miercuri, 10 februarie 2010

Bogdan Glăvan: Calculul economic, piaţa, socialismul şi intervenţionismul

Citind primele comentarii la recentul meu articol despre raţionalitatea economică m-a bufnit râsul. În faţa argumentului meu că raţionalitatea economică este coextensivă cu proprietatea – printre altele, deoarece în cadrul proprietăţii publice calculul economic este imposibil şi, deci, nu putem vorbi de o alocare raţională a resurselor – majoritatea criticilor au explodat, oferindu-mi care mai de care poveţe despre cum poate calcula funcţionarul public ori o companie de stat. Eram gata-gata să adaug „Hei, nu vă mai lăudaţi atâta, fetiţa mea are 5 ani şi jumătate şi ştie şi ea să calculeze!” Probabil unii s-au lăsat de val şi au considerat chiar că oi fi rămas vreodată corigent la matematică, iar acum vreau să mă răzbun pe nu-ştiu-cine acuzându-l gratuit că nu ştie să calculeze!

Evident, argumentul meu nu este că birocraţii nu ştiu să calculeze; sunt convins că a învăţat acest lucru în şcoala primară, iar în rest, există calculatorul. Dar mulţi comentatori par să fi gândit că sunt suficient de aiurit pentru a debita acest lucru. Aceasta este problema lor şi ea decurge dintr-o lectură superficială a textului – superficialitate pe care unul din cei mai critici comentatori a recunoscut-o, ceea ce m-a umplut de respect.

Păstrând proporţiile, superficialitatea criticilor se poate compara cu superficialitatea obiecţiei aduse tezei lui Ludwig von Mises, care a spus că „Socialismul este imposibil”. Reacţiile de care a avut parte această afirmaţie ar putea fi exprimate succint cam aşa: „Cum adică nene, socialismul este imposibil? Nu vezi că tocmai a fost instaurat în Rusia? Deci nu e deloc imposibil!” Ca şi în cazul criticilor ce mi-au fost aduse, aceste obiecţii erau fără… obiect; sau, mai bine zis, treceau pe lângă obiectul discuţiei. Mises nu se referea la faptul că România, de exemplu, nu se poate numi Republica Socialistă România sau că vreun tiran ori cartel de tirani nu pot instaura socialismul, colectivizând întreaga economie cât ai pocni din degete. Bineînţeles că acest lucru este posibil. Mises se referea la faptul că alocarea raţională a resurselor în socialism este imposibilă, că în socialism pur şi simplu nu mai putem vorbi de existenţa unei „economii”.

Am ajuns în fine la subiectul prezentului articol. Pe ce se baza Mises când dădea acest verdict?

Teoria calculului economic expusă de Mises în 1920 nu se referă la calculul matematic. Se referă la posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producţie în vederea selectării acţiunii optime. Lucrurile stau cam aşa.

Orice individ are o scală de preferinţe sau de valori. De exemplu, în acest moment eu prefer să mănânc o portocală în locul unui măr. Dar nu pot spune „de câte ori” prefer portocala în detrimentul mărului; nu pot spune că portocala este de 5 ori mai importantă decât consumarea unui măr – poate doar dacă îmi plac exprimările metaforice. Tot ce pot spune este că prefer portocala mărului, la fel cum prefer un film de acţiune unui reportaj pe teme economice.

În limbaj ştiinţific, spunem că bunurile de consum sunt ierarhizate pe o scală ordinală de valori, scală care variază de la individ la individ, desigur.

Acum, orice bun de consum poate fi obţinut printr-o varietate de metode – procese de producţie. Mărul, de pildă, poate fi cules din propria livadă toamna şi pus la păstrare în beci; sau poate fi importat din Spania; sau poate fi rodul pomilor crescuţi în sere încălzite cu energie termică şi culeşi astăzi – energie care poate fi obţinută cu ajutorul unei hidrocentrale sau a unei termocentrale sau a unei turbine eoliene; cu angajarea de forţă de muncă în proporţii variabile; şi aşa mai departe.

Practic, din cauza relaţiilor de substituţie şi complementaritate existente între factorii de producţie, avem de-a face cu un număr imens de combinaţii de resurse care, teoretic, ne pot oferi toate constelaţia de bunuri de consum de care avem nevoie. Problema economică fundamentală este care din aceste procese de producţie merită selectate? Nu putem oferi un răspuns decât dacă putem compara cifric valoarea factorilor de producţie implicaţi.

Pentru a ajunge la răspuns avem nevoie de piaţă. Într-o primă fază, preferinţele indivizilor se confruntă în faţa „tarabei” şi rezultă preţuri pentru mere şi portocale. Apare, aşadar, pentru prima oară, posibilitatea comparării valorii mărului cu a portocalei. Iar dacă preţul unui kg de mere este 1 leu iar preţul unui kg de portocale este 5 lei, putem spune că „portocalele sunt de 5 ori mai valoroase decât merele”.

Într-o a doua etapă, apar preţuri pentru factorii de producţie. Bazându-se pe preţurile bunurilor de finale şi cunoscând tehnologia fabricării acestora, întreprinzătorii licitează factori de producţie pentru a obţine bunurile cerute de consumatori. Prin acest proces constelaţia preţurilor se întregeşte cu preţurile forţei de muncă şi a bunurilor de capital.

Pe scurt, calculul economic constă în folosirea valorilor cardinale oferite de sistemul de preţuri pentru a compara utilizările alternative şi a descoperi care este cea mai judicioasă întrebuinţare a factorilor de producţie în raport cu preferinţele ierarhizate ordinal ale consumatorilor. Astfel, piaţa nu este altceva decât un sistem care converteşte sistemul ordinal de valori în unul cardinal. Şi este unicul sistem.

Marele merit al teoriei lui Mises este că oferă o lovitură fatală socialismului, peste ceea ce au reuşit argumentele hayekiene bazate pe „deficit informaţional” sau „cunoaştere dispersata”, peste argumentele Şcolii Public Choice bazate pe problema stimulentelor. Ce spune Mises, în fond, este următorul lucru:
• Să presupunem că dictatorul socialist intră în mod magic în posesia tuturor scărilor de preferinţe ale publicului;
• să presupunem că el cunoaşte toate combinaţiile tehnice care pot livra bunurile de consum, odată ce acestea sunt precizate;
• să presupunem că dictatorul nu este doar omniscient, ci şi binevoitor, chiar cel mai altruist om de pe Pământ, care chiar vrea să satisfacă cele mai urgente nevoi ale poporului său.
Poate să o facă? Ei bine, nu, pentru că în ciuda tuturor acestor virtuţi, este incapabil să genereze sistemul cardinal de valori – cunoscut sub numele de preţuri monetare – cu ajutorul căruia să se ghideze în labirintul fără sfârşit al posibilităţilor de alocare.

Deci, calculul economic nu se referă la adunări şi scăderi, ci la comparaţii de preţuri – pentru care, logic, este nevoie de piaţă.

Teoria lui Mises a fost criticată de socialişti precum Oscar Lange sau Abba Lerner, care au propus rezolvarea calculului prin mimarea pieţei: practic, directorii de fabrici din socialism trebuiau să se poarte precum oamenii de afaceri din capitalism. Această soluţie, departe de a rezolva problema, nu face decât să îi demonstreze gravitatea.
• În primul rând, observaţi în ce postură patetică ajunge socialismul dacă ne luăm după Lange sau Lerner: ei spun că socialismul este viabil tocmai fiindcă mimează sistemul capitalist! – ceea ce a şi făcut în practică, dar asta e altă poveste.
• În al doilea rând, nu contează ce pot mima sau nu directorii de fabrici. Chiar dacă ei se dovedesc a fi cei mai buni “actori” din lume (trecând peste problema stimulentelor, care este, desigur, catastrofală – sper că nu îşi imaginează nimeni că directorul de fabrică va avea grijă de unitatea din subordine ca de propria afacere!), jocul este lipsit de rezultat. În absenţa proprietăţii private, preferinţele oamenilor sunt mutilate.

În sfârşit, vreau să mai adaug câteva cuvinte despre intervenţionism. Ce legătură are teoria imposibilităţii calculului economic în socialism cu viaţa noastră de astăzi? – poate întreba cineva. Legătura este simplă. Pe măsură ce scoţi resurse din sfera proprietăţii private, adică din circuitul pieţei, calculul economic este din ce în ce mai viciat. Aşa cum a spus Murray Rothbard, angajarea statului în producţia de „bunuri publice” duce la apariţia unor „insule de haos calculaţional”; cu cât intervenţia statului este mai amplă, cu atât bezna în care ne zbatem este mai mare.

P.S. Pe empiriştii care m-au acuzat că sunt dogmatic îi rog să ia, de exemplu, aserţiunea „Orice individ are o scală de preferinţe ordinală” şi să încerce să o falsifice. Le urez multă baftă.
Lăsând gluma la o parte, dogmatismul nu rezultă din afirmaţii imposibil de demontat, ci din afirmaţii susţinute în ciuda contra-argumentelor. Invectivele nu sunt contra-argumente.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: Bernanke a dezvăluit scenariul ieşirii din criză

FED ar putea incepe incet incet retragerea masurilor exceptionale aplicate pentru sustinerea economiei, a anuntat Il Presidente Ben Bernanke. Banca centrala a SUA a livrat pietelor peste 1000 de miliarde de dolari pe care e musai sa ii retraga, ca sa nu se confrunte cu o inflatie periculoasa. Bernanke a fost audiat de o comisie a Camerei Reprezentantilor a SUA, unde a dezvaluit cam cum vede el scenariul iesirii din catastrofa. Depozitia sefului FED o gasiti aici.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: O chestiune de principiu

Azi am fost la o lansare de produs, la Hilton. BRD a lansat un card personalizat, ceea ce este absolut laudabil. Unii o sa isi puna poza lor pe card ca sa se arate lumii. Altii o sa isi puna poza copilului pe card si pe urma o sa isi inrameze probabil cardul. Nu despre asta vreau sa discut acum. Ci despre prima fraza din comunicatul de presa. “BRD este, incepand de astazi, prima banca din Romania care le ofera clientilor posibilitatea de a-si personaliza singuri cardul”. Ei bine, este de discutat aici.
BCR a lansat in 2009 un card care poate fi personalizat. E drept, aveai de ales intre 5 variante si era destinat numai studentilor, dar trebuie spus ca in materie de carduri personalizate, altii au fost totusi, primii.

Toata stima pentru efortul BRD, dar punctual in aceasta privinta nu stiu daca au dreptate ca sunt primii.

Acuma, ca tot veni vorba despre personalizarea cardurilor, cei de la Datacard iti personalizeaza cardul in 3 minute, operatiunea costand 0,25 euro. Un leu, adica.

Dincolo de aspectele astea, la lansare a fost super ok. Presedintele BRD s-a fotografia in ipostaza de cantaret, cu o chitara electrica dupa gat, Ilie Nastase s-a pozat cu cine a vrut si a jucat o minge de fotbal in ditamai salonul Hilton, Andi Moisescu a fost as usual, profi.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Daniel Cazangiu: Iluzia - necunoscuta din ecuaţia crizei

-La ştiri am aflat că în Romania drumurile au fost/ sunt blocate de nămeţi, A1 şi A2 au fost închise zilele trecute, toată ţara e sub zăpadă, blocată. Tot la ştiri, la câteva minute distanţă de prima ştire am aflat că ministerul transporturilor nu va mai avea bani pentru reparaţii de drumuri la primavară pentru că a cheltuit 80 mil euro pentru dez-zăpezitul drumurilor. Observaţi antiteza flagrantă.

-Altă ştire anunţă că zona euro are mari probleme cu deficitele greceşti, că se pregăteşte un atac speculativ auspra euro, fiind posibilă o depreciere a monedei. Se zice că totul a pornit acum ceva timp în urmă când grecii şi-au falsificat datele statistice pentru a intra sub umbrela monedei unice.

-Un prieten spune că marile imperii din istorie au pierit când economia a început să nu le mai funcţioneze, şi nu au mai avut cu ce să-şi plătească armatele. Dar condiţiile erau altele, deci paralela este interesantă dar puţin probabil să se mai repete astăzi.

Elementele comune: statul, moneda şi mulţimile creditoare.

Statul - ca principal exploatator şi beneficiar al fraudei - îşi joacă cartea destul de dur în raport cu plătitorii de biruri, mimând egalitarismul şi caritatea. Normele juridice în materie economică continuă să fie destul de vagi, permiţând cosmetizări şi interpretări în funcţie de situaţie. Tiparniţa sau tastatura de 'făcut' bani este în vogă, iar pixul este rege în domeniu indicatorilor bugetari.

Tot acest circ are un numitor comun, şi anume încrederea. Încrederea generează un sentiment de linişte, de supunere. Încrederea în puterea simbolică cu care este investit politicul, încrederea în forma actuală a monedei, în corectitudinea legilor, ... , tot acest capital de încredere socială crează în prezent o bulă a iluziilor.

Criza a demonstrat până acum că viaţa nu este chiar aşa de roz, însă speranţa menţine deocamdată prizonierii iluziilor captivi în propria lor imaginaţie. Alături de speranţă, o tactică interesantă este distragerea atenţiei de la realitate prin mediatizarea altor subiecte (gripa porcină, încălzirea globala, terorismul, armele de distrugere în masă, probabil un viitor conflict militar, ...), reuşindu-se în acest fel împiedicarea coagulării opiniei publice pentru crearea de atitudini şi curente de opinie. Iluzia încă se mai hrăneşte cu optimismul unor şi prostia altora.

În perspectivă mă aştept la o încercare din partea 'statului' de aşa-zisă reformare, o schimbare de formă. Dacă nici această schimbare nu va reuşi să menţină iluzia sistemului, probabil că următoarea încercare va fi asigurarea unui nivel minim de trai ca şi protecţie socială.

Pe termen mediu mă aştept la folosirea pe post de 'sperietori' a unor idei sau fapte cu scopul de a urmări variaţia unor parametri ca încrederea, atenţia, comportamentul social, în funcţie de care se vor lua decizii. Deja criza este privită de mulţi ca o fatalitate, sursa fiind de natură ... extraterestră.

Destrămarea construcţiilor politice cred că nu se va produce curând. În Imperiul Roman când nu a mai existat suficient aur pentru a bate monedă pentru salariile soldaţilor imperiul s-a destrămat, aurul fiind limitat ca resursă. Iluzia este însă nelimitată şi poate fi înlocuită la fel de bine cu o alta.

Dpdv sociologic urmează o perioadă de studiu practic.

Viitorul este magic :-) . Profitaţi!

PS: cu cât creşte numărul celor adoptă gândirea de tip socialist, cu atât perioada de criză se va lungi. Socialismul este terenul pe care iluzia prinde cel mai bine.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Dan Popa: Stiglitz: Pieţele se comportă ca un nebun. Îţi cer să reduci deficitele şi apoi te execută

Laureatul Nobel in economie, Joseph Stiglitz l-a sfatuit pe premierul britanic Gordon Brown sa nu cedeze presiunilor celor care ii cer o reducere masiva a deficitelor, calificand atitudinea celor care recomanda asta drept “fetisism bugetar periculos”
Stiglitz, care a cinat cu premierul britanic si cu ministrul Economiei, Alistair Darling, a mai spus ca pietele se comporta ca un nebun. „Iti cer sa reduci deficitele si dupa ce o faci, te executa”, a mai spus economistul american. El a mai sugerat premierului britanic sa se gandeasca la un plan secund de relansare daca reluarea cresterii economiei se va dovedi fragila.
Articolul linkuit mai sus din Independent e mult mai consistent, dar acum am putin de lucru.


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: Cum au evoluat economiile marilor puteri militare în timpul celui de-al doilea război mondial

In 1938, cu un an inainte de inceperea celui de-al doilea razboi mondial PIB-ul Germaniei era de 351 miliarde dolari*, ceea ce reprezenta 44% din PIB-ul de 800 de miliarde de dolari al SUA. In acelasi an, PIB-ul Japoniei reprezenta 21% din cel al SUA, iar cel al Italiei 17.6%.

Per total, economiile celor mai importante 8 tari implicate in razboi totalizau echivalentul de astazi a $3.800 miliarde, insa sa nu uitam ca discutam despre anul 1938. In 2008, cele opt tari din tabelul alaturat au avut un PIB de aproape 33.000 de miliarde.

In 1945, dupa aproape sase ani de razboi, cifrele erau complet diferite fata de cele din 1938. Astfel, cea mai mare parte a tarilor europene plus Japonia erau practic ruinate, dar PIB-ul SUA era cu 84% mai mare (!!).

Spre comparatie, in anul in care s-a terminat razboiul, economia Germaniei nu mai reprezenta decat 21% din cea a SUA, economia Japoniei reprezenta doar 9.8%, iar cea a Italiei doar 6.2%.

Daca vom compara evolutia economica a principalelor trei tari castigatoare, respectiv SUA, UK si URSS, observam ca de departe americanii sunt cei care au iesit cel mai bine din aceasta afacere - in 1945, economia Marii Britanii nu mai reprezenta decat 22% din cea SUA (procentul era de 35% in 1938), iar cea a URSS tot 22% (45% in 1938).

Daca americanii ai iesit cel mai bine, cel mai prost au iesit austriecii (la mare lupta cu francezii) - in 1945, PIB-ul Austriei era la jumatate fata de cel din 1938 si reprezenta 0.8% din cel american. Evolutia economiilor celor opt tari in cei sase ani de razboi poate fi observata in graficul alaturat, click pe grafic pentru marire.

In 2008, la 63 de ani de la terminarea razboiului, ponderile sunt complet diferite fata de cele din 1945. Astfel, economia Germaniei reprezinta acum 25.5% din cea a SUA, economia Italiei reprezinta 16%, iar Japonia genereaza acum un PIB echivalent cu 34% din PIB-ul SUA, procent de 3.5 ori mai mare decat cel din 1945.

Mai mult, in timp ce Germania si Japonia au reusit in anii de dupa razboi sa mentina un ritm de crestere economica superior celui al SUA, Marea Britanie si Rusia au in registrat un ritm de crestere inferior, astfel ca in 2008, economia engleza nu mai reprezenta decat 18.5% din cea americana, iar cea a Rusiei doar 11.6% (Rusia de astazi nu este URSS-ul din 1945, insa lucrurile nu se schimba prea mult daca adaugam si celelalte tari membre CIS).

Este absolut remarcabil modul in care Germania si Japonia au reusit sa isi revina dupa razboi, mai ales avand in vedere faptul ca la momentul respectiv, Germania era practic un morman de fiare vechi.

*dolari aferenti anului 1990

Surse: onwar.com, wikipedia

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP