miercuri, 7 aprilie 2010

Bogdan Glăvan: Se strânge laţul? Martin Wolf simpatizează mai nou Şcoala Austriacă. Ce zice Krugman?

La început a fost acest articol al cunoscutului editorialist de la Financial times, Martin Wolf – Does Austrian economics understand financial crises better than other schools of thought? Wolf afirmă că:
a) Economia convenţională neoclasică nu a prezis criza şi a eşuat în oferirea unor soluţii adecvate
b) Spre deosebire, se pare că Şcoala Austriacă s-a situat mai aproape de descifrarea tainelor economiei, în special fiindcă a arătat că (1) politica de ţintire a inflaţiei este destabilizantă, (2) activitatea bancară cu reserve fracţionare creează un boom nesustenabil al creditului şi (3) că investiţiile eronate produse în timpul acestui boom explică prăbuşirea ulterioară.

Simpatia lui Wolf faţă de Şcoala Austriacă se opreşte aici (este senzaţional că nu s-a oprit mult mai devreme!), autorul nefind de acord cu soluţia “lichidaţionistă” de ieşire din criză: investiţiile eronate trebuie eliminate iar economia trebuie musai restructurată. Nu insists asupra motivelor, articolul lui Wolf este foarte scurt şi uşor de parcurs dacă sunteţi curioşi.

Interesant e altceva. Paul Krugman – da, aţi înţeles bine, the man himself – s-a sesizat şi a scris pe blog ce crede el că este în neregulă cu teoria austriacă a crizei. Anume că teoria nu poate explica adecvat şomajul: dacă este adevărat că restructurarea structurii producţiei cauzează şomajul din timpul crizei, atunci de ce “restructurarea” din timpul boom-ului nu cauzează la rândul ei şomaj?

Nu este prima oară când Krugman pune această întrebare. Ca să nu mai insiste, el ar trebui să citească răspunsul pe care Robert Murphy l-a dat acum un an. Reformulând întrebarea lui Krugman, Murphy spune: De ce atunci când Fed aruncă vagoane de dolari în anumite sectoare ale economiei apare o perioadă de prosperitate, iluzorie desigur? De ce atunci când pompezi bani în economie nu explodează şomajul?

Vă miră întrebarea? Nu vă speriaţi, vine din partea lui Krugman.

Mda. Păi să zicem că injecţia monetară creează unora iluzia că pot edifica ceva: întreprinzătorii se lansează în proiecte imobiliare şi pe baza anticipărilor greşite licitează resurse (forţă de muncă). Din acelaşi motiv, anume deoarece cred că ce-i în mână nu-i minciună (salariul nominal este egal cu salariul real), muncitorii se reped pe schelele noilor zgârie-nori; deci ei se grăbesc să abandoneze vechile slujbe pentru cele noi iluzorii. Cum să crească şomajul?!

Când inflaţia răbufneşte în nivelul preţurilor toată lumea realizează că a greşit. Oamenii de afaceri opresc proiectele, pentru că ele mergeau doar atât timp cât erau alimentate cu bani. Dacă robinetul cu bani se închide, adio imobiliare. La rândul lor, muncitorii trebuie să îşi caute de lucru. Doar că trebuie să accepte salarii mai mici – decât cele pe care au crezut că le pot câştiga pe schela zgârie-norului, evident nesustenabile.

Fiţi siguri că anticipările contează enorm şi agravează problema realocării. Dacă statul intră în schemă pe uşa din dos şi lansează „Prima casă” sau ceva de acest gen, atunci întreprinzătorii şi salariaţii sunt îndreptăţiţi să spere la o… „relansare”. Dacă guvernul judecă precum Martin Wolf şi consideră creşterea şomajului drept intolerabilă, drept pentru care purcede la „stimularea” economiei, atunci salariaţii vor avea încă un motiv în plus să creadă în prosperitatea iluzorie. Cum spunea Hayek, “rigiditatea salariilor” – factorul decisiv prin care keynesienii explică şomajul – apare tocmai din cauza politicii monetare, mai precis a anticipărilor că statul va salva faliţii pe spinarea restului societăţii. Nu este nimic ştiinţific aici, este doar o şmecherie ieftină.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Ion Radu Zilişteanu: De ce este necesară o autoritate de reglementare şi supraveghere pentru piaţa imobiliară?

Pe data de 15 aprilie 2010, Asociaţia Română a Agenţiilor Imobiliare organizează prima Conferinţă Naţională a Agenţilor Imobiliari din România (CNAIR). Această conferinţă este prezumată a-i reuni pe toţi membrii comunităţii imobiliare din România, ştiut fiind faptul că operatorii de pe piaţa imobiliară nu au reuşit niciodată să se reunească într-o singură asociaţie, fie ea profesională sau patronală. Intenţia este binevenită şi sunt curios în ce măsură vor răspunde cei implicaţi în această piaţă. Fiind o reuniune de o asemenea amploare, în mod clar ar trebui să se discute oportunitatea unei autorităţi de reglementare şi supraveghere a pieţei imobiliare. Personal, susţin de multă vreme această idee, din mai multe considerente, dintre care enumăr câteva:

1. Piaţa imobiliară este singura piaţă de bani, în sensul definit de teoria economică, lipsită de o autoritate de reglementare şi supraveghere. Celelalte pieţe de bani beneficiază de o astfel de instituţie:
- piaţa bancară şi valutară - Banca Naţională a României;
- piaţa de capital - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare;
- piaţa asigurărilor - Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
- (prin extensie) piaţa pensiilor private - Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

2. Nivelul profesional alagenţilor imobiliari lasă foarte mult de dorit, existând nenumărate exemple în care aceştia nu satisfac exigenţele clienţilor sau, în cazuri ceva mai rare, prejudiciază interesele acestora.

3. Nenumăratele înşelăciuni de pe piaţa imobiliară românească, favorizate de lipsa de legislaţie şi de faptul că piaţa este extrem de atractivă pentru escroci, pe ea vehiculându-se sume mari de bani. De multe ori, cei care înşeală îmbracă haina unor agenţi imobiliari, ceea ce afectează în mod vădit concurenţa de pe această piaţă.

4. Inexistenţa unei sume minime pentru capitalul social al agenţiilor imobiliare, aşa cum există pe celelalte pieţe de bani, ceea ce conduce la o lipsă de responsabilitate şi la inexistenţa unor bariere în calea pătrunderii pe această piaţă.

5. Incapacitatea obiectivă de a promova legislaţie specifică domeniului imobiliar, prin barierele legislative extrem de dure, şi de a veghea la respectarea acestei legislaţii prin o autoritate specializată a statului.

6. Necesitatea licenţierii agenţiilor imobiliare şi a agenţilor imobiliari, ceea ce ar adăuga o barieră de intrare pe piaţă, ar asigura un grad de profesionalizare mai ridicat şi ar permite ridicarea licenţei operatorilor de piaţă care nu respectă legislaţia în domeniu.

7. Existenţa unui partener instituţional din partea statului român, cu care să poată dialoga agenţiile imobiliare, dezvoltatorii imobiliari, evaluatorii, constructorii şi publicul larg.

8. Asigurarea unui cadru prin care să se frâneze evaziunea fiscală care înfloreşte pe piaţa imobiliară.

9. Prevenirea şi combaterea mai eficientă a spălării banilor şi finanţării acţiunilor teroriste, ştiut fiind că piaţa imobiliară este un loc propice spălării banilor.

10. Sporirea încrederii publicului în piaţa imobiliară şi în operatorii de pe această piaţă.

Nu este mai puţin adevărat că politicienii din România, indiferent de culoarea politică, nu au vrut, cu o singură excepţie, să reglementeze piaţa imobiliară, întrucât cercurile de interese care i-au înconjurat trebuiau să-şi facă speculaţiile imobiliare, mai mult sau mai puţin legale, în voie. Excepţia amintită a fost promovarea pe ultima sută de metri a guvernării CDR, a Ordonanţei de Guvern nr.3/2000 privind organizarea activităţii agenţilor imobiliari, care prevedea înfiinţarea prin intermediul ARAI a Uniunii Naţionale a Agenţilor Imobiliari. Această ordonanţă, foarte prost scrisă din punctul de vedere al tehnicii legislative, a fost atacată la Curtea Constituţională a României, care a constatat neconstituţionalitatea ei. În consecinţă, Parlamentul a votat o lege de respingere a ordonanţei.

Mai mult decât atât, foarte mulţi operatori din piaţă preferă să nu existe legislaţie în domeniu şi o autoritate de reglementare şi supraveghere pentru piaţa imobiliară, înrucât ar dori să-şi continue afacerile după ureche.

Actualizare: 1. Daniel Piţu m-a întrebat pe Twitter dacă se adaugă la cele scrise mai sus şi dubla reprezentare (un agent imobiliar care reprezintă ambele părţi dintr-o tranzacţie imobiliară). I-am răspuns că dubla reprezentare ar trebui să fie excepţia, nu regula.

2. Am fost nevoit să şterg 3 comentarii ireverenţioase legate de acest articol, semnate (cum altfel?) anonim. Reamintesc tuturor celor care postează comentarii pe acest blog că buna-cuviinţă trebuie să le guverneze. Aici discutăm idei, nu altceva. Aşa cum scriam în prima postare de pe acest blog: "Prin democraţia implicită a Internetului şi posibilitatea de a îţi exprima opinii în spatele unei anonimităţi, spaţiul virtual s-a inundat de sfertodocţi, care urăsc competenţa şi promovează un primitivism umoral. Acest blog se vrea un loc al opiniilor decente şi argumentate despre fenomenele economice."

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Dan Popa: Ce-ar fi dacă băncile ar coborî dobânzile la creditele vechi?

Discutam cu un prieten. “Stii ce ar face acum bancile, daca ar fi destepte?”, ma intreaba azi pe la pranz. Ce?, intreb. Pai ar reduce dobanzile la creditele vechi. Ca tinute sus la nivelul la care sunt acum, oamenii intra in incapacitate de plata si inecp sa dea rateuri atunci cand e sa isi achita ratele. Unii pe buna dreptate. Cand clientul nu plateste, banca pierde. Daca dobanzile ar fi mai jos, mai multi oameni ar plati la timp iar cu restul ramas la dispozitie ori ar consuma ori poate ar cere un nou credit, daca si-ar permite. Economia ar avea de castigat ca ar incepe sa se consume – ceea ce ar presupune incurajarea productiei-, oamenii ar avea de castigat pentru ca le-ar ramane niste lichiditati la dispozitie iar bancile ar avea de castigat ca nu ar mai avea atatea defaulturi.
Uite, la creditele noi coboara dobanzile, ca nu mai au incotro. Au bani si nu au ce sa faca cu ei. Uita-te cu ce DAE lucrau la creditele noi…

Totul e ca bancile sa renunte la lacomie. In schimb, ar dobandi o imagine mai buna.
Pai bancile oricum dobandesc orice, i-am zis. Ca doar cu asta se ocupa, cu dobanda. Dobandesc, adica.

Oare prietenul asta al meu exagereaza?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Predicţiile pe curs, analize şi ne-determinanţi

Pentru aproape tot ce se intampla exista cauze si efecte. Putine sunt lucrurile ale caror cauze imi scapa si ale caror efecte sunt im-predictibile. De pilda nominalizarea d-lui Boc ca premier. Nu gasesc nicio cauza obiectiva pentru acest eveniment. Cum nu gasesc niciun efect al declaratului razboi impotriva coruptiei si/sau evaziunii fiscale.

Exista insa o abordare care mi-e si mai straina. Modul in care se incearca la noi prognozele pe curs. Citesc zilnic analizele catorva banci si uneori ma amuz de ce citesc. Sunt invocate evenimente care cu greu ar putea fi legate de cursul euro/leu, oricata bunavointa ai avea. De pilda un analist scrie ca o declaratie a unui oficial al FED cu privire la retragerea stimulilor din piata a facut ca in aceeasi zi la numai cateva minute, leul sa se intareasca. Sa fim seriosi. In cel mai bun caz, o asemenea declaratie isi face efectul dupa un interval de cateva ceasuri. Declaratiile domnului de la FED nu are cum sa influenteze in cateva minute, mai ales ca era o chestie mai degraba neutra, fara nimic exploziv.

O alta banca, o da si mai gogonata. Japonia isi va mari apetitul pentru economisire si asta a facut ca leul sa slabeasca cu 0,023% in 24 de ore. Bai al dreaq leul asta! Cand se publica somajul in SUA, leul iar se misca imediat, ca si cum am fi strans conectati la piata muncii din SUA. La fel se intampla si cand in Germania segmentul auto isi revine sau cand cutremurul a lovit Tahiti.

Sunt chestii care nu au in mod direct legatura cu leul. Nu sunt determinanti ai cursului, ci mai degraba bune argumente pentru cei care nu gasesc niciun determinant care sa explice miscarea leului. Nu discut acum despre cat costa o asemenea analiza, ci doar ma amuz cititnd cum explica reputati analisti, miscarile leului. Incerc si eu mai jos o analiza similara.

“Cainele lui Obama a stranutat astazi, ceea ce a facut ca leul sa slabeasca. Motivul este simplu. Vazandu-si patrupedul bolnav, Obama a devenit iritat si a ordonat cateva masuri care expun economia americana la vulnerabilitati. Aversiunea la risc a crescut, ceea ce i-a facut pe oficialii BNR sa tremure la gandul ca o noua criza ar putea izbucni. Reuniti in sedinta extraordinara, ei au decis urcarea si apoi coborarea dobanzii cheie intr-un interval de numai 15 minute. Bursele au reactionat si ele imediat, o parte din investitori preferand sa isi retraga investitiile pentru a le plasa in aur. Prin urmare, piata aurului a crescut, scumpind metalul galben, ceea ce i-a ingrijorat pe americani.Pentru a preintampina o slabire prea mare a dolarului, SUA a drenat lichiditatea din piata, ridicand dobanda cheie. BNR a reactionat imediat si a scumpit si ea leul. Pana la urma totul s-a linistit dupa ce cainele presedintelui Obama a primit un calmant injectabil. Piata europeana a muncii si-a revenit imediat iar bursele asiatice au putut sa isi continue cresterea usoara. Leul poate rasufla linistit.“

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: Criza i-a facut pe români mai responsabili: în 2009, populaţia a economisit mai mult decât în 2008

INS: ”potrivit rezultatelor anchetei bugetelor de familie, în trimestrul IV 2009, veniturile totale medii lunare au fost, în termeni nominali, de 2390 lei pe gospodărie şi 823 lei pe persoană. Veniturile băneşti au fost, în medie, de 1952 lei lunar pe gospodărie (672 lei pe persoană), iar veniturile în natură de 439 lei lunar pe gospodărie (151 lei pe persoană).

In acelasi timp, cheltuielile totale ale populaţiei, au fost, în trimestrul IV 2009, în medie, de 2143 lei lunar pe gospodărie (738 lei pe persoană) şi au reprezentat 89,7% din nivelul veniturilor totale”, ceea ce inseamna ca rata economisirii a fost de 10.3%, in scadere semnificativa comparativ cu primele trei trimestre din 2009, cand procentul era de 12%, detalii alaturat.

Daca luam in calcul faptul ca in Romania exista 7.4 milioane de gospodarii, inseamna ca pe parcursul anului trecut, populatia a reusit sa economiseasca aproximativ 24 miliarde de lei sau 5.5 miliarde de euro. In 2008, economiile populatiei au totalizat aproximativ 19 miliarde lei, iar in 2007, 13 miliarde lei.

Unde s-au dus banii anul trecut? Cheltuielile de consum au reprezentat 70.7% din total, taxele si impozitele 15.1%, cheltuielile de productie 8.9%, cele pentru investitii 1.2% (cam putin) iar alte cheltuieli 4.1%

Atentie insa, media este inselatoare in Romania, vezi articolul de ieri. Cel mai probabil, marea majoritate a gospodariilor nu au reusit sa economiseasca nimic anul trecut.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Daniel Cazangiu: Dărâmarea de mituri - ep. II

Al doilea mit: prețurile la apartamentele românești a ajuns aproape de limita inferioară. Acum este momentul să cumperi.

Aici trebuie să analizăm comportamentul băncilor - ca principali susținători ai prețurilor actuale. Susținători din două motive:
- nu au nici un interes să execute garanțiile la creditele neperformante la un preț real, pentru că astfel ar scădea prețul de ofertă pe care X-ulescu visează că o să-l încaseze vreodată pe apartamentul pe care-l are scos la vînzare, și astfel și-ar faulta singure bilanțurile (am explicat aici cum)
- bruma de clienți prin 'prima casă' trebuie fructificată la maximum indiferent dacă aceștia ajung în incapacitate de plată sau nu; profitul este sigur

Cert este că portofoliile de ipoteci deținute de bănci cresc de la o zi la alta, ca rezultat direct al 'măsurilor anticiclice' luate pînă acum. Deznodămîntul este inevitabil: la un moment dat aceste ipoteci trebuie scoase la vînzare. Scenariul meu în acest caz este că, pentru a nu tulbura prea mult mințile celor care au scoase la vînzare asemenea proprietăți și să-i determnie să scadă prețurile de ofertă, băncile vor prefera să construiască diferite pachete consistente de astfel de ipoteci pe care să le vîndă la prețuri reale (unor fonduri de investiții, de exemplu); zero impact asupra pieței, impact pozitiv asupra bilanțului. Dar foarte posibil ca piața chiriilor să scadă semnificativ, ceea ce nu cred că va fi un impediment pentru evaluatorii bancari - ne-adecvarea utilizării metodei de evaluare prin venituri putînd fi pusă pe seama crizei.

Pentru cei care vor să cumpere, prețurile de ofertă se vor duce destul de lent în jos. Oricît de neinstruit ar fi X-ulescu, după un timp tot mai lasă din prețul cerut. Deci cu cît se întîrzie achiziția unui apartament, cu atît sunt șanse mai mari de a-l cumpăra mai ieftin.

Dacă mai adăugăm și faptul că cererea pentru astfel de proprietăți este decimată fie de criză, fie de oportunitățile reale care apar în economie, obținem încă un mit dărîmat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Dan Popa: Amenzi în 2010 pentru greşeli din 2005

FINRA, autoritatea de reglementare a sectorului bancar american a amendat ieri Citigroup cu 650.000 de dolari pentru ca ar fi “imprumutat” unor clienti actiuni proprii, cu ajutorul carora acestia au speculat pe pietele financiare futures. Culpa bancii a fost ca nu ar fi prevenit clientii asupra tuturor riscurilor pe care acestia si le asumasera. Partea frumoasa e ca “infractiunea” s-a petrecut in 2005.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: Ar trebui lăsat leul să se aprecieze?

Există economişti care susţin că economiile est-europene suferă de pe urma influxului masiv de capital care provoacă aprecierea monedelor. Ei cred că statele din regiune trebuie să reglementeze intrările de capital şi să limiteze contractarea de credite în valută, altminteri creşterea economică va avea de suferit. Aceasta este o proastă soluţie la o problemă prost formulată.

Care este cauza aprecierii în masă a monedelor din estul Europei? Politica inflaţionistă a statelor dezvoltate, în special politica banilor ieftini dusă de Fed şi BCE. Ce se întâmplă dacă BNR ţine cursul fix – mai precis, dacă împiedică aprecierea leului? Ea intervine pe piaţă şi cumpără „surplusul” de valută care, altminteri, ar provoca aprecierea leului. În consecinţă, rezervele valutare cresc simultan cu creşterea masei monetare interne (cumpărând dolari sau euro BNR vinde lei). Practic, acest proces permite importul inflaţiei americane, cu toate efectele ei.

Producţia monetară duce la ieftinirea banilor (faţă de valoarea pe care ar fi avut-o în absenţa creşterii emisiunii monetare de bani). Nu e nicio noutate, la fel se întâmplă şi pe piaţa merelor, de pildă. Aşa ne spune analiza cererii şi ofertei, care se învaţă în anul I de facultate. Cel mai important efect al emisiunii monetare este redistribuirea avuţiei: cei care pun mâna pe noul flux monetar repede, adică înainte ca acesta să îşi exercite efectele asupra ansamblului preţurilor, au de câştigat, pentru că practic veniturilor lor cresc în timp ce îşi pot efectua cheltuielile în bună măsură la vechile preţuri, care nu au apucat să crească; cei care sunt atinşi de inflaţie mai târziu au de pierdut, pentru că ei suportă efectele producţiei de bani mai cu seamă pe partea cheltuielilor decât a veniturilor (până să le crească salariile majoritatea preţurilor s-au scumpit deja).

Când SUA emite bani, guvernul, bancherii şi cei mai importanţi ordonatori de credite (adică cei care se îndatorează primii) au de câştigat… ceea ce pierde restul societăţii. Acum, dolarul este o monedă internaţională, ceea ce înseamnă că producţia de dolari îşi face simţite efectele la scară globală. Adică redistribuţia operată de Fed este inter-statală. Străinii, precum românii, sunt situaţi relativ departe de punctul de injectare al dolarilor în economie, ceea ce îi poziţionează mai degrabă în tabără pierzătorilor, a celor impozitaţi prin inflaţie. Practic, expansiunea monetară în cazul dolarului produce nu doar un transfer de avuţie în interiorul societăţii americane, ci şi, by and large, de la restul lumii către societatea americană. Economistul francez Jacques Rueff a făurit acum multe decenii expresia „deficit fără lacrimi”, tocmai pentru a exprima avantajul de care se bucură naţiunea americană în faţa celorlalte popoare ca urmare a puterii de a inflaţiona la scară globală.

Cum ziceam, ce se întâmplă dacă BNR ţine cursul fix? Un export de venit – de la români către americani. Vă rog să reţineţi că nu spun că fiecare american iese avantajat din acest proces; întortocheate sunt căile inflaţiei (adică circuitul bănesc)! – este posibil ca unii români să-şi vadă bunăstarea crescând relativ la bunăstarea unor americani. Ceea ce spun este că România ca societate pierde, în vreme ce SUA ca societate câştigă. Nu aşa ar sta lucrurile dacă banii creaţi de Fed s-ar strecura în economie în principal prin creditele date de bănci în România, dar acesta este mai mult un scenariu SF.

Acum, importând inflaţia americană România importă întreaga structură distorsionată a preţurilor relative. Vreau să spun că România va experimenta acelaşi boom economic ca şi SUA – acesta este un al doilea efect important al expansiunii monetare (valabil când această expansiune se produce pe canalul creditului, practic valabil în timpurile pe care le trăim). Deci nu doar că pierdem bunăstare relativ cu SUA, dar ne mai şi distorsionăm economia şi sădim seminţele propriei crize.

Poziţia mea este că BNR ar trebui să permită aprecierea leului, adică să adopte un comportament Hands off pe piaţa valutară şi să se abţină de la tipărirea de lei. Poate leul s-ar duce spre 3,5 lei euro sau chiar spre 3 lei euro – nu ştiu. Cursul de schimb, ca orice preţ, este ceva ce rămâne de descoperit pe piaţa. Ştiu că unii vor spune că la acest nivel exportatorii vor avea de suferit. Da, dar nu de bunăstarea exportatorilor trebuie să se preocupe economistul, ci de bunăstarea naţiunii. Exportul este o afacere, la fel ca şi importul, la fel ca şi apicultura sau producţia de shaorma. Misiunea economistului nu este să apere un grup de interese (producători) aşa cum vedem că se întâmplă adesea în mass-media, ci să evidenţieze efectele unei politici asupra ansamblului societăţii.

Ce s-ar întâmpla în cazul aprecierii leului ar fi deflaţia relativă a preţurilor interne în raport cu cele externe, mai corect spus deflaţia preţurilor exprimate în lei faţă de preţurile exprimate în valută. Pentru numeroşi români, ale căror salarii sunt plătite în lei nu în valută, această politică ar avea beneficii evidente – accesul mai facil la importuri: echipamente electrocasnice, autoturisme, vacanţe în străinătate incomparabil mai ieftine.

Însă marele avantaj al acestei politici ar fi altul; anume, acela de a oferi întreprinzătorilor români şi străini depotrivă o monedă sănătoasă, demnă de încredere, în care ei îşi pot contabiliza cheltuielile şi veniturile în mod realist, fără să fie afectaţi de iluzia monetară. Existenţa unei monede sănătoase ar oferi posibilitatea evitării angajării resurselor în investiţii nesustenabile. Nu spun că România ar scăpa în totalitate de marasmul economic declanşat de inflaţia dolarului sau a euro. Dar în absenţa acestei politici suntem condamnaţi să suportăm ciclul economic.

Aş mai putea adăuga multe lucruri, dar îmi este teamă că deja am depăşit răbdarea multor cititori. Vreau să închei spunând doar că, dacă toate statele lumii ar adopta această politică, de la ţările arabe şi China până la România, atunci inflaţia dolarului ar deveni vizibilă imediat, provocând deprecierea catastrofală a dolarului şi, posibil, dispariţia acestuia din poziţia de monedă de rezervă mondială. O politică laissez-faire ar duce la amendarea băncilor centrale care inflaţionează cel mai mult (Fed şi BCE) şi le-ar forţa să îşi revizuiască comportamentul, riscând altminteri hiperinflaţia şi desfiinţarea sistemului monetar bazat pe dolar şi euro.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Pe scurt despre indicatorii de risc bancar pe februarie

1. Total sume restante – conform BNR, la sfarsitul lunii februarie, totalul sumelor restante aferente creditelor mai mari de 20.000 de lei acordate de catre institutiile de credit a ajuns la 9.4 mld lei, in crestere cu 8.8% fata de ianuarie si cu 117% peste nivelul din urma cu un an. Din aceasta suma, 68% (6.4 mld lei) reprezinta restantele mai vechi de 90 de zile, respectiv cele cu putine sanse de a mai fi recuperate in totalitate de catre banci.

Acest tip de restante a crescut numai in ultima luna cu 11.5%, cresterea fata de februarie 2009 fiind de 275%, detalii alaturat, click pe grafic pentru marire.

2. Numarul interogarilor bazei de date a CRB – acest indicator reflecta interesul romanilor pentru creditare. In februarie, numarul interogarilor a fost de 101,197, cifra similara cu cea din februarie 2009, insa nivelul este extrem de scazut daca il comparam cu cifrele de dinainte de criza.

In primele doua luni din acest an, numarul interogarilor a fost cu 52% mai mic decat in primele doua luni din 2009, cu toate ca la inceputul anului trecut, programul Prima Casa nu exista.

Toata lumea cere bancilor sa reia creditarea, insa intrebarea este cui sa acorde bancile credite?

3. Numarul creditelor acordate si angajamentelor asumate de catre banci – la sfarsitul lunii septembrie 2008, sistemul bancar din Romania avea in derulare un numar de 1.64 milioane de credite cu o valoare mai mare de 20.000 de lei.

La sfarsitul lunii februarie 2010, numarul creditelor aflate in derulare a scazut la 1.5 milioane, cu 8.1% mai putine decat la inceputul crizei, ceea ce inseamna ca bancile nu reusesc in continuare sa acorde suficiente credite noi pentru a inlocui creditele vechi ajunse la maturitate.

In ceea ce priveste sumele totale datorate de clienti bancilor (riscul global), aceasta a ajuns la 224.4 mld lei, in crestere cu 0.04% fata de ianuarie si in scadere cu 4.7% fata de luna corespunzatoare a anului anterior.

4. Numarul debitorilor vs numarul restantierilor – Numarul persoanelor fizice si juridice care au credite mai mari de 20.000 de lei a scazut in februarie cu peste 5,000 comparativ cu ianuarie, ajungand astfel la 969,651. In acelasi timp, numarul restantierilor a crescut cu aproximativ 7,800, totalizand acum 222,347, ceea ce inseamna ca un debitor din 4 este restantier. Atentie, aici este vorba in primul rand despre credite cu valori mari, nu despre creditele luate cu buletinul.

Daca raportam totalul restantelor la numarul restantierilor, observam ca restanta medie reprezinta echivalentul a 10.000 de euro, in timp ce suma medie imprumutata de catre debitori reprezinta echivalentul a 36.000 de euro.

Spre comparatie, restanta medie in cazul tuturor restantierilor (deci si a celor cu credite mai mici de 20.000 de lei) este de 1.200 euro.

5. Concluzie – lucrurile stau destul de prost pentru banci in sensul ca pe de o parte, nu au cui da credite, iar pe de alta parte, restantele cresc. In acest context, nu ne putem astepta la o ieftinire semnificativa a creditelor in viitorul apropiat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Lucian Davidescu: Mama tuturor derivativelor. Hidroelectrica vinde curent pe lingouri de aluminiu

And the winner is… Alroooooo! Remember? “Domnule min. Codruţ Şereş, vă rog analizaţi scrisoarea şi dispuneţi măsuri în conformitate cu interesele Guvernului, iar dacă este posibil şi cu interesele economiei naţionale”.



Cine spunea că pe oamenii de la stat nu-i duce capul la inovaţie?
Hidroelectrica va vinde Alro trei milioane de megawaţi pe an până în 2018, 5,5% din producţia naţională, la un preţ care “va fi stabilit în funcţie de o serie de factori, precum cotaţia aluminiului la bursa metalelor de la Londra”, scrie România liberă.

În limbaj financiar, operaţiunea se cheamă hedging şi înseamnă, în cazul ăsta, o asigurare împotriva fluctuaţiilor de preţ pentru producătorul de aluminiu. În mod normal, contractul de hedging îl face un intermediar financiar pentru nişte bani în plus. În cazul de faţă, contractul îl face producătorul de curent iar pentru aşa privilegiu oferă şi un discount, c-aşa-i la stat. Da! Alro cumpără curentul cu 30% sub cel mai mic preţ hidro de piaţa liberă, adică pentru 31 euro/MWh. Unul dintre motive este că “Alro nu va rezista pe piaţă dacă va cumpăra la 44 euro/MWh”, spune Mihai David, directorul Hidroelectrica şi omul cu ideea.

Abia anul trecut, ministrul Adriean Videanu spunea însă că Hidroelectrica s-ar putea să nu reziste pe piaţă „dacă nu plouă”, ceea ce ar fi un alt caz unic. Niciodată în lume nu s-a întâmplat ca un producător hidro cu amortizările contabile făcute să dea faliment.

Acum, pe lângă secetă, se adaugă altă sperietoare: dacă se mai ieftineşte aluminiul?

Mecanismul pagubei:

1. În orice afacere există riscuri specifice. Companiile încearcă să le paseze altora, ca să stea liniștite. Însă trebuie să plătească în plus pentru asta.

2. Cumpărători de risc sunt companiile de asigurări, fondurile de investiții/hedging și băncile. Lor le plac riscurile pentru că au atât de multe încât le pot compensa între ele.

Ce trebuia să facă Alro în mod normal.

1. Se ducea la un fond de hedging și încheia un contract pentru diferență care zicea așa: Dacă prețul aluminiului scade, fondul se obligă să achite Alro o parte din costul electricității.

2. PLĂTEA fondului o sumă în contul riscului asigurat. Fondul găsea cu cine să facă un contract în sens invers, în care să câștige din scumpirea aluminiului, astfel încât să iasă tot timpul în profit.

3. Alro se ducea la Hidroelectrica și încheia un contract obișnuit.

Ce s-a întâmplat în realitate:

1. Hidro a preluat riscul Alro.

2. Hidro nu a încasat niciun ban.

3. Hidro vinde în continuare în pierdere față de potențial.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP