duminică, 18 aprilie 2010

Mihai Marcu: Puţină istorie

Carmen Reinhart ne aduce aminte de istoria financiara recenta a Romaniei.


Graficul ne indica raportul dintre datoria externa si exporturi, indicand urmatoarele:

- datele cand Romania a intrat in incetare de plati - 1981, 1986 (a mai intrat in incetare de plati si in 1933, dar nu apare pe grafic).

- datele crizelor bancare - 1990.


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Bogdan Glăvan: Boom imobiliar incredibil în Canada şi în China

Am descoperit acest blog dedicat boom-ului imobiliar din Vancouver şi împrejurimi. Întâmplările povestite frizează paranormalul. Câteva exemple:

• Cineva a scos la vânzare o casă cu 3 camere la preţul de 799K. Duminica trecută cumpărătorii au stat la coadă pentru a o vizita, iar preţul licitat a ajuns la 910K, unul dintre doritori fiind atât de disperat încât i-a promis agentului imobiliar 25K dacă îl ajută să intre în posesia locuinţei

• Cea mai căutată meserie este cea de agent imobiliar; sunt prea puţini agenţi faţă de câte proprietăţi sunt scoase la vânzare, iar aceştia muncesc 18 ore pe zi, 7 zile pe săptămână.

• Oamenii alocă mai mult timp cumpărării unei maşini decât cumpărării unei locuinţe.

Puţin mai departe, în China, preţurile la imobiliare au crescut cu 12% în martie, adică mai mult decât creşte bursa de la Bucureşti – care se situează oricum în top-ul mondial al rally-urilor bursiere. De la înălţimea Chinei, Vancouverul – cu o creştere de doar 1% – e o piaţă cuminte. Nu e de joacă.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Ion Radu Zilişteanu: Erupţia vulcanului Eyjafjallajökull poate aduce efecte economice imprevizibile

Există o serie de evenimente încadrate în sintagma lebădă neagră, care constau în incidente complet neaşteptate cu un impact la scară largă, imposibil de anticipat, cu consecinţe extrem de dificil de prevăzut odată ce are loc. În această categorie se încadrează erupţia vulcanului Eyjafjallajökull din Islanda (înălţime 1.666 m) din data de 14 aprilie 2010, care a condus la degajarea în atmosferă a unui nor de cenuşă vulcanică. Consecinţele sunt spectaculoase: zeci de mii de zboruri ale companiilor aeriene au fost anulate.

Vulcanul Eyjafjallajökull a mai erupt în anii 920, 1612 şi 1821–1823. În decembrie 2009, a fost detectată activitate seismică sub vulcan, producându-se câteva mii de cutremure mici, de 1-2 grade pe scara Richter, numai câteva fiind mai mari de 3 grade Richter, cu epicentrul la 7-10 km sub vulcan. Prima erupţie din acest an a avut loc pe data de 20 martie 2010, fără să aibă consecinţe majore. Erupţia din 14 aprilie 2010 a condus la degajarea de mari cantităţi de cenuşă vulcanică, aruncate până la o altitudine de câţiva kilometri.

Drept consecinţă, zborurile aeriene deasupra Europei au fost grav perturbate. International Air Transport Association (IATA) estimează că liniile aeriene pierd 200 de mil.$ (aproximativ 148 mil.€) pe zi din cauza blocajului, care s-a propagat şi în restul lumii.

Teoria lebedei negre, Black Swan Theory, a fost folosită de Nassim Nicholas Taleb, în celebra carte omonimă lansată în 2007, încearcă să explice existenţa şi apariţia unor evenimente rare, de mare impact şi imposibil de prevăzut, care sunt dincolo de aşteptările obişnuite. Erupţia vulcanului Eyjafjallajökull are toate atributele unui eveniment de acest tip.

Exportatorii africani de flori şi legume către pieţele europene, companiile a căror activitate depinde de livrări la termen din întreaga lume sau organizatorii de evenimente sunt doar câteva exemple de sectoare afectate sever de criza zborurilor.

O menţinere a situaţiei actuale, în condiţiile în care erupţia vulcanului Eyjafjallajökull va continua, ar putea să afecteze sever predicţiile de creştere economică a Europei, estimate în prezent la 1,5-2% din PIB. Acest eveniment ar putea conduce la reducerea creşterii cu 1-2 puncte procentuale. "Asta ar însemna că multe ţări europene nu ar mai înregistra creştere în acest an. Ar strivi, practic, relansarea economică. Însă problema este că e incredibil de greu de prezis ce se va întâmpla. Nici măcar geologii nu ne pot spune nimic", a declarat Vanessa Rossi, Senior Economic Fellow la Chatham House, citată de Mediafax.

Vulcanologii şi meteorologii au arătat că nu pot răspunde repede acestor întrebări, deoarece vulcanii sunt imprevizibili, dar au avertizat că, la ultima erupţie a vulcanului, fenomenul a durat mai mult de un an. Însă emanaţiile de cenuşă pot înceta la un moment dat şi nu durează neapărat la fel de mult ca erupţia.

Pe lângă consecinţele economice, există şi alt fel de consecinţe: o întreagă pleiadă de oameni politici, printre care şefi de stat sau de guvern, nu au putut participa la funeraliile preşedintelui polonez, Lech Kaczyński, care au loc astăzi, la Cracovia.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Daniel Cazangiu: Bani, fraudă, criză și ... scenarii

Omul pentru a-și satisface nevoile pe care le are trebuie să muncească, să creeze valoare adăugată, pe care apoi să o schimbe cu echivalentul ei pentru a căpăta bunurile de care are nevoie. E un fapt natural specific omului, la fel ca și nevoia de socializare.

Dar dezvoltarea economică a fost împinsă puternic de folosirea de către bănci a rezervelor fracționare, practică care a făcut din băncile comerciale emitenți de monedă scripturală nouă. Pe scurt, acest sistem permite - pe baza unor procedee strict reglementate - crearea unor sume scripturale de bani noi care sunt utilizate în activitatea de creditare. Durata creditului este aceeași cu timpul pe care debitorul îl are la dispoziție pentru a crea valoare adăugată pentru a achita astfel banii împrumutați. Sistemul clasic în care plus valoarea existentă era transformată în bani (ca intermediari ai schimbului) s-a inversat, adică debitorii beneficiază acum de bunurile dorite și se angajează să creeze valoarea adăugată aferentă. Excesele reprezentate de scăderea prea abruptă a rmo în comparație cu capacitatea de a crea plus valoare a acelei economii, într-o comunitate care folosește o anumită monedă, sunt corectate prin inflație. Inflația poate fi întîrziată dacă apar bule speculative pe unele bunuri, dar tot la inflație se ajunge.

Deficiențele acestui sistem de rezervă fracționară sunt destul de mediatizate; însă elementul care a 'încurcat lucrurile' și a generat criza este globalizarea, care a permis băncilor centrale din țările care dețin o putere politică sporită să-și expandeze masa monetară fără nici un risc pe termen mediu. Dacă mai adăugăm și vînzarea de derivate pe împrumuturile acordate pentru bunurile al căror preț era deja mult prea umflat obținem premisele începutului crizei. Între timp nivelurile artificiale ale prețurilor speculate își revin, iar deținătorii de plasamente în astfel de derivate înregistrează pierderi. Aceste pierderi sunt de fapt sumele create din nimic pe baza rezervei fracționare pentru care cei care s-au angajat să creeze valoare adăugată renunță la angajamentul lor din varii motive.

Dpdv al eticii și moralității, riscurile trebuiesc asumate de cei care au derulat aceste afaceri (bănci, intermediari, fonduri, ... ). Trăgînd linie, rezultă că o parte a pierdut, iar cealaltă a cîștigat - adică a beneficiat de bunurile dorite fără să-și mai asume asigurarea suportului de plus valoare aferentă sumelor cheltuite. Mergînd pe această logică imorală și ne-etică putem spune că această hibă a rezervelor fracționare este o breșă de sistem, breșă care permite frauda.

Și cum bine ne-am obișnuit ca reprezentanții statului să-și asume rolul de principali beneficiari ai marilor fraude, după ce această metodă de fraudare a fost brevetată pe piața americană, s-a trecut la asumarea ei de către state. Cum? Prin împrumuturi colosale realizate prin vînzarea de titluri de stat, prin creșterea fără precedent a datoriilor așa zis publice. Statul nu a fost capabil și nici nu va fi să producă valoare adăugată.

Scenariul meu are două variante. După ce statele vor ajunge la limita maximă posibilă de îndatorare, stimultente care să mai țină economia la terapie intensivă nu vor mai putea fi acordate. În acest moment fie totul se socializează prin inflație generalizată fără să afecteze prea mult clasamentul marilor puteri actuale, fie se va implementa o nouă abordare a paradigmei monetare.

În cazul inflației frauda etatistă ar putea fi ascunsă sub preș, permițînd continuarea existenței parazitare a configurației actuale a statului. Probabilitatea cea mai mare de producere o acord acestei variante (un armaghedon care ar duce la deființarea banilor actuali e la fel de probabil cum este și sfîrșitul lumii din 2012 :-) ).

Ca alternativă ipotetică, fiecărei persoane fizice, juridice sau stat i se poate atribui un cod prin care să fie definit un vector al datoriei; în funcție de acest scor, munca acelei persoane nu poate valora mai mult decît un anumit plafon, iar împrumuturile pe care le va realiza vor costa mult mai mult. Cu timpul aceste ratinguri pot fi îmbunătățite. Ca atare acele persoane vor fi cele mai căutate de angajatori. În felul acesta valoarea adăugată creata și rămasă neplătită poate compensa consumul realizat anterior. Dar tot acest sistem presupune ca plățile și încasările acestor persoane să se realizeze exclusiv electronic.

Scenarii de acest tip se pot concepe în multe variante, însă trebuie avut în vedere și faptul că parazitul numit stat trebuie să fie bine hrănit pentru a putea supraviețui așa cum îl știm astăzi. Și cum deocamdată el este cel care face regulile jocului, varianta aleasă în mod sigur îi va permite să-și continue existența fără prea mari constrîngeri.

Proprietatea este o acumulare de plus valoare și fundamentul generării în viitor de valoare adăugată. Agresiunea asupra proprietății s-a produs sub diverse justificări (de la cucerirea de cetăți pînă la elaborarea și aplicarea de ideologii utopice). De-a lungul timpului problemele de etică și moralitate au fost discutate și invocate pentru a stabili și aplica noi constrîngeri asupra drepturilor de folosință a plus valorii create la nivel individual. Sau altfel spus, 'naționalizarea' unei părți din aceasta pentru 'binili comunității'. Orice schimbare de regim politic a adus cu sine și o schimbare radicală a economicului, schimbare survenită fără a ține cont de vreo normă etică sau morală, ceea ce mă determină să cred că ceea ce va urma se va înscrie pe aceeași traiectorie.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Cristian Păun: Unde se greşeşte în sectorul bancar actual

Sectorul financiar-bancar modern este tot mai sensibil la acţiunea unor factori exogeni, intrând în crize tot mai profunde, tot mai dese şi tot mai globalizate. Toată lumea încearcă să găsească şi să propună acum tot felul de soluţii prin care să se limiteze amploarea şi efectele crizelor actuale. Aceste soluţii pleacă de la tot felul de potenţiale cauze: ticăloşia şi lăcomia bancherilor, lipsa lor de moralitate, profitabilitatea prea mare în sectorul financiar-bancar comparativ cu valoarea adăugată a acestor servicii, guvernanţa proastă în sistemul financiar, manipularea pieţelor, manipularea rating-urilor. Multe dintre aceste cauze sunt însă doar simple consecinţe ale problemelor reale din sistem: expansiunea monetară, rezervele fracţionare cu care operează băncile comerciale, caracteristicile contractelor de depozit la termen.

Atunci când se discută despre sistemul financiar-bancar modern se uită faptul că odată cu renunţarea la orice etalon prin care să se ancoreze emisiunea monetară (de facto acest lucru a încetat în 1971 prin căderea Sistemului de la Bretton-Woods, de iure acest lucru a încetat odată cu izbucnirea Primului Război Mondial când marile imperii implicate în conflict au renunţat la acoperirea în aur a monedei lor) băncile centrale ale marilor puteri au primit liber la emisiunea monetară şi la a-şi pune în aplicare tot felul de fantezii cu titlu de politică monetară sau politică a cursului de schimb (ţintirea inflaţiei, ţintirea cursului de schimb, ţintirea agregatelor monetare). Sistemul financiar-bancar este dominat în prezent de o cantitate impresionantă de ”fiat money” care creşte exponenţial, adică de monedă tipărită în neştire de către marile puteri monetare şi distribuită foarte eficient de instituţiile financiare internaţionale prin băncile centrale ale ţărilor mici la nivel global. Aceasta ar fi prima mare problemă a sistemului financiar-bancar modern: faptul că banii tipăriţi uşor şi fără a avea în spate un criteriu obiectiv de dimensionare a masei monetare de către bancile centrale intervin pe piaţă şi bulversează complet costul capitalului (reflectat de nivelul dobânzilor) şi cursul de schimb. Un efect direct al acestei expansiuni monetare practicată concurenţial de marile puteri monetare este bulversarea balanţei de plăţi externe în ţările mici (nu poţi fi competitiv pe pieţele internaţionale dezvoltate în condiţiile în care dobânda acolo tinde nenatural către 0, nu poţi să exporţi mai mult în condiţiile în care deprecierea dolarului favorizează masiv exportatorii americani, nu poţi acorda credite comerciale clienţilor externi cu un sistem dependent de băncile mamă din ţările dezvoltate). Expansiunea monetară este justificată de băncile centrale de trei motive: furnizarea de lichiditate într-un sistem bazat pe rezerve fracţionare, furnizarea de lichiditate statului pentru a finanţa proiectele sale publice (de multe ori invocate ca soluţie de ieşire din criză), furnizarea de lichiditate pentru a contracara efectele adverse ale cursului de schimb asupra balanţei de plăţi externe.

O altă problemă majoră ce necesită o remediere rapidă este deci cea a rezervelor fracţionare cu care operează băncile din sistemul financiar-bancar modern. Băncile atrag două tipuri de depozite: depozite la vedere şi depozite la termen. În mod eronat, băncile consideră depozitele la vedere surse de finanţare pe termen lung (presupunând că noi avem o tendinţă naturală de a păstra nişte bani în rezervă pentru clipe dificile). În realitate aceste resurse la vedere nu pot fi considerate surse de finanţare pentru că ele aparţin de drept deponenţilor care pot să le retragă fără nici o restricţie în orice moment. Băncile, considerând aceste depozite la vedere surse de finanţare, păstrează doar o mică parte din ele în rezervă, mergând de cele mai multe ori pe rezerva minimă obligatorie impusă de banca centrală (dacă nu ar impune-o probabil că unele bănci ar fi tentate de da toţi banii din depozitele la vedere cu împrumut). În condiţiile în care o mare parte din aceste depozite la vedere sunt împrumutate pe termene mai lungi de bancă altor persoane, în acelaşi timp cu aceşti bani pot participa la o licitaţie de resurse şi deponentul la vedere şi cel creditat din banii la vedere. În mod artificial preţul acestor licitaţii creşte. De unde are banca bani să onoreze ambele plăţi ulterior? Foarte simplu: băncile centrale refac lichiditatea acestor bănci prin emisiune monetară (există facilităţi de credit de la banca centrală care au dobânzi foarte reduse), dacă nu cumva există şi alte căi de refacere a rezervelor (majorare de capital, împrumut de la o altă bancă, atragerea de noi depozite la termen sau la vedere). În realitate, cea care permite expansiunea monetară este banca centrală - principalul vinovat de cantitatea de bani cu care, în mod generos, alimentează sistemul financiar. Aceşti bani (şi nu capitaluri acumulate prin economisiri = sacrificiul unor consumuri prezente sau trecute) intervin în piaţă şi produc inflaţie (care în mod paradoxal duce apoi la creşterea dobânzilor). În plus de efectul inflaţionist, împrumuturile pe care băncile comerciale le fac din depozitele la vedere sunt, din punct de vedere legal şi moral, fraudă pentru că încalcă dreptul de proprietate al deponentului. Foarte mult din expansiunea monetară prin sistemul rezervelor fracţionare s-a cantonat nu în bunurile de larg consum, ci în petrol sau în instrumente financiare (cotaţii la bursă). Aşa se creează ciclurile de creştere puternică (pe fondul unor surse imense de bani care ajung pe bursă) şi ciclurile de descreştere puternică (pe fondul retragerii în grabă a acestor surse de bani pentru a licita pe piaţa reală a bunurilor şi serviciilor). Când aceste resurse exponenţial multiplicate de tiparniţele băncilor centrale se mută de pe piaţa petrolului pe piaţa imobiliară sau pe piaţa acţiunilor apar crizele. Cu cât efectul psihologic (panica) mută mai rapid aceste resurse între pieţe, cu atât volatilitatea creşte şi amplitudinea crizei creşte.

O problemă aparte au şi depozitele la termen nu doar cele la vedere (ce nu sunt păstrate în rezervă 100% aşa cum ar fi normal). Multe dintre depozitele la termen nu sunt o cedare reală de proprietate asupra capitalului pe o perioadă determinată de timp. Când facem un depozit la termen la o bancă ne păstrăm dreptul de a retrage depozitul când dorim noi. Acest lucru face ca băncile să fie puternic expuse unui risc de lichiditate care este invocat drept argument pentru existenţa băncilor centrale şi a expansiunii monetare prin care se reface lichiditatea băncilor comerciale atunci când apar retrageri de depozite la termen. Băncile primesc doar dreptul de a folosi aceste capitaluri din depozitele şi de a beneficia de o parte din foloasele generate de aceste capitaluri. Aş mai adăuga la acest subiect al depozitelor la termen şi lipsa unei corelaţii între termenelor depozitelor şi termenele creditelor acordate de bănci. Presiunea tot mai mare a creditelor pe termen lung (creditele ipotecare mai ales) face ca băncile să fie puternic expuse la riscul de lichiditate deoarece ele atrag depozite pe termen mult mai scurte decât creditele pe care le acordă. Finanţarea acestor credite ipotecare trebuie să se face nu prin expansiune monetară (refinanţarea de la banca centrală direct sau indirect) ci prin piaţa de capital.
Nu doar sistemul rezervelor fracţionare a stat la baza expansiunii monetare. În foarte multe cazuri, guvernele au acţionat pentru a ieşi din criză tot prin expansiune monetară promovând proiecte publice ale statului pentru care erau emise titluri de stat cumpărate de băncile comerciale cu refinanţare de la banca centrală. Sub presiunea unor proiecte publice care invocă “interesul naţional” băncile centrale au fost nevoite să accepte această expansiune monetară.

Un efect interesant al expansiunii monetare este cel asupra dobânzilor. Deşi această expansiune monetară duce la o aparentă scădere a nivelului dobânzilor pe termen scurt (prin prezenţa unei cantităţi suplimentare de lichiditate în economie), caracterul său inflaţionist face ca dobânda să crească (atunci când inflaţia aşteptată creşte dobânda creşte). Deşi foarte mulţi adepţi ai politicilor monetare de tip keynesist consideră expansiunea monetară ca având un efect benefic pentru că reduce dobânzile, stimulează investiţiile şi creşte ocuparea forţei de muncă, pe termen lung vedem că efectul e invers faţă de aşteptările lor: dobânda creşte pentru că inflaţia creşte (datorită prezenţei unei cantităţi mai mari de bani ce licitează aceleaşi resurse limitate), investiţile scad pentru că dobânda creşte şi şomajul creşte pentru că investiţiile scad.

Pentru a diminua aceste crize trebuie acţionat rapid în următoarele direcţii:

  • Găsirea unui etalon de ancorare a politicii de emisiune a masei monetare practicată de toate băncile centrale din lume;
  • Renunţarea la sistemul rezervelor fracţionare şi impunerea regulii ca depozitele la vedere să fie păstrate 100% în conturile clienţilor de către bănci, cu plata de către aceştia a unor comisionane de custodie;
  • Impunerea de restricţii asupra depozitelor la termen pentru ca ele să nu mai poată fi retrase de către deponenţi înainte de scadenţa lor (de exemplu utilizarea certificatelor de depozit să devină singura formă de a depune bani la termen în băncile comerciale). Dezvoltarea unei pieţe secundare globale pentru aceste certificate de depozit.
  • Limitarea implicării statelor în proiecte publice (inclusiv conflicte armate) finanţate inflaţionist prin expansiune monetară). Băncile comerciale să nu mai poată cumpăra titluri de stat decât în limita unui procent din totalul activelor lor sau totalul capitalurilor lor (procent mult mai mic decât cel din prezent).
  • Scumpirea drastică a condiţiilor de refinanţare de la banca centrală astfel încât împrumutul de ultimă instanţă de la aceasta să devină unul punitiv şi nu unul favorizat şi generator de hazard moral, aşa cum este el în prezent.
  • Limitarea politicilor monetare strict la controlul activităţii bancare. Nu mai trebuie găsite soluţii monetare la probleme economice (de competitivitate a exporturilor, de ocupare a forţei de muncă). Exporturile nu trebuie stimulate prin cursul de schimb şi şomajul nu mai trebuie diminuat prin inflaţie (curba Philips). Trebuie acceptat faptul că politicile monetare nu sunt şi nu trebuie să fie soluţie la problemele din economia reală.
Abia după ce aplicăm aceste măsuri radicale sistemului financiar - bancar actual putem începe apoi să ne gândim la greşelile de guvernanţă din bănci, la ticăloşia şi lipsa lor de moralitate. Până una alta, băncile comerciale sunt organizate şi funcţionează ca afaceri private, dar vând un bun al statului: BANUL. Statul trebuie să fie foarte atent, în acest caz, câtă cantitate de bani emite în economie şi pentru ce, adică câtă putere lasă discreţionar pe mâna acestor bănci aparent private. Cu cât băncile vor fi conştiente că statul le salvează indiferent de ce se va întâmpla cu atât ele, vor continua să fie mai “ticăloase” rafinându-şi metodele de a multiplica banul în economie şi urmărind cu precădere maximizarea profitului lor şi nu maximizarea profitului la care se gândeşte statul sau societatea că ar fi unul de “bun simţ” sau “moral” pentru ele. 

Acordurile BASEL 2, 3 şi altele care vor urma nu ne vor proteja de criză pentru că ele nu iau în calcul cauzele prezentate mai sus. Astfel de acorduri impuse de marile puteri sunt, de cele mai multe ori, încălcabile şi insistă prea mult pe ideea de efect (ticăloşie, imoralitate) şi prea puţin pe cauză (banul ieftin, expansiune monetară, rezerve fracţionare).

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

Cristian Orgonaş: Cursă taxi de 3800 euro :-)

Norul de cenusa care acopera spatiul aerian european a generat pana in acest moment pierderi de sute de milioane de euro companiilor aeriene insa cu aceasta ocazie, un taximetrist a facut probabil cursa vietii sale.
Actorul John Cleese trebuia neaparat sa ajunga de la Oslo la Londra si cum avioanele nu circula, a incercat sa rezerve bilete de tren. Nu a reusit, asa ca singurul mijloc de transport a fost taxiul.

Distanta de peste 1400 km dintre Olso si Bruxelles a fost parcursa in 15 ore, iar cursa a costat 3800 de euro. De la Bruxelles, John a luat trenul Eurostar pentru a ajunge la Londra.

Morala: atunci cand unii pierd, altii castiga. Ma intreb cati taximetristi romani au avut curse peste granita zilele acestea….

sursa, via

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Răbdare ardelenească

Chestiunea e reala. O companie de transporturi din Ardeal a rabdat 5 ani sa citeasca luna de luna adresa unei banci locale care ii cerea date despre un angajat restantier, desi acesta nu mai lucra de 5 ani acolo.
Pana la urma, in aprilie 2010, rabdarea ardelenilor a ajuns la sfarsit, iar administratorul a trmis bancii o adresa. „Referitor la adresa dvs. Nr. 424/12.04.2010, prin care ne aduceti la cunostinta faptul ca Dl. S.T. inregistreaza restante la plata creditului acordat , va aducem la cunostinta faptul ca acesta nu mai este angajat in cadrul SC …. SRL din 01.08.2005.

Prin urmare , va rugam sa intreprindeti masurile necesare recuperarii debitului restant, insa eliminand dintre actiunile dvs. notificarile catre societatea noastra , intrucat acestea nu au rost si ne provoaca neplaceri citindu-le” . Atat.
Ma intreb ce le-a luat mintile ardelenilor de i-au facut sa reactioneze dupa numai 5 ani? Ce era daca mai stateau inca 10 ani? Se duce naibii si proverbiala rabdare ardeleneasca…

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: O şansă ratată

Ministrii de Finante din UE nu au reusit dupa cele doua zile de discutii la Madrid (incheiate aseara) sa cada de acord asupra „taxei bancare” care ar fi permis salvarea bancilor intrate ulterior in dificultate

Sefa reuniunii, Elena Salgado (Spania) a explicat ca nu a existat un consens total a celor 27 de tari asupra modului in care s-ar putea aplica noua taxa- asupra bancilor sau asupra tranzactiilor financiare. „Trebuie sa continuam discutiile asupra diverselor metode de rezolvare a crizelor. In acest moment, nicio decizie nu a fost inca luata”, a spus Salgado. Nasol, cum ar zice diplomatii.

E si greu sa strangi 27 de indivizi si sa-i faci sa fie simultan toti de acord cu ceva anume. Nici nu stiu de ce s-au mai adunat, ca puteau sa isi scrie prin e-mailuri ca nu sunt de acord, ca sa nu mai cheltuie banetul pentru a da o forme institutionala neintelegerii dintre ei. “Ne-am adunat aici ca sa declaram unanim ca nu ne-am pus de acord. In rest, suntem bine.”, par a spune ministrii de Finante.

Optiunile erau fie ca bancile sa constituie un fond de salvare mobilizabil in cazul unei viitoare crize, fie instituirea unei taxe pe tranzactiile financiare care ar fi putut aduce 400 de miliarde de dolari pe an. Comisarul pentru servicii financiare Michel Barnier a cerut statelor participante sa adopte principiul „poluatorul plateste”, promitand sa elaboreze pana in iunie un plan concret despre cum ar trebui sa arate taxa.

Detaliile si modul de functionare al acestui fond de salvare vor fi asadar stabilite cel mai devreme in vara, cu sanse reduse totusi de a fi adoptate unanim. In octombrie va urma o alta intalnire Ecofin mai specifica, referitoare la contributiile de primit, si care va lua forma unei initiative legislative in 2011.

Agentia spaniola de presa EFE precizeaza ca, desi nu a declarat acest lucru in discurs, comisarul Barnier a lasat sa se inteleaga ca o optiune ar fi ca acest fond sa fie constituit din reunirea fondurilor nationale, coordonate.

Iar in acest caz, cand riscul unui faliment ar aparea la o entitate financiara transnationala, diferitele fonduri nationale vor fi nevoite “sa imparta sarcina”, cu contributii pentru salvarea respectivei banci. Cu toate acestea, Barnier a recunoscut ca acest principiu este foarte complex, si ar putea isca reticente din partea statelor membre.

De aceea, comisarul european a cerut o solutie agreata de toate tarile, pentru gasirea unui mecanism mai bun de supraveghere si prevenire a viitoarelor crize, dat fiind faptul ca in joc se afla credibilitatea politica a UE si stabilitatea economica.

Din pacate, se pare ca si aceasta sansa de a reforma bankingul va fi aruncata, iar lumea se va intoarce la ceea ce era inainte de criza fara sa fi tras vreun invatamant. Foarte foarte pe scurt. Bancile (cele americane, primele) au provocat un urias shit financiar. Statele le-au dat bani ieftini ca sa nu crape, antrenand prabusirea economiilor.

Bancile au luat banii, s-au intremat iar acum imprumuta scump Statele, care ajung ele insele in pragul falimentului. Buna treaba!
Le recomand ministrilor de Finante sa se grabeasca cu taxa aia pana nu se inteleg bancherii sa instituie o taxa aplicabila Statelor. Cand e vorba de asa ceva, astia se inteleg intr-o secunda.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP