duminică, 11 aprilie 2010

Bogdan Glăvan: Programul Rabla în SUA: vânzări reale şi contrafactuale

Christina Romer, şefa Council of Economic Advisers de la Casa Albă e scris un raport despre aşa-zisele efecte pozitive ale programului Rabla. Studiul încearcă să contrazică argumentul că programul guvernamental nu a făcut decât să mute cererea, respectiv să stimuleze publicul să cumpere automobile pe care oricum şi le-ar fi cumpărat mai târziu. Drept pentru care prezintă următorul grafic – linia roşie arată evoluţia vânzărilor de automobile în absenţa programului Rabla.



Mie nu mi se pare că acest grafic salvează pretenţiile autorităţilor, din contră, mi se pare că le ridiculizează. Lăsând la o parte problema marjei de eroare inevitabilă în orice discuţie care presupune previziuni, creşterea pieţei auto din ultimele luni poate fi pusă pe seama pe seama altor factori, nu a programului Rabla (ce nu a crescut în ultima vreme?).

De asemenea, chiar presupunând că Programul Rabla a stimulat industria auto, a făcut-o pe seama altor industrii, deoarece cu cât cheltuim mai mult pe maşini, cu atât cheltuim mai puţin pe portocale, ceteris paribus. Care e atunci semnificaţia prezentării unui asemenea grafic? Într-un cuvânt, disperarea.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Bogdan Glăvan: Grămada cere vârf: Bradford DeLong împotriva Şcolii Austriece

Bradford DeLong (Berkeley) îi asigură spatele lui Krugman în disputa cu Şcoala Austriacă. El enumeră 8 teze ale acestei şcoli şi îşi spune părerea în legătură cu ele. Îmi voi spune şi eu părerea despre 3 dintre părerile lui DeLong.

1. Requiring trend deflation at the rate of labor force and labor productivity growth in order to keep nominal spending without a trend would be more likely to generate waves of universal bankruptcy, deep financial crises, and big recessions than our current system.
Fals. Deflaţia normală cauzată de creşterea productivităţii nu are de ce să determine falimente în serie ci, probabil, doar falimentul instituţiilor de stat însărcinate să „vegheze” asupra politicii monetare cât timp noi „dormim liniştiţi” şi, un efect deloc lipsit de importanţă, concedierea tuturor profesorilor precum DeLong şi Krugman din postura de consilieri politici. Afirmaţia lui DeLong este în clară contradicţie cu tot ce înseamnă istoria şi cu cu tezele celor mai reputaţi istorici (precum Bordo, Eichengreen ş.a. despre care am scris pe acest blog). Frecvenţa şi intensitatea crizelor nu au scăzut în secolul al XX-lea comparativ cu secolul al XIX-lea (când a fost deflaţie), în ciuda manipulării „ştiinţifice” de către guvern a banilor şi a creditului.
De asemenea, observaţi cum DeLong se contrazice singur când, la afirmaţia (5) spune (corect) că restructurarea economică nu e în mod necesar însoţită de şomaj.

2. It is certainly the case that sufficiently austere policy can keep any bubble from ever arising, but the costs of such policy are high. And periods in which monetary policy is overexpansionary are periods in which households, feeling flush, expand their consumption spending and create consumer price inflation. There was no wave of rising consumer price inflation in the 2000s.
După DeLong, inflaţie este doar atunci când cresc preţurile de consum; doar atunci politica monetară deraiază. Această afirmaţie înseamnă, de fapt, că politica monetară nu a avut niciun rol în declanşarea crizelor de tip asset-bubble. (Aici nu e nevoie ca DeLong să fie contrazis de un economist austriac, John Taylor e suficient.) Dacă iei în serios o asemenea afirmaţie, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi de ce oare mai este nevoie ca banca centrală să manipuleze creditul şi rata dobânzii – altminteri decât pentru evitarea deflaţiei, of course. Adică, dacă tot nu a existat un pericol inflaţionist în anii 2000, de ce a crescut Greenspan rata dobânzii în 2005-2006, nu putea să o ţină la nivelul real-negativ la care ajunsese după relaxarea din 2001?

3. Expansionary monetary policy is unwarranted because it will only boost short-term employment if it will only lead to another bout of asset price inflation and a bigger recession down the road – FALSE.
Aici DeLong nu se oboseşte să argumenteze, deci nici eu nu o voi face. Cu excepţia întrebării de 1 milion de dolari: dacă politica monetară poate creşte economia durabil, atunci de ce nu o creşte mai tare? 1%-2% pe an e tot ce poate? Cam trist.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Păun: Falimentul unui stat prin proiecte publice

Situaţia actuală din Grecia este un exemplu demn de studiat şi de analizat de către toţi cei care cred foarte tare în dezvoltarea durabilă prin politici publice. Intrată mult prea devreme într-o zonă monetară imperfectă, încrezătoare în ajutorul pe care îl va primi necondiţionat de la noii parteneri europeni, statul grec a exploatat la maxim hazardul moral şi s-a dedicat unor proiecte publice foarte generoase dar şi foarte costisitoare dintre care aş enumera câteva exemple foarte recente: (1) introducerea unui sistem de supraveghere video în principalele porturi din Grecia contractată de Ministerul Marinei Comerciale pentru suma de 342 milioane Euro; (2) construirea a 11 centre sportive şi a 13 bazine de înot pentru suma totală de 118 milioane Euro contractată de Secretariatul General pentru Sport din Ministerul Culturii; (3) construirea a 3 noi închisori în Salonica, Volos şi Khorintos pentru suma de 198 milioane Euro contractată de Ministerul de Justiţie; (4) refacerea Centrului Olimpic de Trageri din Markopoulo şi construirea unor noi facilităţi de cazare pentru lucrătorii din poliţie pentru suma de 55 milioane Euro contractată de Ministerul de Interne; (5) construirea a 14 noi posturi de poliţie pentru suma de 151 milioane Euro contractată de Ministerul Ordinii Publice; (6) construirea unei clădiri noi pentru Universitatea din Peloponez (de stat) pentru suma de 74 milioane Euro sau (7) dezvoltarea Universităţii Internaţionale Elene (tot de stat) pentru suma de 213 milioane Euro (exemplele însă pot continua… eu aici doar am arătat cu câtă uşurinţă a fost risipit aproape 1 miliard de Euro din cele 300 de miliarde).

Toate aceste proiecte nu s-au făcut din fonduri existente ci din sacrificarea unor fonduri viitoare, adică prin împrumut public masiv. Statul elen a făcut o mare greşeală să considere majoritatea acestor proiecte ca scheme de parteneriat public privat, uitând principala caracteristică a acestora: proiectele finanţate în PPP trebuie să fie capabile să genereze o perioadă determinată de timp venituri din care să se acopere aproape integral finanţarea lor. Ce venituri viitoare ar putea să genereze astfel proiecte care se referă la închisori, secţii de poliţie renovate sau alte facilităţi de acest gen pentru a fi încadrate în PPP? Evident că toată această politică de dezvoltare ”ambiţioasă” dar prostească a statului elen şi-a arătat rapid nesustenabilitatea din punct de vedere economic.
Problema actuală din Grecia este înainte de toate cel mai bun exemplu de cât de lipsiţi de criterii economice sunt cei care guvernează o ţară atunci când alocă resursele prezente şi viitoare ale unei naţiuni pentru a finanţa fanteziile lor. Tot ceea ce vedem în Grecia acum este dovada clară a falimentului unei politici a statului bazată pe proiecte publice. Aceste proiecte publice au două mari “calităţi”: sunt foarte scumpe (fie pentru că se supraevaluează costurile lor, fie pentru că se propun soluţii mult prea fanteziste pentru nevoile reale ale unei astfel de facilităţi, fie că se construiesc foarte prost din materiale foarte proaste comparativ cu preţul plătit pentru ele) şi sunt, în multe cazuri, inutile pentru piaţă.

Rolul statului elen în economie a crescut progresiv de la an la an. De unde a avut bani acest stat pentru fanteziile sale? Simplu: a sacrificat veniturile potenţiale viitoare din taxe şi impozite împrumutându-se masiv pentru proiectele sale. A construit scheme de finanţare cu diferite bănci, sub masca acestor parteneriate public-privat în care este vorba doar de finanţarea, construirea şi, eventual, administrarea acestor facilităţi care nu produc nimic. Aceste proiecte ale statului au menţinut artificial deficitul într-o anumită valoare, amânându-l pe cât mai mult posibil.
După ce toată situaţia a ieşit la iveală, statul elen a început să apeleze la “înţelegerea” partenerilor săi din Uniunea Europeană. S-au vehiculat prin presă tot felul de “soluţii” care mai de care mai fanteziste: de la vânzarea de insule nelocuite (aici) până la apeluri disperate de a face donaţii pentru a salva statul grec de faliment (aici). Salvarea Greciei va fi însă clară ca şi până acum: se va face prin inflaţie suportată din păcate de toţi cei care trăiesc în zona Euro şi nu numai. Grecia ne-a arătat cât de vulnerabilă este construcţia europeană atunci când ea se face cu ţări care nu înţeleg limitele intervenţiei guvernamentale în piaţa liberă. Dacă intervenţionismul european este concurat de un intervenţionism local şi mai mare dezastrul este iminent şi se face prin sacrificarea bunăstării tuturor. Statul grec a uitat repede cât de uşor a fost primit în UE şi în zona Euro şi că o astfel de poziţie înseamnă în primul rând responsabilităţi nu doar (sau cu precădere) faţă de grupuri de interese locale ci faţă de o întreagă comunitate care te-a primit deschis alături de ea.
Salvarea s-ar putea să fie însă imposibilă pentru un stat care a ignorat vreme îndelungată iniţiativa privată, care a cultivat o birocraţie excesivă şi care s-a înconjurat de tot felul de bariere în calea investitorilor străini. Un stat în care sindicatele au mai mare putere decât antreprenorii şi în care orice modificare ce ar atenta la “securitatea socială” este urmată de ample manifestări ale organizaţiilor socialiste şi comuniste. Păcat pentru că este un o ţară foarte frumoasă.

România are multe de învăţat de la ce s-a întâmplat în Grecia pentru că “dezvoltarea” noastră şi “reformarea” noastră seamănă ciudat de mult. Dacă vrem o predicţie unde va fi România peste câţiva ani este suficient să ne uităm la ceea ce păţeşte acum statul grec care a crezul foarte mult în proiecte masive ale statului dezvoltate pe credit. Grecia este exemplul cel mai clar de stat în care factorul politic a avut aspiraţii mult prea mari faţă de potenţialul economic al acestuia, risipind resurse importante pe care, mulţi ani de acum înainte, sectorul privat nu le va putea acoperi uşor. Din păcate mediul privat va fi singurul care va fi “tras” la răspundere şi care va plăti cea mai mare parte a acestor facturi.
România nu este departe de o situaţie similară, având în vedere curentul de gândire puternic intervenţionist care a dominat şi continuă să domine guvernanţa publică de la noi. Majoritatea dintre noi credem încă nejustificat de tare în puterea politicilor publice şi credităm cu mult prea multă forţă intervenţia statului în economie atribuindu-i efecte pe care nu le produce în termeni reali. FMI este pe punctul de a ne transforma în clientul lor permanent. Intervenţionismul statului în economie a creat deocamdată în România doar îmbogăţiţi care descurajează orice intenţie de aţi deschide o afacere în condiţii normale. Dacă nu ai pe cineva cu care să aranjezi un proiect public al statului să se desfăşoare cu firma ta nu are sens să îţi mai deschizi o afacere. Lupta pentru puterea politică ce distribuie această bunăstare în economie a depăşit absurdul lăsând în plan secund orice lege sau principiu de piaţă. Acesta, domnilor, nu este capitalism ci este un socialism în toată regula ce ne duce spre un faliment similar Greciei şi oricărei iniţiative în care statul este pus în prim plan înaintea pieţei şi iniţiativei private.


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

Cristian Orgonaş: A influenţat criza economică numărul naşterilor?

Conform unor date recente, in SUA, numarul copiilor nascuti in 2008 a scazut cu 2% fata de 2007, multi dintre analisti justificand scaderea prin faptul ca a fost criza.

Practic, logica este urmatoarea: pe timp de criza economica, familiile se confrunta cu o scadere a veniturilor, cu somaj si cu nesiguranta locului de munca si prin urmare, evita sa ia decizii atat de importante precum conceperea unui copil. Pe aceeasi principiu insa, atunci cand economia creste, ar trebui ca atitudinea sa fie diferita, iar numarul nasterilor sa creasca.

Sa vedem ce s-a intamplat in Romania. In 2009, numarul copiilor nou-nascuti a fost de aproximativ 224.000, cifra cu ~1% mai mare decat in 2008, in timp ce in 2008, numarul copiilor nou-nascuti a crescut cu 3.7% fata de 2007.

In primele doua luni din 2010 s-au nascut 33,745 copii, cu 1,037 (3%) mai putini decat in primele doua luni din 2009 si cu 4061 (10.7%!!) mai putini decat in primele doua luni din 2008, ceea ce arata faptul ca familiile se gandesc acum de zece ori inainte de a decide sa faca un copil.

Daca luam in considerare toata perioada de dupa 1990, anii in care s-au nascut cei mai putini copii au fost 2002-2004, respectiv 212.000 in medie, iar punctul de maxim a fost atins in 1990, an in care s-au nascut 314.000 copii, detalii mai jos, click pe grafic pentru marire.



Ce observam? Ca perioada de maxima creste economica dintre anii 2000 si 2008 nu a reusit decat sa stabilizeze evolutia numarului de nou-nascuti, nicidecum sa determine o crestere accelerata a acestui indicator, ceea ce arata si lipsa unor politici coerente de stimulare a natalitatii.

Mai departe, numarul nasterilor depinde si de numarul avorturilor. La inceputul anilor `90, numarul anual al avorturilor depasea lejer jumatate de milion (1 milion in 1990!), ceea ce insemna ca la un copil nascut, existau 2-3 avorturi.

In ultimii ani insa, numarul avorturilor a scazut dramatic, astfel ca in 2004, numarul nasterilor a depasit pentru prima data numarul avorturilor, iar trendul de scadere pare sa continue, detalii alaturat. Surse: INS, Johnstonsarchive.net



Cel mai probabil, in 2010 vom asista la un record negativ in ceea ce priveste numarul copiilor nou-nascuti, iar situatia nu se va imbunatati in 2011.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP