marți, 16 martie 2010

Ion Radu Zilişteanu: S-a spulberat un tabu: UE va sprijini Grecia pentru a nu periclita viabilitatea monedei unice

Miniştrii de finanţe din zona euro au pus bazele pentru o linie de finanţare la dispoziţia Greciei, ceea ce conduce la spulberarea unui tabu, conform căruia nu se acordă ajutoare financiare guvernelor în dificultate, iar acest lucru a fost decis în scopul de a preveni o criză pentru euro.

Astfel, cele 16 ţări din zona euro au elaborat o strategie pentru împrumuturi de urgenţă în cazul în care planul Greciei de reducere a deficitului bugetar prin creşteri de taxe si reduceri salariale nu va reuşi să oprească dezastrul fiscal. Până acum, s-a convenit asupra unei linii de finanţare de 4,8 mld.€.

"Am clarificat aranjamentele tehnice care ne-ar permite să declanşăm o acţiune coordonată, care ar putea fi rapid pusă în aplicare în cazul în care va fi necesar", a declarat prim-ministrul luxemburghez, Jean-Claude Juncker, după şedinţa miniştrilor de finanţe din zona euro la Bruxelles.

Moneda euro traversează cea mai dură încercare în cei 11 de ani de istorie, angajamentul fără precedent luat reflectând îngrijorare că problemele financiare ale Greciei ar putea fi contagioase şi ar putea submina încrederea investitorilor. De la sfârşitul anului trecut, euro s-a depreciat cu 10% faţă de dolarul american.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Bogdan Glăvan: De la monopolul rating-ului la criza rating-ului



Graficul de mai sus este luat din The Credit Rating Crisis scrisă de E. Benmelech and J. Dlugosz. Ce arată el? Că rating-ul mediu al creditelor securitizate a fost B, dar peste 70% din activele create pe spatele acestora (CDOs) au fost notate cu AAA. Dacă mă întrebaţi pe mine la aşa ceva s-a ajuns din cauza „cumpărării de note” – fenomen firesc dată fiind absenţa competiţiei dintre agenţiile de rating şi obligaţia băncilor, companiilor de asigurări, fondurilor de investiţii şi de pensii de a investi în active cotate. Monopolul acordării notelor duce la inflaţia de note şi la devalorizarea calificativelor, pentru că monopolul este interesat de extinderea la maxim a activităţii pentru creşterea profitului.

După cum sugerează autorii, agenţiile de rating au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru dezvoltarea pieţei creditului structurat (crearea de coşuri de creanţe de valoare îndoielnică şi vânzarea acestora sub forme de tranşe cu risc diferit). Ca orice alte instituţie sponsorizată de stat, interesul lor a fost acela de a colabora cu emitenţii de titluri pentru acorda nota maximă în schimbul unui efort (calitate financiară) minim.

“Anecdotal evidence suggests that the rating agencies models indeed were known to CDO issuers and were provided to them directly by the rating agencies. For example, the CDO Evaluator Manual – an optimization tool used by S&P – enabled issuers to achieve the highest possible rating at the lowest possible cost.”

P.S. Noi ne facem că vă evaluăm, voi vă faceţi că ne plătiţi. Curat capitalism. La televizor primul ministru vorbeşte despre îmbunătăţirea calificativului acordat României de agenţiile de rating; de două ori în trei minute.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Cât câştigă un medic în SUA? O scurtă comparaţie cu ce se întamplă în România

Conform statisticilor internationale, in SUA cheltuielile medicale pe cap de locuitor sunt cele mai mari din lume. Practic, nicio alta tara nu aloca mai multi bani sanatatii insa cu toate acestea, aproximativ 15% din populatie este neasigurata. Mai mult, se considera intre 50 si 100.000 de americani mor in fiecare an din cauza lipsei de asistenta medicala.

Cati bani intra anual in sistem? In 2007, suma alocata acestui domeniu a ajuns la echivalentul a 16% din PIB – fonduri publice si private -, respectiv 2.2 mii de miliarde de dolari sau $7,500 pe cap de locuitor. In 1980, procentul era de 9%. Spre comparatie, procentul mediu la nivelul celor mai dezvoltate tari ale lumii este de 8.9%.

In Romania, suma ce va fi cheltuita in acest an va ajunge cu greu la 5 miliarde euro, respectiv 4.5% din PIB, aici incluzand atat cheltuielile publice, cat si piata privata. Suma cheltuita anual pe cap de locuitor este de aproximativ 290 dolari, de 26 de ori mai putin decat cheltuie americanii, desi PIB-ul pe cap de locuitor este de doar 6 ori mai mic.

Sumele uriase alocate de catre americani sanatatii se traduc si in salarii mai mari pentru medici. Conform unei statistici recente realizate de catre agentia de recrutare Merritt Hawkins & Associates, anul trecut, unui medic de familie i se oferea in medie un salariu brut de 173.000 de dolari pe an, iar unui chirurg ortoped 481.000 de dolari, detaliile in graficul alaturat. Sumele nu includ bonusuri sau diverse alte stimulente.

Intr-un alt studiu realizat de catre OECD, se arata ca in 2001, in SUA medicii castigau in medie de 4-5 ori mai mult decat salariul mediu, ceea ce acum inseamna aproximativ 200-250.000 de dolari anual.

In Romania, un medic castiga in medie de 1.5-2 ori mai mult decat salariul mediu.

In cazul americanilor insa, mai mult nu inseamna mai bine. Astfel, industria medicala din SUA este considerata extrem de ineficienta si mai mult decat atat, ineficienta se traduce in preturi exorbitante platite de catre americani pentru serviciile medicale de care beneficiaza.

In 2007, aproape 20% din veniturile unei familii medii s-au dus pe asigurari si cheltuieli medicale, in timp ce in Romania procentul este de doar 4.5%. Mai departe, principala cauza a falimentelor personale in SUA (chiar si acum, pe timp ce criza) este imposibilitatea platii cheltuielilor medicale de catre cei care au avut probleme de sanatate.

Practic, daca te imbolnavesti iar asigurarea nu iti acopera toate cheltuielile, risti sa ajungi falit.

In Romania, lucrurile stau cu totul invers – romanii se trateaza pe gratis sau aproape pe gratis, iar din cauza ca 5 milioane de persoane contribuie dar 20 de milioane beneficieaza de servicii medicale, acestea sunt sub orice critica.

Poate ca SUA nu reprezinta cel mai bun termen de comparatie in ceea ce priveste sistemul medical, insa este clar ca in Romania domeniul sanatatii este masiv subfinantat (nu acelasi lucru se poate spune despre Educatie!), iar salariile incasate de catre medici dupa 6 ani de facultate si 2-3 ani de rezidentiat, sunt absolut ridicole.

Citeste si:

- Educatia si Sanatatea – doua domenii in care statul pompeaza prea multi sau prea putini bani?

- Cum functioneaza sistemul medical american

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Daniel Cazangiu: Criza la români

Am lipsit puțin timp, dar constat că nu s-a întâmplat nimic constructiv în economia românească. Mai exact politicul a rămas tot la nivelul declarațiilor (undeva în derizoriu), datoria publică continuă să urce, capitolul investiții publice reale nu există (dar bani aruncați aiurea da), ... .

Desigur că exemple și soluții există, dar mai este nevoie și de voință pentru a le pune în aplicare.

Pulsul crizei economice și elementul care poate aduce noi valuri de căderi este șomajul.

Creșterea șomajului aduce cu sine și:
- scăderea consumului și a economisirii, deci o revenire pe baza consumului intern are o probabilitate din ce în ce mai redusă
- creșterea restanțelor la credite și insolvența multor companii

Mulți 'analiști' estimează termene pentru ieșirea din criză (asemănătoare cu cele date de prezicători pentru sfârșitul lumii), însă economia e încăpățânată și nu vrea domne' să iasă din criză :-) . Doar și optimismul are rolul lui, nu?

La nivelul României revenirea economiei pe plus este o utopie în momentul de față. Declarativ, poate că recesiunea s-a încheiat de multe ori și trăim bine, doar că noi nu ne dăm seama :-) . Însă în realitate lucrurile stau mult mai rău.

Lăsând gluma la o parte, creșterea șomajului ieftinește forța de muncă, iar o revenire pe baza exporturilor ar putea fi o variantă plauzibilă, dar pe fundalul unei cereri mondiale scăzute, afectate de criză șansele sunt foarte mici.

Un alt aspect foarte important la nivel internațional este acela care ține de mecanismul derivatelor, care se bazează pe fapte reale (ipoteci de exemplu) și care datorită șomajului rămân fără fundament. Probabil cosmetizarea situațiilor financiare de către marile bănci va mai ține pentru o perioadă gunoiul sub preș; dar după ce principalii clienți de acum ai băncilor - statele - vor începe să scârțâie, probabil că atunci vom vedea adevăratul dezastru. Am scris probabil pentru că mai există și varinta naționalizării pierderilor.

În final, vă invit să vizionați imnul crizei la români:



PS. Dacă tot se trece pe online - 500 mil euro pentru e-Romania - , propun câteva teme de site-uri: e-autostrada - buget 1 miliard euro, la care accesul să se facă pe bază de rogvinetă, e-gagici - buget secretizat, cu reduceri pentru bugetari și șomeri (protecție socială activă) ...

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Dan Popa: Istorie economică recentă. Cum şi-a finantat România deficitele în 2002-2009?

Executii bugetare totalmente asimetrice in zona cheltuielilor (care faceau ca in ultimele luni din an Statul sa trebuiasca sa se imprumute galopant), venituri asimetrice, metode neaose romanesti (Finantele se imprumutau din disponibilitatile din Trezorerie in loc sa emita titluri de stat) si o lipsa de viziune pe termen lung. Cam asa s-ar putea descrie strategia fiscala a Romaniei in perioada 2002- 2010.
Continuarea

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: Istoria economică recentă a României într-un singur grafic

Economisirea este combustibilul necesar creşterii economice. Fără economisire nu se poate acumula capital, productivitatea nu poate creşte, iar salariile şi nivelul de viaţă au de suferit. Astăzi vreau să vă arăt evoluţia României după revoluţie pornind de la conceptul de economisire şi de la una din identităţile fundamentale din macroeconomie:
Economisirea = soldul contului curent
O ţară care nu economiseşte, adică o naţiune care cheltuie mai mult decât venitul trebuie să îşi acopere aceste cheltuieli prin împrumuturi externe. Deci, deficitul de economisire internă trebuie să fie compensat de intrări de capital sau (ceea ce este acelaşi lucru) de un deficit al contului curent al balanţei de plăţi.

Economisirea unei naţiuni este determinată de economisirea mediului privat (S-I) şi de economisirea statului (adică soldul bugetului, T-G). Astfel, deficitul de cont curent este determinat în mod natural fie de inexistenţa economiilor private, fie de deficitul bugetar, fie de o combinaţie a ambelor elemente. Ce s-a întâmplat cu finanţele României după 1990? Priviţi graficul de mai jos, ţinând minte că soldul contului curent este dat de suma economisirilor private şi publice:
S – I + T – G = CC
Se poate observa cu uşurinţă derapajul economiei României către cheltuieli nesustenabile, evoluţie marcată de, hai să spunem, trei puncte de inflexiune care constituie practic principalele puncte de reper ale evoluţiei situaţiei macroeconomice după 1989.

Primul moment în care am asistat la redresarea economisirii a fost anul 1994. Este anul în care BNR a apăsat frâna monetară, speriată de viteza (hiper)inflaţiei care a atins maximul postrevoluţionar, aproape 300%, în anul 1993. Rata dobânzii a crescut la 100% în primăvara lui 1994 şi apoi a ajuns real-pozitivă – aşa cum ar trebui să fie tot timpul într-o economie sănătoasă. Evoluţia dobânzilor a stopat retragerile masive de lei din bănci şi a calmat creşterea preţurilor şi degringolada cursului de schimb. Din păcate, minunea a durat foarte puţin, guvernul şi BNR căzând rapid pradă mirajului “remonetizării economiei”.



Al doilea moment de luciditate în guvernarea economică României a fost anul 2000. Salvându-se pe burtă din criza valutară din 1999 – când serviciul datoriei externe depăşea cu mult rezervele valutare ale ţării – guvernul, condus de guvernatorul Băncii Naţionale, a potolit inflaţia care se reinflamase după fragila stabilizare macroeconomică din 1994.

Al treilea moment de ajustare macroeconomică este cel pe care îl traversăm în prezent. El vine după mai mulţi ani în care atât sectorul privat cât şi cel public „s-au întins mai mult decât plapuma”, îndatorându-se masiv pentru a-şi finanţa cheltuielile (am insistat în cartea mea dedicată crizei că îndatorarea sectorului privat îşi are originea tot în politica publică)

După cum se poate observa, urmare a crizei, sectorul privat s-a ajustat dramatic, cu nu mai puţin de 12% din PIB. În acest timp, situaţia financiară a guvernului s-a înrăutăţit accelerat – parţial din cauza preluării de facto a poverii datoriei sectorului privat. Practic, ceea ce nu arată graficul este faptul că nu întâmplător deficitul bugetar a crescut pe măsură ce mediul de afaceri şi-a restrâns cheltuielile: o parte din aceste cheltuieli au fost puse pe seama contribuabilului.

Am arătat aici că îndatorarea externă nu este rea în principiu. Totuşi, îndatorarea externă din istoria recentă a României este produsul politicii de taxare a economisirii prin inflaţie, expansiunea creditului şi rate artificial de scăzute ale dobânzii, care a „acomodat” extinderea cheltuielilor publice.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: “Banca de dupa criză”. Sau zece crize la preţ de una

Am aflat aseara ca o carte pe care o citisem a luat premiul pentru cea mai buna carte economica in Franta. Cartea se cheama „Banca de dupa criza” si e scrisa de fostul sef al Credit Agricole si al Asociatiei Franceze a Bancilor -Georges Pauget. O sa o rezum in cateva cuvinte, pentru ca merita citita. Pauget are urmatoarea teorie: criza actuala este o „concentrare” a 10 crize. Cum ar veni, 10 crize la pret de una. El invoca criza supraindatorarii americanilor, criza dezechilibrelor financiare dintre China si SUA, criza (si falimentul) titrizarii, criza evaluarii riscurilor bancare si a celor sistemice, criza reglementarii, criza politicilor monetare si chiar criza teoriilor economice.

Pauget analizeaza apoi diferitele sisteme bancare (ne-uitand sa isi exprime subiectiv pararea ca cel francez e cel mai frumos si mai bun, da` trecem peste asta) si modul in care acestea au fost lovite de tsunami-ul financiar. Bun capitol. P-orma, se ia de modelele de reglementare, sugerand ca o supra-reglementare ar putea fi uneori periculoasa (aici puteti fi sau nu de acord). Si ajungem la banca de dupa criza. Ca sa n-o lungesc, ideea fostului bancher este ca noua banca de succes va fi cea a niselor. „Piata prefera jucatori simpli pe care sa ii poata intelege”, zice la un moment dat Pauget. Bine, asta dupa zeci de pagini de analize, de ipoteze si de teorii.

Cum va spuneam, cartea a luat aseara un premiu, oferit chiar de ministresa franceza a Finantelor, Christine Lagarde. Merita.:)

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Lucian Davidescu: Programul Rabla: 5 efecte tembele

Maşini noi mai ieftine şi mai mult de lucru pentru producători şi importatori. Acestea ar fi efectele bune. Însă, nimic nu e gratis.



1. Cupoanele se vând pe „piaţa secundară” în jurul a jumătate din valoarea de 3.800 de lei. Din cauza asta, chiar şi cea mai ieftină maşină încă funcţională tinde să coste aproape la fel. Pentru cea mai mare parte a celor care stau la ţară, cu venituri mici, o maşină veche este singura alternativă omenească la a parcurge distanţele lungi în lipsa transportului în comun. Pentru ei, rabla utilă s-a scumpit acum de la 1.000 la 1.500 de lei. Diferenţa merge la topit.

2. Discountul le permite dealerilor să vândă mai multe maşini noi. În timpul ăsta, zeci de maşini vechi de doi-trei ani, returnate din contracte păguboase de leasing, zac în parcuri. Preţul nu coboară sub cel de la târg, pentru a nu canibaliza obiectul principal de activitate. În schimb, la export sunt vândute la preţuri incredibil de mici. În felul ăsta, o maşină importată în România acum trei ani pentru 10.000 de euro este exportată acum cu doar 5.000. O mare parte din diferenţă merge la topit.

3. Chiar şi după terminarea programului, chiar şi aşteptarea ca el să fie reeditat va da rablelor valoare de tezaur. Din motivul ăsta, valul de casări de acum ar putea fi urmat de o luuuuungă pauză, în care nciun proprietar nu va mai fi dispus să-şi vândă fierul vechi la valoarea de fier vechi.

4. Primul pretext pentru introducerea taxei a fost reducerea poluării. Per ansamblu, se obţine efectul scontat. Dar este exact ca în anecdota cu statisticianul care stă cu capul în cuptor şi picioarele în frigider: în medie, se simte bine. O rablă scotea fum mult pe vreun drum pustiu de ţară, dar o maşină nouă adaugă fum puţin la aerul deja irespirabil din oraş.

5. Orice program de „stimulare” a economiei, chiar şi atunci când costă doar câteva zeci de milioane de euro, este o batjocură câtă vreme statul are restanţe de 1,5 miliarde de euro către companii. E vorba de plăţi contractuale şi rambursări de TVA. În timp ce statul „stimulează” pe cine crede de cuviinţă (sau pe cine are mai mulţi bani pentru lobby), el produce şomaj şi falimente în afacerile care s-ar fi putut ţine pe propriile picioare.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP