miercuri, 31 martie 2010

Bogdan Glăvan: Creditele neperformante – România în context european

Mi-a atras atenţia acest grafic, inclus în lucrarea „Evoluţia calităţii portofoliului de credite al băncilor” prezentată de Rodica Popa în cadrul seminarului BNR „Evaluări sectoriale privind stabilitatea financiară”.



De ce are România o pondere atât de mare a creditelor neperformante? Conform tuturor statisticilor BNR, sistemul bancar din România este bine capitalizat, are o rată a solvabilităţii peste media din regiune şi, de asemenea, este relativ puţin îndatorat. Bineînţeles, una nu are neapărat legătură cu cealaltă, dar totuşi e interesant cum un sistem bancar relativ puţin sofisticat reuşeşte să fie campion la acordarea de credite proaste.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Bogdan Glăvan: Parodia impozitării proporţionale în România

Cristian Orgonaş ne oferă această excelentă situaţie a distribuţiei poverii fiscale între contribuabili.



După cum se poate observa, mai puţin de 1% din români plătesc aproape 10% din impozitele încasate de stat. Cum aşa? Deoarece cota unică de impozitare este în realitate un sistem de impozitare progresivă (aşa cum bine explică şi Cristian Păun), iar persoanele care câştigă mai mult plătesc mai mult impozit: 16% din 4000 de lei nu este totuna cu 16% din 1000 de lei. Aşa că 43 000 de români plătesc de două ori mai mult la buget decât 2 425 000 de alţi români, ceea ce înseamnă că indivizii cu cele mai mari venituri plătesc în medie de 56 de ori mai mult decât indivizii cu cele mai mici venituri.

Ar mai trebui adăugat că aceşti români bogaţi nu au mai mulţi copii decât românii săraci, probabil nu merg cu transportul în comun şi nici nu prea folosesc spitalele publice. Vreau să spun că ei beneficiază de bunuri publice într-o măsură considerabil mai mică decât românul cu venituri scăzute. Aşadar, unei inegalităţi extreme a contribuţiilor îi corespunde o inegalitate contrară a beneficiilor. Că aşa e în tenis.

În rest, mi se pare că distribuţia veniturilor este oarecum normală, cu o sensibilă cocoaşă în partea de jos a veniturilor, dar fără o polarizare socială stridentă. Românii care câştigă peste 60000 de lei brut anual – hai să spunem românii bogaţi – reprezintă doar 3% din populaţie. Ei plătesc un sfert din impozitele intrate în visteria statului. Dacă nici aceasta nu este „economie socială de piaţă”, atunci zău că nu vreau să ştiu ce este acela „stat al bunăstării”!

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: Vlădescu: “Nu am discutat date numerice cu Jeffrey Franks” Ha, ha, ha

Ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, s-a întâlnit miercuri cu şeful misiunii FMI pentru România, Jeffrey Franks, cu care a discutat despre modalităţi de creştere a veniturilor bugetare prin măsuri de combatere a evaziunii fiscale. Vladescu a precizat ca nu au discutat “date numerice” adica cifre, cum ar veni. Normal, ministrul de Finante si seful FMI pentru Romania au discutat orice inafara cifrelor. Da-o-ncolo de treaba, cum sa nu admiti ca s-au discutat si cifre? Ca asta e rolul lor acolo. Sa discute scenarii bazate pe cifre.

“Am discutat despre modalităţi de creştere a veniturilor, în sensul combaterii evaziunii fiscale. “, a spus Vlădescu. In fine, mi se pare o usoara lipsa de transparenta modul in care Finantele se comporta. Cum sa spui ca intr-o discutie la un asemenea nivel nu se pun cifre pe masa? Hahahaha…
Probabil ca, in opinia lor, stirea corecta in urma intalnirii ar fi trebuie sa sune asa:

“Ministrul Finantelor DOMNUL Sebastian Vladescu s-a intalnit la o cafea cu un domn despre care ulterior s-a aflat ca ar fi Jeffrey Franks, seful misiunii FMI in Romania. Cei doi au depanat amintiri din copilarie. NU au discutat despre bani sau cifre. DOMNUL Vladescu NU i-a spus partenerului de discutie ca stam prost la capitolul venituri si cheltuieli ale statului, in timp ce domnul acela la cravata NU i-a raspuns ca situatia e mai grava decat credea.

DOMNUL Ministru Vladescu pur si simplu NU a continuat prin a-i spune domnului cu cravata ca ar putea lua in calcul un scenariu de inrautatire a situatiei economice. Vizibil satisfacut ca nu i-a fost spus acest lucru, domnul cu cravata (Franks, sau cam asa ceva) nu i-a spus ca asta e si viziunea FMI, ca vin vremuri mai grele decat estimasera initial.

In final, DOMNUL Ministru Vladescu nu i-a spus domnului aceluia ca stam prost cu arieratele, ceea ce l-a facut pe respectivul cetatean sa NU ii spuna DOMNULUI Ministru Vladescu ca musai e sa luam masuri.

In final, DOMNUL Ministru Vladescu s-a scuzat ca are treaba, asa ca domnul cu cravata a plecat. Retineti , stimati ziaristi. Romania e bine. Nu peste mult timp vom tine deficitul bugetar in frau si vom gandi solutii care sa ajute companiile care merita sa supravietuiasca.
Traiasca Romania. Hristos a Inviat. Deci sa-si completeze fisa fiscala!”

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Daniel Cazangiu: Dărâmarea de mituri - ep. I

Încep astăzi o serie de articole care se va ocupa cu argumentarea falsității unor idei vehiculate în media.

A trecut ceva timp de cînd făceam anumite previziuni pentru evoluția economiei românești și a monedei naționale. Perspectiva descrisă atunci poate fi completată foarte bine de acest articol.

Primul mit: plasamentele în depozite în România sunt atractive. Ruptă din context, afirmația poate fi înghițită foarte ușor, dar ...

Un lucru este cert: economia românească are fundamente economice din ce în ce mai slabe. Faptul că suntem în UE, NATO, avem acord cu FMI, vom avea F 16 și scut anitrachetă, dă un sentiment de securitate posibililor investitori. Principala schimbare adusă de criză la nivel modial este polarizarea lichidităților, ca atare și a proprietăților în diferite domenii.

Privită în contextul UE, Romania poate fi atractivă prin prețurile mici la active (terenuri, afaceri falimentate de criză, concesiuni ieftine, etc) și muncă. O interpretare a aprecierii leului poate fi și aceea conform căreia nivelul prețurilor la active a atins un prag de rentabilitate care merită să fie fructificată. Cumpărătorii vin cu euro, iar leul se apreciază.

Șomaj în creștere, falimente de firme din ce în ce mai multe, o legislație stufoasă și instituții de control corupte, restanțe bancare care cresc exponențial, împrumuturi externe pentru consum (salarii și pensii, sau bani pentru interlopi), ... , cam așa arată economia românească. Care ar fi motivația unora care să vină să-și plaseze aici economiile doar pentru că randamentele la depozite sunt mai mari?! Întrebarea este una retorică, răspunsul fiind evident: nu există o asemenea motivație, riscurile asociate fiind destul de mari.

În primul rînd, ceea ce poate face ca sume importante să fie investite în achiziția de active este armonizarea legislației vamale cu cea a UE. Practic, e ca și cum produc un bun să zicem la Vaslui (unde am costuri mult mai mici) și îl vînd în București; profit maxim.

În al doilea rînd, să presupunem adevarată afirmația de mai sus, că banii vin în Romania după plasamente atractive, iar leul se întărește. Bun. Deci băncile care oferă asemenea randamente fără să vîndă acei bani mai departe sub formă de credite, ar trebui să vină cu bani de acasă, ceea ce nu prea cred că se întîmplă în condițiile creșterii alarmante a provizioanelor.

Desigur că se poate argumenta că băncile împrumută statul prin achiziția de titluri de stat. Dar scăderea dobînzilor din ultima perioadă, coroborată cu faptul că băncile se apropie cu pași repezi de limita superioară a deținerilor de titluri, demonstrează clar că aprecierea recentă a leului are alte rațiuni decît aceea a atractivității prețurilor la depozite. Pe de altă parte, scăderea dobînzilor ar fi trebuit să ducă la stoparea sau retragerea banilor plasați cînd dobînzile erau cu mult mai mari, ceea ar fi dus la o depreciere suplimentară. Deci mitul goanei investitorilor după plasamente este dărîmat.

PS: - deprecierea de azi a leului va fi una temporară, trendul fiind de apreciere.
- nu am inclus apartamentele la activele căutate din motive bine întemeiate; le voi dedica un articol separat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Cristian Orgonaş: 0.6% dintre contribuabili au generat în 2008 9.3% din impozitul pe venit colectat la buget

Am cerut de la ANAF datele privitoare la veniturile romanilor conform fiselor fiscale aferente anului 2008, iar astazi am primit informatiile.

Pe scurt, cifrele arata ca numarul persoanelor care au realizat venituri din salarii a fost de 6,994,213, venitul anual brut a totalizat 109,6 mld lei, iar impozitul pe venit virat la buget a fost de 13.1 mld lei.

Exista insa diferente foarte mari intre cei mai saraci si cei mai bogati dintre romani. Astfel:

- 34.6% (2.4 mil persoane) dintre contribuabili au inregistrat venituri mai mici de 7200 lei in 2008, venitul mediu pe cap de contribuabil fiind de 1762 lei, iar impozitul total platit de catre aceste persoane a totalizat 653 milioane lei, respectiv 5% din totalul impozitului pe venit colectat de stat.

- 46% (3.2 mil persoane) dintre contribuabili au inregistrat venituri brute intre 7200 si 24.000 de lei, impozitul platit reprezentand 32.8% din total.

- 1.1 milioane persoane (16.4% din total) au castigat intre 24.000 si 60.000 de lei, impozitul pe venit platit de acestia reprezentand 39.4% din suma colectata la buget sub forma de impozit pe venit.

- aproape 168.000 de persoane (2.4%) au inregistrat castiguri intre 60.000 si 120.000 de lei, impozitul platit reprezentand 13.4% din total.

- 43,235 persoane (0.6% din totalul contribuabililor) au castigat peste 120.000 de lei in 2008, impozitul pe venit platit de catre acestia reprezentand 9.3% din total. Mai mult, venitul mediu pe cap de contribuabil a fost de peste 204.000 lei, ceea ce inseamna ca acesti cei mai bogati 0.6% dintre contribuabili, au castigat in medie de 116 ori mai mult decat cei mai saraci 34.6% dintre romanii care au inregistrat venituri salariale.

Mai jos se poate observa: pe scala din stanga, numarul contribuabililor pe transe de venit, iar pe scala din dreapta castigul anual brut pe cap de contribuabil.



In acest al doilea grafic am ilustrat ponderea contribuabililor pe transe de venit versus ponderea impozitului pe venit platit de catre acestia in totalul sumei colectate de stat. Spre exemplu, 37.67% dintre contribuabili genereaza 5% din impozitul pe venit.



Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Cristian Orgonaş: Istoria unui mic întreprinzător pe care criza l-a adus la sapă de lemn

Prin 2005, familia Popescu avea un mic magazin in care vindea mobila si cum afacerile mergeau destul de bine, in urmatorii doi ani au deschis si alte magazine, astfel ca in 2007 familia Popescu isi vindea marfa in patru locatii, venitul lunar net generat de aceasta afacere ajungand la cateva mii de euro.

Tot in 2007 au inceput sa isi construiasca si o casa la marginea orasului, pe care au terminat-o la inceputul anului 2008. Trebuie spus ca desi nu nu aveau copii si locuiau singuri, sotii Popescu si-au construit o vila cu 6 camere (P+E+M), locuinta care in momentul finalizarii ei a fost evaluata la aproximativ 150.000 de euro.

Casa a fost ridicata si utilata atat din fonduri proprii, cat si cu bani primiti de la parinti. In plus, au mai imprumutat ceva bani si de la prieteni.

In momentul in care au terminat casa, au pus-o gaj pentru un credit de 100.000 de euro, banii fiind impartiti astfel: au platit avansul la trei masini luate in leasing (doua masini pentru uzul personal in valoare de peste 20.000 de euro fiecare, plus o masina pentru firma), au returnat imprumuturile luate de la prieteni, iar o parte din fonduri au fost folosite pentru aprovizionarea magazinelor cu marfa.

Rata la banca si cele trei rate de leasing insemnau un efort lunar de peste 2000 de euro, insa familia Popescu nu isi facea probleme.

La foarte putin timp dupa ce au luat creditul de la banca, lucrurile au inceput sa mearga prost – vanzarile au scazut iar magazinele au intrat pe pierdere, astfel ca ratele erau platite cu banii ramasi din creditul luat cu putin timp in urma.

La sfarsitul anului 2008, cei 100.000 de euro imprumutati de la banca au devenit istorie. Rand pe rand cele patru magazine au fost inchise, insa datoriile se acumulau iar pentru a le plati, familia Popescu a imprumutat alti bani de la prieteni si rude.

In vara anului 2009, totul s-a sfarsit. Firma de leasing a luat masinile inapoi, banca a luat casa, iar prietenii care le-au imprumutat bani au avut de ales intre a primi in schimb bunurile familiei (aparatura electronica, mobila etc), sau a nu mai primi nimic.

In toamna, banca a vandut casa cu o suma care nu acoperea creditul plus penalizarile, astfel ca sfarsitul anului 2009 i-a gasit pe sotii Popescu fara nimic insa cu datorii la banca si la prieteni.

In disperare de cauza, cei doi soti au plecat in strainatate pentru a face rost de bani cu care sa isi plateasca datoriile ramase. Acum, familia Popescu “spala vase” la un hotel din Germania pentru un salariu cumulat de 1000 de euro.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Paul Volcker: Băncile ar trebui închise “cu forţa”, dacă fac probleme

Paul Volcker, in prezent consilier economic al presedintelui SUA a tinut marti seara o conferinta la Petersen Institute ( Washington), unde a sustinut ca bancile cu probleme ar trebui inchise cu forta. Potrivit lui Volcker, a le mentine in viata ar insemna a le permite asumarea unor riscuri „mai mari decat pot duce” si in final, a lua din banii americanilor pentru a le subventiona. .Practic, ne vom indrepta cu viteza catre criza urmatoare in cativa ani. Acesta este marele risc al ne-reformarii sistemului bancar”, a mai explicat fostul sef al FED.

Reamintesc ca in prezent, Congresul american dezbate reglementarea sistemului bancar, una dintre masurile trecute in proiectul de lege fiind cel legat de interdictia bancilor de a specula in nume propriu (“prop trading”). Subiectul a fost abordat si in cadrul intrevederii sefului SUA cu cel al Frantei din aceste zile.
Chestiunea e oarecum delicata intrucat bancile fireste ca nu sunt de acord cu reglementarile propuse. Or, a „supara” bancherii inseamna a te pune rau cu 666. Statele au nevoie de bani iar cei care detin banii sunt bancile. E simplu. Fara o alta alternativa de finantare, Statele vor marai prin spate la adresa bancherilor, dar vor veni in genunchi la ele, sa le ceara bani.
Partea cea mai proasta e ca arhitectura economica a Uniunii este atat de idioata, incat pentru viitorul apropiat nu se intrevede nicio solutie rezonabila.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: Strauss-Kahn şi implicaţiile etice ale hazardului moral

Acum două articole v-am povestit despre conferinţa lui Dominique Strauss-Kahn de la ASE. Am încheiat relatându-vă întrebarea cheie pusă de Radu Muşetescu – dacă fumatul este nociv dar eu ştiu că doctorul (FMI) mă va salva de fiecare dată când mă îmbolnăvesc, ce stimulent voi avea să renunţ vreodată la fumat?

Directorul FMI a părut provocat de această întrebare mai mult decât de oricare alta şi a vorbit mult pe seama comparaţiei FMI-doctor. În final, răspunsul său a fost că există o problemă etică asociată externalităţilor, inclusiv în acest caz: fumatul dăunează nu doar sănătăţii fumătorului, ci şi sănătăţii celor din jur. (Cred că de asta ne încurajează să mai aşteptăm un an-doi după 2015 până să intrăm în zona euro, pentru că dacă EMU mai acceptă mulţi fumători precum Grecia, atunci se vor îmbolnăvi cu toţii iar moneda unică va sucomba garantat.) Astfel, Kahn a insinuat că soluţia la problema hazardului moral inerent activităţii de bail-out derulată de FMI este responsabilizarea statelor risipitoare; fumătorul nu este singur pe lume, el riscă să-i contamineze şi pe cei din jur, să-i fie ruşine!

Din păcate, răspunsul lui Kahn nu abordează adecvat problema etică. Este adevărat că externalităţile au implicaţii etice. Bunăoară, dacă eu profit de faptul că terenul vecinului nu este îngrădit şi îmi aduc oile la păscut pe respectiva proprietate, prilej cu care se produc anumite stricăciuni, comportamentul meu (de free-rider) este susceptibil de o evaluare morală. S-ar putea spune că acţiunea mea este imorală, chiar antisocială. Soluţia perfectă ar fi educarea mea şi conştientizarea importanţei proprietăţii private.

Problema hazardului moral este însă radical diferită de problema externalităţilor exemplificată mai devreme. În opinia lui Kahn, statele nu sunt decât simpli free-rideri – profitând de rolul de lender of last resort al FMI şi fiind astfel tentate să se supra-îndatoreze – exact ca cel care îşi duce oile la păscut pe terenul altora sau ca fumătorul neinteresat de sănătatea celor din jur. În realitate, ele sunt un pic mai mult decât atât. Aşa cum a observat foarte inteligent colegul meu Octavian Jora, comparaţia corectă aici nu e cu un fumător, ci cu un fumător care fumează cu plămânii altuia. De ce cad pradă guvernele populismului, deficitelor bugetare şi datoriei publice? Pentru că ştiu că pot oricând socializa povara datoriei, fie prin impozite fie prin inflaţie. Deci, statul nu este un free-rider ca oricare altul, este un free-rider împotriva căruia nu te poţi ridica (aşa cum, de pildă, poţi ridica un gard în calea oilor). Din acest punct de vedere, statul nu este free-rider deloc. Mai degrabă (vedeţi şi Mancur Olson) este un hoţ . Deoarece cheltuielile sale sunt finanţate obligatoriu prin impozitare, ce motiv ar avea să le ţină în frâu?!

Hazardul moral asociat problemei principal-agent poate suporta un verdict moral precum cel propovăduit de Kahn: nu este frumos să profiţi de cel care te patronează. Cam aşa stau lucrurile într-o companie, în relaţia acţionari-manager (exemplu: directorii de bănci care îşi acordă bonusuri nesimţite). Însă relaţia contribuabil-guvern este surprinsă imperfect de problema principal-agent; contribuabilii sunt captivi guvernului, pentru că sunt obligaţi să plătească impozite indiferent de câte autostrăzi li se oferă, sunt obligaţi să plătească CAS indiferent de faptul că la pensie vor recupera doar jumătate din cotizaţia vărsată (nici vorbă de vreun randament). Dat fiind că ei nu au de ales, nici guvernul nu are de ales… să se poarte „frumos”.

Astfel, rezolvarea găsită de directorul FMI la problema hazardului moral e puerilă. În vreme ce cultivarea valorilor morale (altruismul) poate stârpi problema externalităţilor, fiind astfel o metodă excelentă de asigurare a trăiniciei capitalismului, oricât de multe predici li s-ar ţine birocraţilor guvernamentali ei nu vor înceta niciodată să facă ceea ce au făcut dintotdeauna: să trăiască din munca (impozitele) celorlalţi.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Atentie, cad dobânzile!

In ultimele trei luni, BNR a redus de trei ori dobanda de referinta cu cate 0.5% iar tensiunea existenta pe piata interbancara s-a redus si ea semnificativ, astfel ca si dobanzile la credite si depozite au urmat acelasi trend.

BNR a comunicat ieri ratele medii ale dobanzilor practicate de banci in luna februarie, iar datele arata ca DAE medie la creditele noi in lei pentru achizitionarea de locuinte a scazut de la 13.65% in ianuarie la 12.56% in februarie, iar DAE la creditele in lei pentru consum s-a redus de la 21.74% la 20.97%. In acelasi timp, DAE la creditele noi pentru companii s-a redus de la 13.83% la 13.23%.

Daca discutam insa despre dobanzile la depozite, cel putin in cazul companiilor acestea au scazut mai mult decat dobanzile la credite, astfel ca dobanda medie platita de banci la depozitele in lei constituite de catre persoanele juridice s-a redus de la 8.53% la 7.45%, iar dobanda medie platita persoanelor fizice s-a redus de la 9.67% la 8.94%.

Mai jos gasiti evolutia din ultimii doi ani a 7 indicatori de dobanda plus a inflatiei, click pe grafic pentru detalii.



In cazul creditelor in euro, DAE medie la creditele noi pentru locuinta s-a redus de la 5.69% in ianuarie la 5.49% in februarie, in timp ce DAE la creditele pentru nevoi personale s-a redus de la 10.03% la 9.75%.

In ceea ce priveste depozitele in euro constituite pe o perioada de maxim un an, dobanda medie a fost de 3.04%, in scadere fata de 3.21% in ianuarie (in cazul companiilor, scaderea este de la 2.79% la 2.37%).

Concluzie

Bancile au inceput in februarie sa taie mai sanatos din dobanzi, insa au mult de recuperat daca tinem cont ca in ianuarie si februarie spre exemplu, Robor la 3 luni s-a redus de la peste 10% la mai putin de 7%, in timp ce ieri, valoarea acestui indicator era de 5.68%.

Cu alte cuvinte, dobanzile la creditele in lei nu scad pe masura scaderii costurilor de finantare pentru banci si nici pe masura scaderii dobanzilor la depozite, iar explicatia (foarte simpla de altfel) poate fi gasita aici si aici.

Este foarte clar ca trendul de scadere va continua si in lunile urmatoare insa vestea proasta este ca, odata cu dobanzile la credite vor scadea si dobanzile la depozite si in plus, dobanzile pasive vor scadea mai rapid decat cele active.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Lucian Davidescu: 5 găuri negre pe care statul ar trebui să le vândă

Casa Poporului, televiziunea, CEC-ul, calea ferată şi centralele electrice.



1. Casa Poporului. Templul kitsch-ului comunist e acum ocupat peste capacitate dar ineficient de birocraţia feudală. Sparge-le muşuroiul şi se vor regrupa, dar măcar o vreme vor fi groggy şi vulnerabili. E un loc numai bun pentru un cazino de neam prost, pentru arabii şi indienii milionari amatori de poleială, candelabre şi flori de ipsos. Voila turism.

2. Televiziunea publică, radioul public, Agerpres. În numele “serviciului public”, câteva mii de oameni au tocat în 20 de ani banii pentru o autostradă. Ce au oferit în schimb? Mai puţin decât puteau oferi gratis. Ce înseamnă “serviciu public”? Să încerci să manipulezi publicul pe banii lui. Taie-le ţeava de bani şi peste 20 de ani sau mai devreme vei avea o autostradă în plus, cu o taxă în minus.

3. CEC, Eximbank. E bine să ai bănci de stat, ca să nu te jupoaie privaţii. Şi să ai control asupra pieţei. Prin bancherii de stat, pe care îi numești după cele mai înalte criterii de productivitate (pentru ei) tu, popor, prin reprezentanţii tăi. E bună proprietatea publică, deşi nimeni nu le calcă pragul, de teamă sau lehamite.

4. Calea ferată. E “strategică”. Dar care-i strategia? Să furăm câte-un pic până n-o mai fi nimic. Necolaiciuc a încălcat regula dozajului şi acum plăteşte pentru asta. Când vor mai rămâne 10% din linii iar restul vor fi luate la fier vechi de ruginite ce erau, vom înţelege de ce era strategic să vindem CFR-ul la timp.

5. Centralele electrice. Cică nicio ţară nu-şi privatizează energia. Chiar şi de-ar fi aşa, în nicio ţară, oricât ar fi de coruptă şi de retardă, nu se ajunge ca hidrocentralele să se teamă de faliment după amortizarea investiţiei. Oare marja de profit a “privaților” va fi mai mare decât discounturile băieţilor deştepţi şi decât şpăgile necesare? La Hidroelectrica, vorbim de 50%.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP