sâmbătă, 20 martie 2010

Bogdan Glăvan: Bernanke vrea eliminarea rezervelor minime. Adică?

Şeful băncii centrale americane este de părere că rezervele minime obligatorii ar putea fi eliminate, pentru a spori lichiditatea pe piaţă (vedeţi nota 9 din acest speech). Dacă ar fi pusă în practică, măsura ar marca un punct crucial în evoluţia sistemului bancar. De ce?

Activitatea bancară pe care o cunoaştem astăzi este o activitate bancară cu rezerve fracţionare. Adică, depozitele noastre din bănci nu sunt “depozite” deloc, pentru că banii depozitaţi nu sunt ţinuţi la îndemână pentru a fi înapoiaţi deponenţilor la cerere, ci sunt înstrăinaţi – daţi cu împrumut – ceea ce creează fenomenul cunoscut sub numele de multiplicarea creditului (masei monetare). Cu cât rata rezervelor este mai mică, adică cu cât băncile păstrează mai puţini bani din cei pe care îi depozităm, cu atât multiplicatorul este mai mare. Acesta aproximează de fapt inversul ratei rezervelor, astfel încât dacă, de exemplu, băncile păstrează 10% rezerve, multiplicatorul monetar este 10, ceea ce înseamnă că băncile pot genera credit în valoare de 1000 de lei pe baza unui depozit de doar 100 de lei.

În SUA, rata rezervelor este de doar câteva procente (în funcţie de pasive, adică de tipul depozitelor, poate fi şi zero). În România rata rezervelor este de 15% la depozitele în lei şi de 25% la cele în valută, ceea ce înseamnă că sistemul bancar românesc este considerabil mai lichid decât cel american.

De ce păstrează băncile rezerve? De frica retragerilor. Dacă oamenii nu şi-ar retrage niciodată banii din bănci (în sens fizic, nu prin transfer), băncile nu ar avea nevoie să păstreze niciun sfanţ rezervă. Această ipoteză este însă absurdă, ea contrazice chiar rolul monedei şi al produselor bancare. Prin urmare, băncile sunt nevoite să păstreze anumite rezerve, cu care să acopere retragerile nete zilnice. Este însă important de înţeles că dacă băncile ar fi, pentru un motiv oarecare, convinse că deponenţii nu-şi vor mai revendica niciodată banii depuşi, astfel încât păstrarea de rezerve ar fi un act prostesc (rata rezervelor ar ajunge zero), ele ar purcede la multiplicarea creditului… practic la infinit; nu uitaţi, multiplicatorul este inversul ratei rezervelor.

În aceste condiţii putem spune că oferta de bani poate creşte necontrolat, iar nivelul preţurilor devine indeterminabil, ceea ce este tot atât de uşor de înţeles de creierul uman ca şi numărul combinaţiilor care se pot juca într-o partidă de Go.

Dar guvernatorul Bernanke nu este speriat de acest lucru. În sistemul actual, eliminarea rezervelor minime nu ar echivala cu multiplicarea necontrolabilă a masei monetare deoarece băncile mai sunt constrânse în activitatea lor şi de alte reglementări, dintre care cea mai importantă este rata capitalului. Capitalul propriu trebuie să reprezinte 8% din active (ajustate la risc), cu alte cuvinte o bancă nu se poate extinde oricât, ci doar în măsura în care are o “pătură de capital”. Această condiţie a fost însă ridiculizată de istoria recentă, când leverage-ul multor bănci a ajuns în realitate la 40-50.

Evident, impunerea unui prag minim de capital în condiţiile eliminării rezervelor nu constituie un mod eficient de control al expansiunii creditului. În fond, băncile pot creea tocmai capitalul de care au nevoie pentru a-şi îndeplini norma prudenţială – acţionarii se pot împrumuta pentru a suplimenta capitalul, iar pe baza acestuia banca extinde mai departe creditul, într-o spirală fără sfârşit. Ce împiedică acest lucru să se întâmple este existenţa/inventarea altor condiţii/reglementări, persuasiunea directă a statului şi, de ce nu, propriul interes al bancherilor care realizează că nu este bine să omoare găina care face ouă de aur: declanşarea hiperinflaţiei ar duce la pierderea încrederii oamenilor în sistemul bancar şi la distrugerea acestuia. Însă băncile vor fi mereu tentate să tatoneze limitele sistemului, să împingă crearea de bani mai departe şi mai departe în încercarea de a obţine profituri tot mai mari. Sunt stimulate să facă acest lucru şi de politica de socializare a riscului dusă de guverne (hazard moral).

Până una-alta, măsura imaginată de Bernanke arată cu vârf şi îndesat fragilitatea extremă la care a ajuns activitatea bancară contemporană. Conceptul de solvabilitate dispare odată cu cel de rezerve. Şi de ce s-ar întâmpla asta, dacă nu pentru motivul că băncile sunt oricum insolvabile?!

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Bogdan Glăvan: Educaţie, nu învăţământ

Mark Twain spunea: „Nu am lăsat niciodată şcoala să se amestece în educaţia mea”. De aceea cred că proiectul noii legi a educaţiei eşuează în a asigura un fundament solid pentru educarea copiilor. Pentru că este o lege a şcolii, nu a educaţiei.

Învăţământul contemporan este unul dintre cele mai radicale proiecte de sistematizare a societăţii, conceput cu intenţia de a simplifica, standardiza şi omogeniza formarea individului. Legea „educaţiei” este tributară paradigmei învăţământului ştiinţific, planificat centralizat şi impus obligatoriu. Evident, nu poate fi vorba de educaţie în astfel de condiţii.

Săptămâna aceasta au apărut două articole articole extrem de utile pentru înţelegea situaţiei în care ne aflăm, rolul veritabil al educaţiei şi căile de a reforma sistemul actual:

Oana Osman, Părinţii împotriva statului

Ionela Bălţătescu, Note şi reflecţii de tema educaţiei

Nu pot scrie nimic mai bun decât ce este scris acolo. Vă mai pot oferi însă următorul fragment dintr-o altă lucrare, cu precizarea că trebuie să înlocuiţi cuvântul „arbore” cu „copil”, şi “pădure” cu “societate”.

„Statul european de la începuturile modenităţii vedea pădurile pe care le deţinea, chiar şi înainte de apariţia silviculturii ştiinţifice, dintr-o perspectivă fiscală, determinată de necesitatea de a obţine venituri… În silvicultura fiscală a statului, arborele real, cu toate întrebuinţările posibile, a fost înlocuit de un arbore abstract, reprezentând un anumit volum de cherestea sau lemn de foc… Tendinţa era una de uniformizare, în sensul cel mai strict al cuvântului. Arborii creşteau în rânduri uniforme, pentru a putea fi măsuraţi, număraţi, tăiaţi şi apoi înlocuiţi de un nou şir de exemplare similare… Noua pădure, redusă la esenţial, era cu mult mai uşor de gestionat… Noua pădure lizibilă era, de asemenea, mai uşor de manipulat din punct de vedere experimental. Odată înlocuită pădurea bătrână, mult mai complexă, cu una în care multe variabile erau menţinute la un nivel constant, erau mult mai simplu de analizat efectele pe care le aveau variabile precum îngrăşămintele, precipitaţiile şi stârpirea buruienilor asupra unor arbori de aceeaşi vârstă şi aparţinând aceleiaşi specii. Era cel mai bun laborator silvicol ce se putea imagina în acea vreme.” (James Scott, 2007, În numele statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condiţiei umane, Polirom, p. 30-35)

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: În Bucureşti, dezvoltatorii au scos la vânzare 10.000 de locuinţe noi. De ce nu se înghesuie clienţii să le cumpere?

Conform unui studiu al agentiei de consultanta imobiliara Real Time, in Bucuresti dezvoltatorii ofera spre vanzare peste 10.000 de locuinte insa exista o problema - lumea nu prea vrea sa le cumpere.

Pe de o parte, clientii stramba din nas si se intreaba de ce sa plateasca 100.000 de euro pe un apartament situat acolo unde intoarce vantul, iar pe de alta parte dezvoltatorii, desi duc lipsa de clienti, se pregatesc sa creasca preturile pentru ca nu-i asa, oferta este prea mica.

Am auzit nu de putine ori diversi analisti sustinand ca nimeni nu se va apuca sa construiasca locuinte atat timp cat la nivelul intregii tari exista poate cateva zeci de mii de locuinte nevandute. Cu alte cuvinte, prima data sa se vanda stocul existent, dupa aceea mai vedem. Nimic mai fals!

Ce businessman adevarat lasa banii pe masa?

Sa facem o analogie cu ce se intampla pe piata auto: pana sa vina criza, in SUA (si nu numai) se vindeau SUV-uri in nestire, singura problema a producatorilor fiind aceea de tine pasul cu cererea. A venit insa criza iar masinile scumpe, mari consumatoare de carburant, au devenit un fel de paria a pietei auto.

Ce au facut producatorii cand au vazut ca SUV-urile nu se mai vand? Nu au mai produs masini si au asteptat ca cererea pentru SUV-uri sa revina? Nu! Au investit tot mai multi bani in dezvoltarea unor masini mai mici, mai ieftine si mai fiabile, potrivite cu gusturile si puterea de cumparare a clientului.

Concluzia? Desi nu se mai vindeau SUV-uri cererea pentru masini continua sa existe, atat doar ca potentialii clienti cautau altceva. Iar in momentul in care pe o piata exista cerere, se vor gasi si producatori care sa satisfaca cererea respectiva.

Revenind la piata imobiliara romaneasca - cererea exista insa cel putin pentru moment, nu se intalneste cu oferta.

Spre exemplu, daca un client are un buget de 50.000 de euro pentru cumpararea unei locuinte dar acum oferta este la un pret dublu, mai devreme sau mai tarziu se va gasi un dezvoltator care sa nu lase banii pe masa, ci sa ofere clientului ceea ce acesta isi doreste la un pret egal sau apropiat de cel pe care clientul este dispus sa il ofere.

Ne-am obisnuit cu cifrele mari

Explozia preturilor in perioada 2000-2008 a generat o problema de ordin psihologic: i-a obisnuit pe romani cu cifrele mari. Astfel, au existat o gramada de proprietari “rupti in fund” care atunci cand negociau pretul de vanzare al propriei locuinte, discutau despre zeci sau chiar sute de mii de euro ca si cum ar fi fost vorba despre sume normale, nu despre salariul lor pe 100 de ani.

La fel s-a intamplat si in cazul dezvoltatorilor – este usor sa iti imaginezi ca in momentul in care apartamentele vechi in Bucuresti se vand cu cel putin 100.000 de euro, locuintele noi scoase pe piata la 120-150.000 se vor vinde ca painea calda.

Astfel, au aparut locuinte construite la repezeala, in mijlocul campului sau situate la periferia oraselor, fara utilitati dar la preturi exorbitante, logica dezvoltatorilor fiind aceea ca oricum se vor vinde.

Multe dintre cele peste 10.000 de locuinte care se afla acum pe tarabele dezvoltatorilor in Bucuresti fac parte din generatia “2007-2008″, respectiv din generatia dezvoltatorilor care au construit de dragul de a construi, iar acum au in portofoliu locuinte mult prea scumpe pentru buzunarele clientilor, supradimensionate si situate in zone neatractive.

What`s next?

Ce se va intampla in anii urmatori? Este gresit sa consideram ca nu vor exista dezvoltatori care sa profite de situatie si sa inceapa constructia unor ansambluri rezidentiale la preturile, calitatea si amplasamentul cerute de clienti. De ce? Pentru ca cerere exista, insa oferta de acum nu o poate satisface.

Ce se va intampla cu dezvoltatorii care acum stau cu mii de apartamente nevandute? Cei care au construit cu cap si pe baza unui plan bine pus la punct, le vor vinde. Mai greu, mai cu reduceri de pret, dar pana la urma isi vor vinde marfa.

Restul vor reprezenta carne de tun. Vor intelege si ei ca imobiliarele nu reprezinta un domeniu in care afacerile genereaza doar profit.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP