sâmbătă, 27 februarie 2010

Ion Radu Zilişteanu: Andrei Gheorghe a fost gheorghit violet

"Începând cu data de astăzi, 26 februarie 2010, Ministerul Finanţelor Publice a încetat relaţiile contractuale cu domnul Andrei Gheorghe", se arată într-un comunicat al Ministerului Finanţelor Publice.

Iniţiativa ministrului Sebastian Vlădescu de a-i numi pe Andrei Gheorghe şi Dan Bittman drept consilieri ai săi la Ministerul Finanţelor Publice, primul pe probleme de comunicare şi al doilea pe probleme sociale, a stârnit multe controverse. Vlădescu declara pentru Money.ro: "Dan Bitman şi Andrei Gheorghe au rolul de a arăta că Finanţele nu sunt o instituţie închisă şi că cetăţeanul poate veni cu încredere la noi. Şi că, în cazul solicitărilor raţionale, realiste, le rezolvăm." Adică, spus altfel, să facă mai digerabilă relaţia contribuabilului cu MFP.

Zilele trecute, când mulţi contribuabili doreau să descarce de pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice programele pentru situaţiile financiare periodice şi pentru fişele fiscale, site-ul nu funcţiona. Ulterior, misterul a fost dezvăluit: Andrei Gheorghe schimbase pagina de internet, noua grafică având drept culoare dominantă violetul. Se ştie câtă băşcălie a fost făcută pe marginea flăcării violet cu care Traian Băsescu l-ar fi învins pe Mircea Geoană în alegerile prezidenţiale din 2009.

După cum anunţă Gândul, Andrei Gheorghe a dat două explicaţii pentru predominanţa violetului pe pagina MFP: "Este vorba de o seducţie voită, prin amplificarea terţiarului imaginar, care, inevitabil şi mefistofelic, va duce la repetarea inversă a numelui lui Sebastian Vlădescu, pentru subjugarea totală şi fiscală a iobagului român" şi "Sunt foarte multe calcule care au dus la alegerea acestei culori, există o logică a dinamicii cromatice. Îmi place foarte tare violetul, e foarte puternic. Poate peste un an vom avea o altă culoare."

Contactat de Realitatea.net, Gheorghe a declarat că nu a demisionat şi că nu ştie nimic despre aşa ceva. "Nu, nu am auzit de aşa ceva", a declarat Gheorghe, întrebat dacă îşi va da demisia. "Sunt în aeroport, acum mă sui în avion. Voi lipsi din ţară trei zile", a adăugat Gheorghe.

Nici măcar boemul Sebastian Vlădescu nu a mai suporta excenticităţile lui Andrei Gheorghe. Probabil că l-a mazilit cu părere de rău. De altminteri, nici poziţia lui Vlădescu nu este prea stabilă, în urma declaraţiilor sale că pensiile trebuie impozitate, afirmaţie taxată rapid de prim-ministrul Emil Boc drept neadevărată.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Bogdan Glăvan: O veste foarte proastă: echilibru bugetar în luna ianuarie

Ministerul de Finanţe a anunţat zilele trecute că bugetul a fost uşor excedentar în luna ianuarie, veniturile depăşind cheltuielile cu 15,3 mil. lei – un surplus de 0,03% din PIB. În opinia oficialităţilor, e o veste bună.

De fapt, este o veste foarte proastă. Încasările bugetare urmează în mod tradiţional o evoluţie descendentă pe parcursul anului. Din acest punct de vedere România are o execuţie bugetară asimetrică faţă de media statelor europene, unde veniturile bugetare tind să crească pe parcursul anului. Ba mai mult, aşa cum arătam aici, discrepanţa dintre punctul de maxim şi cel de minim al încasărilor bugetare este considerabilă, atingând şi aproape 10% din PIB pe parcurusul unui an.

România a avut deficit bugetar important şi atunci când în prima lună a anului înregistram un excedent de peste 2 miliarde de lei. Graficul de mai jos arată cum în ultimii ani deficitul bugetar ca pondere în PIB a urmat o evoluţie paralelă cu cea a soldului bugetului în luna ianuarie. Astfel, scăderea excedentului tradiţional înregistrat în ianuarie a fost urmată de accentuarea deficitului bugetar la sfârşitul anului. Cu alte cuvinte, ce a început prost s-a terminat şi mai prost. Iar în 2010 avem cel mai prost început din ultimii ani – un excedent zero. Trebuie să vă spun eu ce cred că va urma, sau vă imaginaţi şi singuri?



Pentru detalii privind cheltuielile şi veniturile care vin să întărească bănuiala mea că politica bugetară continuă să derapeze necontrolat, citiţi şi articolul lui Cristian Orgonaş.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Şelaru: Începutul sfârşitului vieţii pe datorie

Scriam despre planeta birocraţilor, cum Statul şi companiile multinaţionale, ambele conduse de birocraţi iresponsabili faţă de faptele lor, conduc lumea. Pe unii îi mână dorinţa de bani, pe alţii dorinţa de putere.

Cei care se iluzionau că o să treacă această criză repede au început să înţeleagă că nu e aşa. La noi se încearcă tot felul de şmecherii pentru a testa suportabilitatea măsurilor. Că taie una, că taie alta, de la copii şi bătrâni, de la handicapaţi. Urmează un val de înjurături şi totul rămâne la fel. Statele intră în nişte datorii pe care nu ştim dacă le mai poate cineva plăti. Şi noi nu suntem în fruntea rahatului, acolo stau ăia bogaţii la care râvnim noi.

Mai curând ar trebui să râvnim la un trai patriarhal. Statul construieşte "casa specialistului" în 2500 de comune. O aberaţie. Există nenumărate case goale. Există un studiu local, câte case trebuie în fiecare localitate? O nouă măsură pompieristică. Descentralizarea era soluţia. Anul trecut am sperat că o să aibă loc. Am lăudat-o. Nu s-a întâmplat. Nu e normal ca primarul să ştie de ce are nevoie la el în comună? Şi dacă salariile sunt blocate şi supuse unei legi unice care este puterea unui primar de a aduce specialişti la el în comună?

Puterea trebuie trecută în mâna comunităţilor, Guvernul central se prăbuşeşte sub propria greutate. Nu numai la noi. Statul social este la fel de gonflat ca şi şmecheriile făcute de marile bănci cu activele toxice. Birocraţii, de ambe soiuri, ne-au adus aici. Au încercat să supună un sistem de necontrolat. Economiştii de tip Keynes, ăla cu intervenţia Statului, ne-au adus aici. Plus lăcomia. Tuturor, nu numai a bancherilor. Sistemul de pensii de la Stat e o minciună. Sistemul de sănătate publică este o minciună, sistemul de educaţie publică este o minciună. Nimic nu se susţine decât într-un sistem totalitar sau prin îndatorarea statelor. Adică a noastră.

Banii fără acoperire, produşi de la tiparniţă sunt o minciună. Dacă aş avea bani aş cumpăra 200 de tone de argint şi aş tipări monedă acoperită integral în acest metal. În mod privat. Ce credeţi că s-ar petrece? Toată lumea ar tezauriza moneda mea. S-ar trece la o economie paralelă bazată pe moneda mea. Sunt 40 de ani de când dolarul nu mai are acoperire în aur, nu-i aşa de mult. Banii mei s-ar aprecia fulgerător faţă de hârtiile lui Isărescu sau BCE sau FED. Pentru că ai mei nu au în spate o iluzie. Sunt siguri.

Trăim într-o iluzie susţinută de miliardul de muncitori chinezi. Şi vine Guvernul şi-mi spune că dacă nu lucrez pământul îmi creşte impozitul. De ce? E proprietatea mea şi fac ce vreau cu ea. Nu, el reglementează. Păi cum să concurez eu cu unul care are subvenţii, cum să scot produsul la un preţ competitiv. Nu pot. O să-l lucrez când o să merite. Şi pe bani buni. O să ajungem la troc dacă nu se găseşte vreun om de afaceri să scoată monedă adevărată.

Statul să se ocupe de Justiţie şi de siguranţă. Adică exact ce, cel puţin la noi, nu prea face. Dar el nu face altceva decât să crească reglementările şi controlul.

O să ajungem la dictatură, una fără ideologie, o dictatură a birocraţilor. Şi la mişcări sociale. Ce trăim acum e doar începutul sfârşitului vieţii pe datorie. La greci a început.

Alţii stau mai rău decât noi. Noi o să ne descurcăm. Pentru că noi asta am făcut totdeauna, ne-am descurcat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Şelaru

Bogdan Glăvan: Cine s-a născut azi? (10) – Irving Fisher

În ziua de 27 februarie 1867 s-a născut economistul american Irving Fisher, despre care Milton Friedman a spus că este „cel mai mare economist al secolului XX”. Se numără cu siguranţă printre cei mai mari pionieri ai matematizării economiei, pe urmele căruia monetariştii moderni au păşit cu multă siguranţă. A tratat economia dintr-o perspectivă mecanicistă, a văzut-o ca pe o imensă maşină – şi era atât de pasionat încât a construit un aparat complicat, cu pompe, conducte şi manete, pentru a-şi susţine ideile din teza de doctorat!

Dar Fisher nu poate fi considerat un geniu al economiei. În 1929, cu puţin timp înainte de Marea Depresiune, afirma că bursa a atins un “permanently high plateau”, lucru de care era ferm convins: el însuşi împrumutase sume mari de bani de la cumnata sa pentru a juca la bursă, bani pe care i-a pierdut în cea mai mare parte. Din această perspectivă este foarte simplu de înţeles de ce Irving Fisher a fost un susţinător înflăcărat al intervenţiei statului pentru a reflaţiona economia! Este important să amintim că celălalt “mare” economist din epocă, John Maynard Keynes, a pierdut la rândul său aproape tot ce investise la bursă, după care a susţinut că statul trebuie să scoată economia din depresiune prin deficit bugetar şi expansiune monetară!

În paranteză fie spus, simt că acesta este un moment în care merită să repet că uneori (întotdeauna?) este ineficient să ne comportăm „deontologic” şi, atunci când criticăm un economist, să ne concentrăm exclusiv de ideile acestuia; ideile respectivului economist sunt în bună măsură produsul propriilor interese şi scopuri. Nu e de mirare că cei mai mari doi economişti ai primei jumătăţi a secolului trecut „au faultat” economia de piaţă, unul solicitând socializarea monedei, celălalt – socializarea investiţiilor. Era singurul mod prin care îşi puteau recupera averea pierdută – datorită, în fond, proastei înţelegeri pe care o aveau despre funcţionarea economiei!

Irving Fisher a susţinut că fluctuaţiile economice se produc din cauza instabilităţii nivelului general al preţurilor. Nu este bine dacă economia intră în inflaţie sau deflaţie. Cel mai bine este dacă nivelul preţurilor rămâne stabil şi, a spus Fisher, banca centrală ar trebui să urmărească exact acest lucru (etalonul-aur nu este bun, pentru că – să ne amintim – funcţionarea sa imprimă o tendinţă de scădere a preţurilor). Teoriei lui Fisher i s-a ridicat practic statuie în momentul în care, acum câteva decenii, bancherii centrali şi-au asumat drept misiune fundamentală “asigurarea stabilităţii preţurilor”. Din acelaşi motiv, Fisher poate fi considerat şi principalul fondator (uitat, ce-i drept) al politicii moderne de ţintire a inflaţiei.

Această teorie reprezintă şi motivul pentru care Fisher a pierdut la bursă. El nu a înţeles că expansiunea monetară, nu creşterea preţurilor, este cauza ciclului economic. Ultima este doar un efect incomplet şi tardiv al primei – lucru înţeles şi rectificat parţial de Milton Friedman (cel mai cunoscut discipol al lui Fisher). Mai mult, politica de stabilizare a puterii de cumpărare a monedei este self-defeating, pentru că presupune creşterea continuă a ofertei de bani pentru a compensa efectul deflaţionist al creşterii economice (seculare), ceea ce distorsionează rata dobânzii şi, apoi, alocarea investiţiilor. Fisher şi-a văzut teoria “falsificată empiric” chiar în anii când susţinea că bursa nu se poate prăbuşi, pentru că atunci nivelul preţurilor a fost relativ stabil. Nici el, nici urmaşii săi monetarişti – altiminteri empirişti convinşi – nu au învăţat din această experienţă, aşa cum nu au învăţat nici din cea a Japoniei din anii 1990. (Dar, cum empiriştii neoclasici sunt inconsecvenţi prin definiţie, nu cred că le putem cere să înveţe din “experienţă”!)

Totuşi, Irving Fisher merită reţinut în galeria economiştilor importanţi. Vă ofer trei motive:

1) El a punctat (fără prea multă consistenţă, e drept) că rata dobânzii este rezultatul unui fenomen real, nu monetar. Lucrarea sa fundamentală Theory of Interest este dedicată nimănui altcuiva decât economistului austriac Eugen von Bohm-Bawerk, despre care spunea că “a realizat fundaţia pe care eu încerc să construiesc” Studenţii învaţă azi despre ipoteza Fisher: rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală plus rata anticipată a inflaţiei.

2) A fost un adversar al impozitării venitului, aratând că această practică instituie o dublă taxare a economisirii. Pe de o parte, oamenii sunt impozitaţi înainte de a-şi distribui venitul către economisiri/investiţii; pe de altă parte, ei sunt impozitaţi din nou în momentul în care investiţia efectuată aduce roade. Fisher a spus că mai bine se impozitează consumul.

3) Fisher face parte din categoria acelor economişti suficient de luminaţi pentru a realiza că “banii contează”. Fluctuaţiile economice nu sunt întâmplătoare, nici datorate vreunui motiv “real” (precum impozitarea, „supra-consumul”, speculaţiile etc.), ci cauzate de factori monetari. Inflaţia nu este determinată de scumpirea ţigărilor, ci de emisiunea excesivă de monedă – ceea ce înseamnă că BNR-iştii ar avea ceva de învăţat de la Fisher.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP