duminică, 25 aprilie 2010

Bogdan Glăvan: Soarta agriculturii în Prostoveneşti

La graniţa României ar trebui instalată o plăcuţă „Bine aţi venit în Prostoveneşti, ţara unde agricultura este încurajată prin impozite”. Bănuiesc că sunteţi la curent cu dezbaterea privind impunerea caselor de marcat la tarabele din piaţă. Nu îmi este clar dacă prin modificarea legislaţiei se realizează acest lucru sau nu (am văzut un reprezentant al guvernului negând că se va întâmpla aşa ceva), în schimb îmi este foarte clar că mulţi ar fi fericiţi să vadă negoţul cu ridichi şi pătrunjel fiscalizat.

Totul se înscrie într-o filozofie mai generală, de impozitare a agriculturii (vă amintiţi sper, propunerea lui Sebastian Vlădescu de taxare a terenurilor-pârloagă). Am văzut cum cineva, probabil un reprezentant al grupurilor de interese din industria agro-alimentară, încerca din răsputeri să întoarcă pe dos raţionalitatea economică şi să convingă lumea că prin fiscalizarea comerţului din pieţe consumatorii vor avea de câştigat!

Impozitul acţionează ca o barieră între producători şi consumatori. În cazul în speţă, el îngreunează afacerea de distribuire a produselor agricole, pentru că vânzătorii trebuie să cotizeze la bugetul statului. Efectul? În principal, descurajarea vânzărilor, scăderea profitabilităţii agriculturii şi creşterea preţurilor. În subsidiar, restrângerea numărului de vânzători, stimularea cartelizării vânzătorilor – datorită economiilor de scară reuşite prin creşterea cotei de piaţă vânzătorul poate rezista mai bine în faţa impozitului – încurajarea intermedierii dincolo de nivelul care ar exista pe o piaţă liberă. Bineînţeles, apariţia pieţei negre, pentru că întotdeauna vor fi oameni care vor refuza să plătească impozitele, sfidând statul. Dar am înţeles că toate aceste efecte se numesc „comerţ civilizat”, deci trebuie să fie OK.

Fiscalizarea agriculturii îl îndepărtează pe ţăran de cumpărătorul final. Cine să aibă grija “actelor de provenienţă a mărfii”, a contabilizării impozitului, a întocmirii declaraţiilor? Cineva specializat în acest soi de treburi, adică cineva care nu se pricepe la cultivarea salatei sau roşiilor, ci la driblat birocraţia. Aşa înţeleg unii să dezvolte agricultura. Poate că n-ar strica să se inverseze rolurile măcar pentru o zi şi birocraţii să treacă la sapă iar ţăranii la dictat ordonanţe de urgenţă. Să testăm progresul.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Bogdan Glăvan: Off topic: şi piaţa mai greşeşte uneori

S-au împlinit 3 ani de când mi-am cumpărat o Honda, marcă relativ puţin apreciată în România. Nu prea am înţeles motivul nici înainte de a-mi cumpăra maşina, nici astăzi, când a ieşit din garanţie.

După 3 ani, timp în care am parcurs aproape 53 000 de kilometri, am probat pe deplin fiabilitatea proverbială a produselor Honda. Nu am schimbat nici măcar plăcuţele de frână pe faţă. Cele pe spate le-am schimbat în toamnă, la recomandarea service-ului. Nu s-a stricat niciun buton, niciun bec… ba nu, mint, s-a stricat sistemul de încălzire a oglinzii din dreapta – un contact care a sărit probabil din cauza drumurilor – dar care a fost remediat imediat.

Atât de mulţumit am fost de această maşină încât nu o dată mi-am zis că ar fi meritat să le mai dau bani în plus pentru ce am cumpărat. Şi cred că asta am şi făcut, involuntar, mergând cu maşina la revizie mai des decât aş fi fost obligat (angajaţii service-ului chiar se mirau). Prilej pentru a observa că atelierul e pe jumătate pustiu. La ultima revizie, în atelier mecanicii se ocupau de 3 maşini: o Honda, o Toyota şi un IMS vechi de cine ştie câte decenii.

Valoarea de revânzare a maşinii este acum de aproximativ 50% din preţul ei de catalog. Sunt convins că dacă aş vinde-o, ar însemna să arunc practic cu banii pe fereastră. Piaţa subevaluează Honda.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Ministrul Şeitan: sunt persoane care câştigă 1000 de euro pe lună fără să facă nimic

Cu ocazia unei dezbateri care a avut loc vineri, Ministrul Muncii a declarat:

Am ajuns să avem unul dintre cele mai generoase, ineficiente sisteme din Europa referitoare la asistenţa socială. E paradoxal să fie generos, dar să fie şi ineficient, dar realitatea spune acest lucru. Avem peste 12 milioane de indemnizaţii/om într-o lună, asta înseamnă, sigur, că nu 12 milioane de oameni profită, sunt 5-6 milioane de oameni care profită de astfel de sprijin, unii profită de câte două, trei sau patru. Am ajuns să creăm un sistem pervers care încurajază nemunca… Sursa: Gandul.info
De asemenea, el a mai spus ca exista persoane care prin cumularea diverselor ajutoare guvernamentale, au ajuns sa castige 4-5000 de lei lunar fara sa faca nimic.

Teoretic, ministrul Seitan are dreptate – sistemul de asistenta sociala existent in Romania este extrem de ineficient si nu incurajeaza munca. Practic, dl ministru nu prea are dreptul de a vorbi ca si cum s-ar afla in opozitie.

De mai bine de un an, membrii guvernului, in frunte cu primul ministru, apar la TV si fac tot felul de declaratii care sunt urmate de …nimic. Nu ma incalzeste deloc faptul ca dl Seitan a spus un adevar pe care il stia toata lumea, ma intereseaza ce va face el pentru a corecta sistemul. Pana acum nu a facut nimic.

Pe de alta parte, nu pot sa nu observ ca numarul ajutoarelor sociale platite a crescut de la 2.8 milioane in 2003 la 9.7 milioane in 2009, iar suma cheltuita cu aceste ajutoare a crescut de la 0.6 mld lei la 8.1 mld lei. De remarcat ca asta s-a intamplat in timpul guvernarii de dreapta.

Intr-o tara asezata din punct de vedere politic, dreapta inseamna liberalism si stimularea initiativei private, nu aruncarea cu ajutoare in populatie. Asta face stanga, numai ca noi avem orice, numai o clasa politica asezata nu.

Nu stiu daca acel “am ajuns sa cream un sistem…” reprezinta si un fel de autocritica, insa stiu ca guvernul devine tot mai constient ca se strange “latul” si ca nu mai poate amana la nesfarsit reforma.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Cristian Păun: Ticăloşia statului mai presus de ticăloşia bancherilor?

Fără a fi deloc surprins, am aflat şi de ultimul scandal de pe piaţa americană legat de Banca Goldman Sachs prin care a prejudiciat RBS şi încă o bancă germană de suma de 1 miliard de dolari în cârdăşie cu fondul lui Paulson. Această bancă a fost unul dintre beneficiarii operaţiunii de “bail-out” a sistemului financiar bancar concertată de Rezerva Federală şi de Trezoreria Statului.

Ascensiunea fără precedent a acestei bănci a început din momentul în care cel mai important competitor real al său - Banca Lehman Brothers (a patra mare bancă de investiţii din SUA cu o tradiţie de 158 de ani care deţinea, la 31 mai 2008, active de 639 de miliarde de dolari şi datorii de 613 miliarde de dolari) - a fost lăsat să intre în faliment pentru ca, imediat a doua zi, un alt mare actor de pe piaţa finanicară americană - AIG (client al băncii Goldman Sachs) să primească de la Henry Merritt “Hank” Paulson, Jr. (fost Secretar şi Director Executiv al Goldman Sachs) din poziţia de Şef al Trezoreriei Americane un AJUTOR de 85 miliarde de dolari pe principiul că “AIG este prea importantă pentru a fi lăsată să falimenteze“. Cu promptitudine AIG şi-a achitat rapid datoria faţă de Goldman Sachs în valoare de 13 miliarde dolari. Banca a mai primit direct un ajutor din partea statului american în valoare de 6,1 miliarde de dolari din pachetul iniţial de ajutor în valoare de 430 miliarde dolari promovat de administraţia Obama. Estimările specialiştilor arată că această bancă a încasat sume frumuşele (cca. 70 de miliarde de dolari) direct şi indirect din banii contribuabilor american pentru a se salva alături de naţiunea americană de o criză mai mare decât Marea Criză interbelică (evident în aprecierile lui Paulson, Bernanke sau Geithner care s-au grăbit să panicheze populaţia pentru a obţine aprobarea mai uşor).

Ce au făcut cu banii această importantă bancă? Mai multe lucruri. În primul rând a continuat neperturbată programul său de prime şi de sporuri salariale (în timp ce tot mai mulţi contribuabili îşi pierdeau casele sau locurile de muncă): la finalul anului 2008 cei 443 de parteneri ai băncii au încasat o primă medie de 3 milioane de dolari; Lloyd Blankfein, directorul si presedintele bancii, a primit in 2009 un bonus exprimat in actiuni de “doar” 9 mil. dolari, in conditiile in care in 2007 obtinuse 70 mil. dolari, iar in 2008 - 43 mil. dolari.

În al doilea rând, banca primind un ajutor masiv de la statul american de 70 de miliarde de dolari a început să cumpere tot ce se putea cumpăra din economia americană zguduită de criză la preţuri foarte mici. A cumpărat o serie de proprietăţi importante investind aceşti bani (repet, primiţi de la statul american) cu un profit extraordinar pentru o economie aflată în colaps şi fără să creeze nimic. A afisat in anul fiscal 2009 un profit net de 13,4 miliarde dolari (9,8 miliarde euro), dupa ce in 2007, anul bonusului record al lui Blankfein, obtinuse 11,6 miliarde dolari.

În al treilea rând, banca a dezvoltat “investiţii” profitabile şi peste hotare implicând vânzarea de CDOs către Royal Bank of Scotland din Marea Britanie şi IKB Deutsche Industriebank AG din Germania pentru care apoi fondul Paulson & Co a început să tranzacţioneze împotriva lor pe piaţă provocând pierderi în valoare de 1 miliard de dolari celor două bănci. Tot în categoria afacerilor profitabile se înscrie şi implicarea în criza actuală din Grecia, această ţară beneficiind din plin de “consultanţa” Goldman Sachs în a-şi ascunde adevărata valoare a deficitului bugetar în spatele a tot felul de scheme de tipul “parteneriat-public privat”.

Concluzia pentru mine este cât se poate de clară. Aceşti ticăloşi nu ar fi putut să apară pe piaţă şi în sistem fără un aport direct al statului american. Fără ca ei să nu corupă un întreg sistem începând cu Rezerva Federală, Trezoreria Statului şi SEC. Dacă acuzăm de ticăloşie pe cineva ar trebui să începem cu cei din interiorul statului care permit astfel de afaceri şi astfel de tranzacţii pe banii tuturor din taxe şi impozite. Tot acest ajutor dat cu uşurinţă de stat unor ticăloşi împreună cu care prosperă toţi cei care aprobă aceste ajutoare nu face decât să conducă la o mare nedreptate pentru cei din buzunarele cărora se fură aceşti bani. Este mecanismul tipic de îmbogăţire cu ajutorul statului practicat oriunde în lume şi nu doar în sistemul monetar. Atunci când acuzăm astfel de comportamente trebuie să avem în vedere toate “afacerile” care se dezvoltă şi prosperă pe bani publici, de la flori şi rondouri cu iarbă, borduri până la fonduri de investiţii sau fonduri de pensii. Existenţa statului şi gradul său tot mai puternic de implicare în economie permite apariţia unor astfel de situaţii în care cei mulţi îi îmbogăţesc pe unii privilegiaţi de soartă de a se afla unde trebuie şi când trebuie (sau altfel spus în calea banilor).

Aceşti ticăloşi sunt aparent privaţi şi acest eşec este aparent un eşec al pieţei libere pentru că pe o piaţă liberă astfel de specimene ar dispărea instantaneu şi mult mai devreme, până nu ar apuca să aducă asemenea prejudicii societăţii. Cunoscând foarte bine imperfecţiunile unui aparent capitalism, aceşti promotori ai lobby-ului politic şi falşi apărători ai interesului naţional ajung să distribuie discreţionar bunăstare în economie şi să se poarte ca adevăraţi dictatori (culoarea lor politică nici nu mai contează). Înainte de a vorbi de ticăloşia bancherilor (printre care poate că se găsesc şi unii de bună credinţă dar care sunt tot mai marginalizaţi din păcate) trebuie să vorbim de ticăloşia statului. De fapt trebuie să vorbim de ticăloşia celor care urmărind un interes strict personal folosesc construcţia artificială a statului pentru a spolia cât mai mult societatea în care trăiesc. Statul are nevoie de aceşti “ticăloşi” ca de aer pentru că aceşti ticăloşi transformă în profituri palpabile agresiunea sa împotriva noastră prin impozite şi taxe şi prin inflaţie. De fapt aceşti ticăloşi reprezintă statul şi nu sectorul privat sau piaţa liberă, tot mai dezgustată, buimăcită de tupeul lor şi tot mai incapabilă să întreprindă vreo măsură împotriva puterii tot mai mari pe care o deţin. Aceşti ticăloşi nu sunt cu nimic mai prejos de liderii societăţii comuniste care primeau în acelaşi mod bunăstarea. Aceşti ticăloşi nu au deloc a face cu capitalismul autentic, punând sub semnul întrebării existenţa sa viitoare.

Aceşti ticăloşi ajung să fie, prin puterea legilor create şi apărate cu îndârjire de stat, doar autorii morali ai pagubelor pe care le produc asupra noastră (un politician îmbogăţit cu ajutorul statului va ridica din umeri şi va răspunde obraznic că “fraier e cel care dă nu cel care cere” şi că vina e a noastră că nu ne băgăm în astfel de combinaţii uitând că licitaţiile sunt ceva inaccesibil pentru omul de rând). Statul, este autorul de drept al ticăloşiei lor, iar ei sunt până la urmă tot stat (având legitimitatea acţiunilor lor impusă prin puterea statului). Cel care mă fură pentru că semnează un contract cu statul (în orice formă ar fi) care este nedrept pentru mine (contribuabil) este la fel de ticălos şi de hoţ ca şi statul care le permite acest lucru. Toţi cei care dau vina pe piaţa liberă şi pe capitalismul autentic nu fac decât să arunce praf în ochii noştri şi nu fac decât să complice inutil discuţia.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP