cea a Spaniei cu 4%, detalii in graficul alaturat, click pe grafic pentru marire.

De remarcat faptul ca PIB-ul Greciei a rezistat extrem de bine la criza, insa aceasta evolutie s-a datorat si cheltuielilor publice extrem de mari, cheltuieli care au generat un deficit bugetar record.In ceea ce priveste somajul, Spania este campioana zonei euro cu o rata a somajului de 19.5%, iar Portugalia si Grecia se afla in jurul mediei de 10%. De altfel, Spania a avut un somaj ridicat si inainte de criza (9.7% in martie 2008, versus 7.1% in zona euro), iar dublarea ratei somajului in ultimul an si jumatate s-a produs mai ales pe fondul prabusirii sectorului de constructii din aceasta tara.

2. Deficitul bugetar si deficitul de cont curent

In 2009, Grecia a inregistrat un deficit bugetar record de 12.7% din PIB (un deficit similar are si Irlanda), iar Spania si Portugalia se nu se afla prea departe cu 11.4% respectiv 9.3%. Media zonei euro a fost de 6.4% anul trecut, cu perspectiva cresterii procentului la 6.9% in 2010.

Deficitele bugetare uriase si nesustenabile pe termen lung, au determinat Comisia Europeana sa ia atitudine si sa ceara incadrarea in limita de 3% pana cel tarziu in 2012, insa unora dintre tari le va fi imposibil sa realizeze o asemenea performanta, mai ales in conditiile in care reducerea drastica a deficitelor nu se poate face fara reducerea drastica a cheltuielilor publice si cresterea somajului, masuri de neacceptat pentru sindicate.

Drept urmare, Grecia se confrunta in acest moment cu greve si miscari violente de strada, in Portugalia guvernul nu a putut adopta bugetul de austeritate propus pentru 2010, iar in ceea ce priveste Spania, rata uriasa a somajului va ingreuna extrem de mult reducerea deficitului la 3% pana in 2013, asa cum au promis autoritatile.

Grecia se afla intr-o situatie extrem de proasta datorita faptului ca are si un deficit de cont curent foarte mare, astfel ca “deficitele gemene” asa cum sunt numite deficitul bugetar si de cont curent, vor fi extrem de greu de finantat in 2010.

O tara cu moneda proprie precum Romania, poate decide la un moment dat sa tipareasca bani pentru a acoperi deficitul bugetar cu riscul cresterii inflatiei si al deprecierii monedei nationale, insa o tara membra a zonei euro nu poate face asta pentru ca doar Banca Centrala Europeana tipareste euro, astfel ca Grecia nu isi poate acoperi datoriile altfel decat prin noi imprumuturi. Daca nu are de unde sa se imprumute, intra in incapacitate de plata.

Se discuta despre faptul ca grecii trebuie sa imprumute aproximativ 50 miliarde euro (~20% din PIB) in acest an pentru a avea cu ce sa isi plateasca datoriile, si cum investitorii percep aceasta tara drept foarte riscanta, dobanzile la care Grecia se poate imprumuta au depasit 6%. Mai mult, Grecia este dependenta de imprumuturile externe, strainii detinand la sfarsitul trimestrului trei al anului trecut, 72.3% din totalul bondurilor grecesti.

3. Datoria publica

La nivelul zonei euro, datoria publica medie reprezinta aproximativ 78% din PIB, perspectivele pentru 2010 si 2011 fiind de crestere la 85% respectiv 88%. In acelasi timp, datoria publica a Greciei a fost de 113% din PIB anul trecut, cu perspective de a depasi 125% in acest an, datoria publica a Portugaliei va depasi 85% din PIB in 2010, iar cea a Spaniei va inregistra o crestere de la 50% in 2009, la 74.3% in 2012.

De ani de zile Italia detine recordul datoriei publice in UE cu un procent de peste 100% din PIB, insa Grecia va trece in mod sigur pe primul loc in 2010, iar perspectivele acestei tari nu sunt deloc roz.

4. Concluzie

Ca o parere personala, cred ca Grecia are putine sanse sa evite intrarea in incapacitate de plata fara sa apeleze la un imprumut de la FMI si/sau Comisia Europeana, insa aceste institutii vor impune masuri extrem de greu de implementat – sa ne gandim cat de greu ii este Romaniei sa reduca deficitul bugetar de la 7.3% in 2009 la 5.9% in 2010, si sa ne imaginam ce masuri trebuie sa ia guvernul grec pentru a reduce deficitul de la 12.7% in 2009 la 8.7% in 2010, 5.6% in 2011 si 2.8% in 2012 asa cum isi propune Ministrul de Finante, George Papaconstantinu.

In ceea ce priveste Portugalia si Spania, aceste tari nu se afla inca in situatia Greciei, insa autoritatile trebuie sa demonstreze investitorilor ca sunt capabile sa reduca drastic deficitele bugetare, altfel vor pune in pericol stabilitatea intregii zone euro.

Anul 2010 va fi unul extrem de important din punctul de vedere al evolutiei economice pe termen lung, investitorii asteptand acum sa vada ce masuri iau guvernele pentru reducerea deficitelor acumulate anul trecut, iar daca aceste masuri vor fi neconvingatoare, pietele internationale vor continua sa ramana tensionate.

Nota: sursa datelor din grafice - Eurostat si Bancile Nationale ale celor 3 tari

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP