marți, 6 aprilie 2010

Ion Radu Zilişteanu: Băncile comerciale depun bani la BNR cu dobândă de 3% pe an, în loc să acorde credite

Băncile comerciale au preferat în martie 2010 să apeleze la facilitatea de depozit a BNR pentru 35,9 mld.lei (circa 8,8 mld.€), în creştere cu 63% faţă de ferbuarie 2010, adică au plasat la BNR această sumă în depozite pe termen scurt, preferând să încaseze o dobândă de 3% pe an, în loc să finanţeze sectorul privat (companii şi persoane fizice), din cauza percepţiei ridicate de risc. În februarie 2010, restanţele de peste 15 zile ale populaţiei şi companiilor (creditul neguvernamental) au ajuns la 9,42 mil.lei (2,29 mld.€), cu 760 mil.lei mai mult decât în ianuarie 2010, ajungând la 4,2% din totalul sumelor datorate.

Atâta vreme cât dobânda de politică monetară a fost 7%, dobânda la facilitatea de depozit a fost de 3% pe an, cu excepţia ultimelor 2 zile ale lunii martie 2010, când, ca urmare a reducerii de către BNR a dobânzii cheie, a scăzut la 2,5% pe an.

Evident că un asemenea comportament al băncilor comerciale a apărut pe fondul unei lichidităţi crescute pe piaţa monetară, dovadă fiind scăderea drastică a dobânzilor de pe piaţa interbancară în ultima vreme. Spre exemplu, Robor la 3 luni a fost astăzi de 5,56% pe an, cum se observă în graficul alăturat, preluat de la www.financiare.ro:



Drept urmare, nicio bancă comercială nu a apelat în luna martie 2010 la facilitatea de creditare a BNR (creditul lombard), care a avut o dobândă de 11% pe an, când puteau atrage lichidităţi mult mai ieftine de pe piaţa interbancară.

Întâlnim astfel o situaţie paradoxală pe piaţa bancară românească. Pe de o parte, statul român se zbate să înăsprească fiscalitatea, în goana pentru astuparea deficitului bugetar, care a fost de 1,08% din PIB în primele două luni ale anului 2010, pe de altă parte, rezervele valutare ale BNR au ajuns la 31 martie 2010 la 32,04 mld.€, rezerva de aur s-a menţinut la 103,7 tone, adică 2,75 mld.€, ceea ce conduce la o rezervă internaţională a României de 34,79 mld.€, ceea ce constituie un record istoric.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Dan Popa: Ţintirea inflaţiei în vreme de criză. Ce spune Banca Reglementelor Internaţionale?

Banca Reglementelor Internationale a publicat o lucrare foarte valoroasa, in modesta mea opinie. E vorba de o colectie de luari de cuvant pe tema tintirii inflatiei (TI) pe timp de criza. Ce ar trebui sa faca si mai ales cum ar trebui sa reactioneze bancile centrale care au adoptat regimul TI? Prezentarile apartin unor fosti guvernatori de banci centrale si merita citite. Din cuprins.
Care sunt obiectivele unei banci centrale in timpul unei crize? Pai, zic distinsii bancheri centrali, cel mai important obiectiv este limitarea impactului crizei asupra economiei reale. Cum se face asta? Prin calmarea pietelor financiare. Un puseu de panica ar fi sinonim unui atac de cord care ar avea drept consecinta evaporarea fluxurilor banesti ceea ce in final ar strangula economia reala. Bancile centrale trebuie sa se asigure apoi ca piata creditului pe termen scurt functioneaza normal.

Care sunt instrumentele prin care poate face acest lucru?

Primul instrument consta in asigurarea lichiditatii in cantitate suficienta. Asta nu e o noutate, fiind unul din rolurile „traditionale” ale bancilor centrale. Al doilea instrument este dobanda de politica monetara. Bancile centrale trebuie sa o reduca agresiv ca raspuns la cererea in scadere. Eficienta acestei masuri tine strict de credibilitatea pe care o are banca centrala. Daca reducerea dobanzii cheie nu functioneaza intr-o masura multumitoare, Banca Centrala poate veni cu masuri neconventionale suplimentare (am scvris despre ele) . Daca e necesar, bancile centrale pot utiliza flexibilitatea ca pe un alt instrument. Pot relaxa conditiile in care preaiu coletaralul sau pot face swaps cu bancile centrale straine pentru a asigura lichiditatea in valuta ceruta in piata. Nu in ultimul rand, bancile centrale pot coopera cu autoritatile fiscale atunci cand criza se adanceste si se cer masuri suplimentare.
Discutiile sunt ample mai ales cu privire la caracterul politicii monetare. Sa fie agresiv sau conservator? Ambele variante au avantaje si dezavantaje.
Despre toate acestea, intr-o excelenta colectie de studii legate de tintirea inflatiei in vreme de criza. Din pacate nu am timp sa traduc intreaga lucrare, specialistii merita sa arunce o privire.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: O bancă de top îşi va atrage clienţii prin discursuri în lift. Elevator speech, adecă.

Recunosc ca am ras cu lacrimi. O banca de top a gasit “strategia perfecta” de atragere a clientilor. Cum? Prin discursuri tinute in lifturi. E vorba de asa numitele “elevator speech”. Potrivit bancii, “elevator speech este un mini discurs despre tine si afacerea ta intr-un lift in timpul necesar pentru a merge de la parter la etajul dorit. Acest discurs de afaceri are durata – nu mai mult de 25 la 30 secunde. Sau – aproximativ 80-90 cuvinte. Sau – 8-10 propozitii”. Am incheiat citatul.

Daca urmariti serialul Fly of the Concordes, e un episod in care cei doi neozeelandezi cantau in lift. Ei, cam asta vor sa faca si respectivii de la banca X. Au tinut si o sedinta mare acum cateva zile, in care li s-a spus si ce tre` sa zica oamenii in lift.
Asadar, iata textul speech-ului:
Ati ametit vreodata din cauza banilor ?
Eu am o umbrela de care sa va tineti.. Umbrela este Banca….Va va da distinctia unei Persoana Cheie! Veti descuia usa oricarei case..sau buzunarul oricui
.

Veniti maine pe la noi sa va arat “cheia” J

…ofer cartea de vizita.. si cobor din lift salutand si zambind..”

Cum vi se pare? Genial, este?

O alta abordare capata o rigoare mult mai densa. Rigoare si distinctie bancara. “Buna ziua, sunt A….. Imi ajut clientii sa faca rost de bani IEFTINI. Sunt consultant financiar la Banca… Ajut oamenii sa economiseasca bani in cel mai profitabil mod si ii consiliez, daca vor, apoi sa obtina un credit, cu cea mai mica dobanda de pe piata. FIXA. Cred ca va pot ajuta si pe dvs.
Ne putem intalni astazi dupa amiaza sau maine dimineata. Ce parere aveti” (peste tot, sublinierile si punctuatia apartine autorilor)

Mod de utilizare:
“1.Zambeste si deschide cu o declaratie pe care o consideri un “carlig”
2. Spune-i cine esti : descrie- te pe tine si compania ta
3. Spune-i ce faci si arata-i entuziasm
4. Spune-i ce probleme aI rezolvat sau ce contribuţii ai avut.
5. Ofera-i un exemplu viu.
6. Spune-i ce ti-a atras atentia la el.
7. Spune-i ce servicii speciale, ce produse sau soluţii vă poate oferi el.
8. Care sunt avantajele de a lucra cu tine?
9. Dă un exemplu concret sau spune o poveste scurtă, arată unicitatea ta şi creeaza o imagine a modului în care veti lucra.
10. Care este răspunsul cel mai vrut, după discursul lift dvs.? Vrei o carte de vizită sau o programare pentru o prezentare?”

Pai toate astea nu au cum sa nu depaseasca 25 de secunde, cum vor sefii. Sau e nevoie de lifturi care sa suie vreo 100 de etaje, ca sa aiba vreme angajatul bancii sa delireze.
Le-as sugera oficialilor bancii in cauza si alte spatii ideale. Toaletele publice, circul (cand sunt reprezentatii), bisericile s.a.
Dumnezeule, ce vremuri traim….

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: Cât câştigă de fapt românul mediu?

In luna ianuarie 2010, salariul mediu brut pe economie raportat de INS a fost de 1,967 lei, respectiv 477 euro. Cat de relevanta este insa acesta cifra pentru marea masa a salariatilor? Sa facem cateva calcule.

Conform datelor care mi-au fost trimise de ANAF, in 2008, aproape 7 milioane de persoane au obtinut venituri salariale, castigul mediu brut anual fiind de 15,674 lei, ceea ce inseamna 1,306 lei pe luna.

Insa, daca ii scoatem din calcul pe cei care se situeaza in top 3% din punctul de vedere al veniturilor, venitul mediu scade cu 18%, de la 1306 lei la 1075 lei. Daca nu ii luam in considerare pe cei situati in top 20%, media scade dramatic, de la 1306 la 702 lei.

Cu alte cuvinte, 80% dintre cei care au inregistrat venituri salariale in 2008 au castigat in medie 702 lei pe luna, in timp ce per total, media a fost de 1306 lei. Mai mult, cei mai bine platiti 20% dintre romani au castigat in medie 3,842 lei, adica de 5.5 ori mai mult decat restul de 80%.

Acum, sa aplicam acelasi principiu de calcul si in ceea ce priveste salariul mediu pe economie. Desi spre deosebire de datele INS, datele ANAF sunt mai cuprinzatoare pentru ca includ si alte venituri in afara celor salariale (venituri din profesii liberale, investitii la bursa etc), putem folosi aceleasi procente fara teama ca gresim prea mult.

Astfel, daca ii scoatem din ecuatie pe cei mai bine platiti 3-5% dintre salariati, salariul mediu lunar scade de la 477 euro la aproximativ 380 euro. Daca nu luam in calcul salariatii situati in top 20%, media scade undeva in jur de 270 euro brut, respectiv 10-12 milioane de lei vechi.

Acesta este nivelul mediu al salariului lunar incasat de imensa majoritare a salariatilor romani. Ce deducem de aici:

1. Practic, 1 milion de salariati (20% din total) incaseaza venituri peste si mult peste medie, acestia reprezentand de fapt varianta romaneasca a clasei mijlocii.

2. 75-80% dintre salariati castiga doar atat cat sa traiasca de pe o zi pe alta.

In aceste conditii, ma intreb cat de relevant este salariul mediu pe economie comunicat de INS, daca patru din cinci salariati castiga sub medie?

In mod normal, atunci cand exista o discrepanta atat de mare intre baza si varf, mediana este mult mai relevanta decat media. Am cerut de la INS date pentru a calcula salariul median, insa mi s-a raspuns ca metodologia de colectare a datelor nu permite calculul acestui indicator.

Din datele ANAF nu pot calcula exact venitul median inregistrat in 2008, insa el se situeaza sub 700 de lei pe luna, valoare care este cu aproximativ 50% mai mica decat media!

PS: bineinteles, datele sunt cele oficiale si nu includ banii primiti in plic de catre angajati.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Cristian Păun: Responsabilitatea socială, statul şi poluarea

Încălzirea globală, risipa de energie, defrişarea sau deversarea de substanţe toxice în mediul înconjurător sunt câteva dintre temele cu care ecologiştii pornesc la luptă împotriva comportamentului “distructiv” al corporaţiilor. Poluarea preocupă în momentul de faţă o parte tot mai însemnată din societate, fiind considerată unul dintre eşecurile pieţei libere. Capitalismul “ticălos” epuizează prea repede resursele naturale şi nu acordă prea mare atenţie mediului înconjurător, preocupat fiind de maximizarea profiturilor.

Tema poluării a fost preluată foarte rapid de către stat care a găsit că trebuie să se implice mult mai activ în a forţa corporaţiile să devină mai responsabile social faţă de mediul înconjurător. Statul a început să elaboreze tot felul de măsuri anti-poluare care mai de care mai restrictive, transferând aproape integral costul şi responsabilitatea protecţiei mediului înconjurător în spinarea corporaţiilor. Aceste companii au fost obligate să îşi modernizeze procesele de producţie sau reţetele de fabricaţie cu precădere prin diminuarea marjelor lor de profit (care dacă devin prea reduse nu mai justifică asumarea riscului şi incertitudinii specifice unei afaceri). Într-o astfel de abordare se uită faptul că aceste corporaţii nu ar polua mediul înconjurător dacă piaţa nu ar cere-o. Cu alte cuvinte, dacă noi nu am cere anumite produse, cu anumite caracteristici nu ar exista poluare. Să luăm de exemplu automobilul electric: el are dezavantajul că are o autonomie redusă (maxim câteva sute de kilometri) şi că încărcare sa durează apoi câteva ore. Cine ar fi dispus să călătorească pe distanţe mici şi cu timpi de aşteptare mari. Nimeni dintre noi. Deci nimeni dintre noi nu este interesat de acest produs care nu convine modului nostru de a consuma acest produs şi serviciile pe care le oferă el. Şi atunci, continuăm să consumăm automobilele clasice fără însă a înceta să acuzăm corporaţiile că nu găsesc mai repede o soluţie la a proteja mediul înconjurător. Evident că această soluţie trebuie să fie şi una ieftină şi sigură (aici mă refer la motorul pe hidrogen) pentru că altfel, din nou, produsul nu s-ar încadra în caracteristicile noastre de consum.

Responsabilizarea socială a corporaţiilor pentru a deveni nepoluante şi pentru a oferi produse nepoluante nu reprezintă altceva decât un război ascuns între consumatori şi stat, pe de o parte, şi corporaţiile private, pe de altă parte. Prin legiferarea acestei responsabilizări sociale se încearcă foarte subtil transferul costurilor legate de poluare exclusiv la nivelul antreprenorilor, adică pe fond, o distribuire inechitabilă a costurilor în societate. Nimeni nu discută despre aceste costuri cu protecţia mediului înconjurător, cine trebuie să le suporte şi în ce proporţie.

Înainte de a lupta pentru a responsabiliza social corporaţiile ca ele să devină nepoluante, trebuie să avem în vedere faptul că aceste corporaţii sunt formate tot din oameni care dacă poluează mediul înconjurător prea mult vor muri alături de cei pe care îi poluează. Mai mult, omul prin natura sa este un poluator. Atunci când respirăm poluăm, atunci când mergem la serviciu cu maşina personală singuri în maşină poluăm mai mult decât alţii sau atunci când decidem să ne facem concediul cu maşina cât mai departe de ţară poluăm mai mult decât dacă nu am merge deloc, atunci când nu sortăm gunoiul şi nu îl transportăm la cea mai apropiată staţie de sortare poluăm. Prin simplu fapt că ne dorim o familie numeroasă (mulţi copii) deja contribuim la poluare (cu cât populaţia creşte mai mult cu atât poluarea va fi mai mare). Cu cât trăim mai mult cu atât poluăm mai mult. Conceptul de poluare, costurile şi limitele sale sunt foarte greu de stabilit şi partajat. Faptul că sortarea gunoiului implică mai puţină poluare este de la sine înţeles dar este şi la fel de nedrept ca sectorul privat de producţie să preia aproape în totalitate costurile implementării unei astfel de iniţiative, fiind făcut principalul vinovat şi responsabil pentru acest lucru.

Faptul că statul a îmbrăţişat rapid acest subiect este evident: este un domeniu nou de intervenţie pentru care statul poate percepe taxe şi impozite fără să ofere nimic în schimb. Poluarea ca şi anti-poluarea sunt probleme strict ale mediului privat care de multe ori îşi găsesc rezolvarea de la sine. Nu STATUL va fi cel care va diminua poluarea din lumea globală ci acţiunea umană individuală, voluntariatul şi contractul privat care să reglementeze corect distribuţia costurilor cu eliminarea efectelor poluării. Închei prin a da următorul exemplu privat de iniţiativă anti-poluare: Paul Barry care a cheltuit 500 milioane de lire sterline pentru a planta în Marea Britanie o pădure de 200 de milioane de copaci.

Spor la plantat copaci pentru că mesajul corect este: cu cât consumăm mai mult, cu atât poluăm mai mult!

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

Dan Popa: Creditele pierdute pentru totdeauna. De o parte şi de cealaltă a uşii.

Nea Ion a luat un credit marunt, de vreo 5000 de euro. Nevoi personale, cum ar veni. Nevoile astea s-au concretizat intr-un drum in Italia, in cautare de lucru. Nu a mai venit de 3 ani, iar banca ii trimite scrisori si ii suna rudele la telefon, doar-doar o mai recupera ceva…
Tanti Ileana. 8.000 de euro, pe cand lucra in confectii, iar sectorul chiar mergea. Intre timp a picat iar tanti Ileana nu mai are de unde sa plateasca ratele. E sunata periodic de banca, dar cam degeaba. Provizionez, deci exist, pare sa fie noua deviza a bancii.
Continuarea

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: A influenţat FMI criza din România?

Saptamana trecuta, un oficial ceh a facut valuri declarand ca FMI a alimentat criza din Europa Centrala si de Est cu scopul de a gasi clienti carora sa le imprumute bani, detalii aici.

Aceasta teorie a conspiratiei nu este noua, insa este pentru prima data cand un oficial al unei tari din Estul Europei acuza direct FMI-ul pentru problemele din zona. Bineinteles, in vizor se afla in primul rand Romania, Ungaria, Ucraina si Letonia, respectiv tarile care au evitat intrarea in colaps apeland la banii FMI.

In ce masura aceste acuze sunt corecte cand vine vorba despre Romania? Trebuie spus de la bun inceput ca, atunci cand analizam o problema, nu ar trebui sa judecam efectele, ci cauzele.

Prin urmare, daca vrem sa gasim vinovatii, trebuie sa aruncam o privire asupra cauzelor care au generat criza.

De ce a intrat Romania in criza? Pentru ca intre 2000 si 2008 economia s-a dezvoltat haotic, deficitele au devenit nesustenabile, romanii au stat la coada la credite asa cum stateau la coada la paine pe vremea lui Ceausescu, iar guvernele care s-au succedat la putere au avut performante absolut mediocre. Ce rol a avut FMI in toata aceasta poveste? Niciunul!

Ne-a cerut FMI-ul sa crestem numarul bugetarilor? Nu! Ne-a cerut FMI-ul sa crestem salariile si pensiile cu procente rupte de orice realitate? Nu! I-a obligat FMI-ul pe romani sa se indatoreze mai mult decat au putut duce? Nu!

Atat timp cat economia “duduia”, iar in Romania intrau bani multi si ieftini, nu am avut probleme sa ne finantam extravagantele. Insa, in momentul in care situatia la nivel global s-a inrautatit, am inceput sa simtim efectele deciziilor proaste pe care le-am luat in anii anteriori.

Atunci cand lucrurile au scapat de sub control, am apelat la mila FMI. Am avut alternativa? Bineinteles. Reforma! Taierea cheltuielilor publice, concedierea personalului in exces si implementarea unui program anticriza coerent. Ce am ales? Varianta mai usor de suportat pe termen scurt, dar mai costisitoare pe termen lung.

Ne-a impiedicat Fondul Monetar International sa ne descurcam fara el? Nu!

In aceste conditii, este vina FMI ca noi am fost iresponsabili timp de aproape 10 ani?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Ce e de făcut?

Asistam la un adevarat foileton. Sa fie taxate bancile sau sa nu fie? Germania, prin vocea ministrului sau de Finante, zice ca da. Franta e si ea de acord. In Marea Britanie lucrurile par de asemenea clare. Mai mult, taxa ar putea viza si fondurile speculative, ne explica ministrul francez al Economiei, Christine Lagarde.

Cearta a inceput inca de la primele discutii. Bine, bine, taxam bancile, dar unde depunem banii? Nemtii ii vor intr-un fond care sa acopere eventualele falimente bancare. Pe scurt, bancile sa isi plateasca singure inmormantarea si sa lase si ceva pentru parastasul de 6 luni. Franta ii vrea la buget. De inteles si asta, cata vreme deficitul public e urias si orice bani sunt primiti cu geamatul unui orgasm financiar.

Lucizii spun ca nu conteaza atat de tare unde duci banii, conteaza sa ii strangi odata, ca poate vine alt val al crizei si te prinde dezbracat. Instituirea taxei, dincolo de bunele intentii („sa taxam lacomia bancilor”, “sa facem bancile mai responsabile”,” sa pregatim de pe acum o posibila noua criza”) mai spune ceva.

Anume ca Statele si Bancile Centrale sunt sleite financiar. Ca salvarea sistemului financiar nu mai poate fi discutata in termenii sprijinului dat de bancherii centrali, ca nu mai e de unde. Bancile centrale au ajuns sa fie pe alocuri adevarate “Bad Bank”, chiar daca nu declara oficial asta. Au preluat in schimbul lichiditatilor o ditamai cocoasa de active toxice pe care trebuie sa le digere lent, pentru a nu produce inflatie sau alte dezechilibre.
Pe urma, daca ne gandim la nivelul acestei taxe de tip Tobin (taxa in varianta originala era de 0,1-0,25% pe active) vedem ca ea ar urca la “enormul” procent de 0,05%. Pai cu banii astia colectati, ce sa salvezi in cazul unei crize?
Bancile in schimb vor gasi un bun motiv pentru a-si scumpi produsele sau isi vor disipa activele prin paradisuri fiscale pentru a plati taxe cat mai mici. Asta va fi efectul pervers al unei bune intentii.

Cat despre Romania, poate ca nu ar fi foarte deplasat sa puna cineva public in discutie acest subiect. Pentru ca pana acum, toti cei cu care am discutat, nu au vrut sa imi spune decat off the record cum privesc problema.

Teama mi-e insa ca niciuna dintre masurile de reglementare ale sistemului bancar –pe care Statele si FMI le gandesc in detaliu de un an de zile- nu vor fi aplicate decat daca nu vor afecta stocmai sistemul bancar. Pentru ca asa vor bancile.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Lucian Davidescu: Cât mai creşte leul?

Creşte, creşte, până când se ruşinează de atâta admiraţie.



Până unde creşte, până unde scade, acelaşi lucru. Dacă ştia cineva îşi număra acum milioanele şi ţinea secretul pentru el.

Dacă era o ştiinţă, prognoza cursului trebuia să fie printre cele mai complicate. Dar nu e nici măcar atât. Este o loterie în care fiecare aşteptare colectivă poate să dea peste cap rezultatul.

Să luăm cazul recent. După analizele tehnice fundamentale, leul avea toate motivele să se aprecieze ani în şir. E asta o garanţie? Nu, dimpotrivă. Doar un element de risc în plus.

Atraşi de istoricul de apreciere a leului şi de dobânzile mici la valută, românii s-au împrumutat în euro. Dar oare degeaba erau dobânzile mici? Oare nu plăteşte nimeni paguba. Ei bine, da. O plătesc tot românii, nu neapărat aceiaşi, după ce mormanele de împrumuturi luate au spulberat orice aşteptare şi au copleşit leul.

Se pot câştiga bani din cursul valutar, desigur. Când aşteptările celor mulţi sunt speculate de replica inteligentă a câtorva. Când România şi-a demonstrat ambiţia de-a stopa deprecierea leului, fondurile de investiţii au tras o concluzie nouă. Leul e bun şi se pot face profituri şi dacă mizezi pe întărire, iar în drum culegi dobânzile mai mari. Se numeşte carry-trade.

Vestea proastă e că astfel de exoduri de capital sunt dăunătoare oricum. La fel şi orice apreciere predictibilă. Mai devreme sau mai târziu, vine nota de plată.

Să luăm exemplul elveţienilor. Cumpără euro, dolari, obligaţiuni, orice, cu bani tipăriţi doar ca să nu lase francul să se întărească. Tot degeaba. Chiar şi cu dobândă zero, unii îl iubesc prea mult.

Şi leul ar putea avea destin de monedă „iubită” pe termen mediu, asta e clar. Însă are o bizară timiditate cuantică. Creşte doar dacă nu te uiţi la el.

Articol publicat în revista Corso

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP