luni, 26 aprilie 2010

Ion Radu Zilişteanu: DTZ: Investiţiile imobiliare în Europa îşi menţin ritmul de creştere în T1 2010

Compania DTZ a publicat raportul Investment Market Update Europe aferent T1 2010, din care aflăm că volumul mediu trimestrial al investiţiilor pe parcursul ultimelor 12 luni în Europa a crescut cu 12%, de la 15,4 mld.€ la 17,2 mld.€, păstrând tendinţa de creştere de 13% din T4 2009. Magali Marton, Head of CEME (Continental Europe and Middle East) Research al DTZ, declară: "Între principalele pieţe ale Europei, Germania şi-a crescut ponderea, înregistrând volume cu 32% mai mari, de la 3,6 mld.€ în T4 2009 la 4,7 mld.€ în T1 2010. La polul opus, volumele au fost dezamăgitoare în Marea Britanie şi Franţa, unde activitatea s-a diminuat cu 48% respectiv 56%, datorită frustrării investitorilor cu privire la relativa lipsă de oportunităţi de pe aceste pieţe."

În ciuda acestor progrese, sentimentul invstitorilor pare caracterizat de o aversiune faţă de risc crescută în Europa, unde investitorii îşi păstrează orientarea către pieţele locale, care totalizează 62% din totalul activităţii investiţionale. Pe de altă parte, numai 5% dintre tranzacţii au fost derulate de investitori non-europeni, faţă de 25%, în momentul de vârf al pieţei.

În ceea ce priveşte România, Bogdan Sergentu, Head of Valuations and Consulting, DTZ Echinox, a declarat: "Volumul investiţiilor imobiliare în Romania a fost de 108,34 mil.€, în T1 2010, faţă de 5 mil.€ în acelaşi interval al anului trecut. Conform estimărilor DTZ Echinox, volumul total al investiţiilor pe acest segment în 2010 se va apropia de 500 mil.€. Produsele urmărite vor fi cu precădere spaţii comerciale şi birouri, proprietăţi generatoare de venituri sigure pe termen lung, dar nu este exclus ca investitorii speculativi, cei mai activi pe piaţă în acest moment, să vizeze şi pachete de apartamente, al căror randament este dat de valorile reduse la care pot fi achiziţionate în prezent."

Cifrele de mai sus indică o revenire certă a tranzacţiilor imobiliare pe segmentul business, dar la o rată de creştere încă redusă, ceea arată prudenţa investitorilor şi neîncrederea lor în semnele bune de natură macroeconomică.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Cristian Orgonaş: De ce avem atât de puţine executări silite?

In acest moment, soldul creditelor ipotecare aflate in derulare totalizeaza aproape 6 miliarde de euro, iar daca luam in calcul o valoare de 30-40.000 de euro per credit, deducem ca numarul locuintelor cumparate prin credit ipotecar pentru care proprietarii inca platesc rate este de cel putin 150.000-200.000.

Bancile au acordat insa si credite pentru consum garantate cu ipoteca astfel ca, per total, in Romania exista minim 250-300.000 de locuinte ipotecate in favoarea bancilor.

Pe de alta parte, in ultimele 18 luni numarul restantierilor persoane fizice a crescut cu aproximativ 300.000, iar soldul restantelor a crescut cu peste 380%, de la 1.9 mld lei in august 2008, la 9.2 mld lei in februarie 2010. Mai mult, avem cu 420.000 mai multi someri si cu aproximativ 450.000 mai putini salariati in economie.

Teoretic, la o prima vedere lucrurile stau foarte post atat pentru banci, cat si pentru debitori.

Practic, daca adunam toate anunturile de executare silita postate de banci pe siturile proprii, cu greu ajungem la 1000. Adica nu se afla in faza de executare silita decat 0.3-0.4% din totalul locuintelor ipotecate, procent absolut nesemnificativ daca luam in considerare faptul ca in SUA spre exemplu, procentul este de 20 de ori mai mare.

Bineinteles, americanii au si posibilitatea intrarii voluntare in faliment iar asta umfla cifrele, insa oricum am lua-o, numarul locuintelor executate de banci in Romania este anormal de mic comparativ cu evolutia restantelor si a numarului de restantieri.

Ce inseamna asta? Ori numarul restantierilor creste aproape exclusiv pe seama celor care au luat credite de consum negarantate, ori bancile evita sa ia masuri drastice impotriva celor care au luat credite ipotecare iar acum nu isi mai pot plati ratele.

Ce se va intampla in momentul in care bancile nu vor mai fi dispuse sa ascunda gunoiul sub pres?

PS: nu, nu doresc sa vad zeci de mii de executari silite. Spun doar ca din acest punct de vedere, situatia nu este atat de rea pe cat pare la prima vedere.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Bani, active, avere. Un calcul elementar despre cum se multiplică banii prin credit

Sa luam cazul lui Nelu. Salariatul Nelu, care tocmai si-a primit salariul de 3000 de lei, decide sa-l economiseasca integral, intrucat are la dispozitie rezerve pentru a trai.
Nelu e un cetatean care nu are rate de platit, asa ca-si permite sa depuna la banca X toti cei 3000 de lei. Banca X, dupa ce plaseaza la BNR rezerva minima 15% – 450 de lei, are un capital pentru creditare de 2550 de lei (3000 lei- 450 lei). Intrucat Relu (un alt salariat care isi doreste un tv si nu are lichiditati suficiente) vrea un credit, bancherii ii imprumuta cei 2550 de lei.

Dupa aceasta operatiune, Nelu are in banca o avere de 3000 de lei , certificati prin extrasul de cont sau pe cardul de debit. Averea lui Relu este data de cei 2550 de lei pe care ii are in buzunar si cu care isi poate lua televizorul visat, iar banca dispune si ea de o avere de 2550 de lei, pe care i-a imprumutat lui Relu, basca banii depusi la BNR ca rezerva obligatorie. In total, suma averilor reprezinta 2550 (banca) + 2550 (Relu) + 3000 (Nelu) + 450 lei (averea bancii X depusa la BNR sub forma RMO) = 8550 de lei. Ce se intampla insa daca Nelu isi cheltuie cei 3000 de lei brusc, ca sa mearga intr-o excursie, Relu ramane somer iar numarul Relilor si Nelilor e de cateva zeci de mii?
Dar daca in loc de Relu si Nelu discutam despre Grecia si respectiv, Germania?. Desigur, in acest ultim caz, rolul bancii X e jucat de FMI, BERD, BM….

Am scris acest post inspirat de un articol din FT al lui Martin Wolf, despre care voi mai discuta

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: O revenire asupra clientului misterios

Articolul a produs suparari la nivel inalt. S-au suparat cei de la BCR pentru ca datele lor pe care le pazeau atat de bine au aparut in presa. S-au suparat si cei de la Unicredit din acelasi motiv. S-au suparat si cei de la firma care a facut cercetarea pentru ca Unicredit tocmai i-a descalificat la o licitatie (care a avut loc in ziua urmatoare aparitiei textului pe blog).
Am fost rugat sa imi spun sursele, ceea ce desigur ca nu s-a intamplat. Pot insa sa-i asigur pe cei de la BCR si de la Unicredit ca datele nu provin de la firma care le asigura serviciile. Ar fi si debil din partea lor sa isi dea cu stangul in dreptul si sa furnizeze informatii pentru a caror confidentialitate au semnat un contract.
In fond, ce aratau documentele? Ca bancile incearca sa isi evalueze angajatii (uneori si pe ai lor si pe ai concurentilor) si ca pentru asta apeleaza la firme. Mare branza. Asta se face peste tot in lume.
In fine, am scris aceste lucruri doar pentru a le transmite celor care au urechi ca datele nu sunt de la firma care a facut cercetarea de MS.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Ion Radu Zilişteanu: Intervenţia mea cu privire la reglementarea pieţei imobiliare la CNAIR

În cursul participării mele la prima Conferinţă Naţională a Agenţilor Imobiliari din România, am avut o intervenţie legată de reglementarea pieţei imobiliare din România, despre care am scris pe larg în articolul De ce este necesară o autoritate de reglementare şi supraveghere pentru piaţa imobiliară?.

Pentru a lua cunoştinţă de alte opinii legate de acest subiect, vizitaţi pagina Reglementarea meseriei de agent imobiliar de la Imopedia.ro, de unde au fost preluate şi imginile de mai jos.



Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Cristian Orgonaş: Construcţia şi vânzarea mansardelor – o afacere foarte rentabilă

In Ziarul Financiar de astazi:

Pretul mediu pe metru patrat pentru amenajarea unei mansarde se ridica la circa 200 de euro, de trei-patru ori mai mic decat pentru constructia unei locuinte, iar cererile pentru mansardare au crescut puternic anul trecut.

Sa va spun acum cum stau lucrurile in piata: am fost in urma cu doua saptamani cu o prietena sa vizitez o astfel de locuinta oferita spre vanzare intr-o zona mediocra a Timisoarei (Steaua).

Garsoniera era situata intr-o mansarda construita peste un bloc cu 4 etaje, avea 23.5 mp utili insa daca luam in considerare faptul acoperisul (tavanul) cobora spre podea si “taia” din inaltimea locuintei, rezulta ca aproximativ 20-25% din suprafata garsonierei era buna doar pentru a depozita diverse lucruri.

Locuinta era “mobilata si utilata”, prin asta intelegand un pat, doua dulapuri mici de bucatarie, o masuta cu doua scaune, masina de spalat, frigider si aragaz (gazul nu era tras), toate la un loc valorand undeva in jurul a 1000-1500 de euro. Constructia a fost terminata in urma cu aproximativ un an.

Cat cerea constructorul? 23.000 de euro, adica aproximativ 930 de euro pe mp daca nu luam in considerare dotarile. Am plecat, iar peste cateva zile agentul imobiliar a sunat sa ne spuna ca pretul a scazut la 21.000 de euro, si aceasta suma fiind negociabila.

La acelasi etaj erau si trei apartamente cu doua camere, pretul de vanzare fiind de 42.000 de euro/bucata (nu cunosc suprafata).

Cam asa stau lucrurile in realitate. Nu ma incalzeste cu nimic ca amenajarea unei mansarde costa 200, hai 300 de euro pe mp, daca pe piata ea se vinde cu 800-900 de euro.

PS: saptamana asta o sa mai vad niste apartamente, o sa va “impartasesc” experienta

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: “Criza din Grecia nu se va extinde….”. Unde 666 am mai auzit eu asta…?

Era in 2008 cand, la invitatia unei banci mari de pe la noi, am fost in Centrala institutiei, unde 3 zuper-economisti au avut 3 prezentari in fata unui auditoriu format din ziaristii veniti din 5 state.
Toti, fara exceptie, au ras si ne-au spus sa fim linistiti, ca subprime asta e “decat” o chestie interna a SUA care nu are cum sa ajunga in Europa. Ni s-au prezentat grafice, fotografii si alte materiale ca nu cumva sa scriem prostii cum ca Europa va fi in criza. Nu va fi nicio criza, ca nu are cum sa se extinda peste Ocean, spuneau ditamai economistii bancii in cauza. Cand 3 bancheri de top iti spun ca nu va fi criza, du-te si te culca; criza vine sigur. Cam asa as traduce astazi mesajul lor de atunci.
De ce am scris cuvintele de mai sus?
Alti bancheri tocmai au iesit pe Bloomberg sa spuna ca ok, criza subprime a ajuns in Europa si ok, a lovit rau de tot Grecia, dar ceea ce e sigur, e sigur: criza din Grecia nu se va extinde. Acolo ramane.
In rest, sunt bine, sanatos si ascult Bob Dylan.

PS Oare verbul “a boci, bocire” si “boc” au aceeasi radacina?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Şelaru: Grădiniţă

Se ştie că nu sunt locuri în grădiniţe. Oficialităţile au luat măsuri şi au renovat grădiniţa, au făcut mansardă, au mărit numărul de săli de clasă. Anul trecut. O acţiune demnă de salutat. Dar posturile sunt blocate. O educatoare a intrat în concediu de maternitate. Postul nu s-a mai ocupat.

Nu se pot înscrie mai mulţi copii la grădiniţă, sălile stau goale dar regia clădirii e mai mare. Educatoarele sunt suprasolicitate după plecarea colegei în concendiu. Calitatea a scăzut. Clădirea e un câştig. Pentru cei care au renovat-o. Cheltuielile au crescut fără niciun beneficiu real în favoarea comunităţii. În grădiniţa renovată o să fie admişi mai puţini copii decât anul trecut.

Totul e real.

Sunt sigur că nu e singurul caz în care investiţiile nu au adus nimic societăţii pentru că eventualele beneficii sunt blocate de hotărâri care nu ţin cont de realitatea din teritoriu.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Şelaru

Daniel Cazangiu: Goldman. Despre conducători și supuși

Ce învățăm din recentul caz al fraudei pentru care este cercetată banca Goldman Sachs, în care se pare că sunt implicați și reprezentanți ai autorităților? Care trebuie să fie percepția corectă asupra situației, și cum ar putea acest caz să influențeze desfășurarea crizei? La aceste întrebări o să încerc să răspund.

De la bun început, în ecuație intră o bancă privată de investiții și reprezentanți ai statului; acești reprezentanți se impart în două tabere: cei care acum anchetează trecutul și cei care au fost complici faptelor. Atitudinea îngrijorătoare nu trebuie manifestată la adresa băncii deoarece, ca orice afacere privată, a făcut tot ce i-a stat în putință să-și îndeplinească scopul existenței, și anume profitul. Consider îngrijorătoare poziția statului, care prin intermediul unor reprezentați de-ai săi a fost partași la fraudele comise. Complicitatea nu face decît să vădească încă o dată poziționarea statului împotriva firii sale, a motivațiilor existenței sale și nevoia de reformare a acestuia.

Sunt sigur că există o mulțime de asemenea cazuri, în care conducătorii unei comunități nu fac altceva decît să folosească puterea simbolică cu care au fost investiți în scopuri personale. Criza nu face decît să sublinieze cîteva vîrfuri de iceberg-uri.

Pe scurt, statul prin reglementarea funcționării rezervelor fracționare s-a asociat într-un parteneriat 'public-privat', în care statul deținea un monopol (al emiterii de monedă) și se angaja să protejeze prin legi acest bișniț iar băncile asigurau partea de 'relații cu publicul'. Din acest sistem cîștigau ambele părți, iar supușii (statului) în calitate de clienți (ai băncilor) aveau să piardă. Acest parteneriat a ieșit în evidență prin sprijinul necondiționat acordat de stat în momentele mai puțin bune ale pieței.

Sistemul în sine al rezervei fracționare este un sistem bun, idealist, dar aproape imposibil de aplicat pe termen lung într-un mediu în care corupția este condamnată; și este un sistem excelent într-un mediu socio-economic în care etica și moralitatea sunt doar noțiuni abstracte.

În multe coduri juridice nevinovăția se prezumă; în teorie, orice judecată începe cu această prezumție. În practică comportamentul reprezentanților statului în raport cu supușii nu ține cont de această normă, fapt ce dovedește că acești conducători nu au încredere în sistemul de justiție propus și aplicat supușilor. Acest aspect a fost evident (în Romania) în discuțiile destul de recente pe marginea legilor care propuneau plata tva-ului la încasarea facturilor și stabileau procedura falimentului persoanelor fizice; după cum bine știți, aceste legi sunt acum istorie.

În altă ordine de idei, criza economică nu este decît o criză a continuității funcționării statului în forma actuală. Cu cît intervenționismul de orice natura este mai prezent, cu atît piața încearcă să corecteze aceste aberații.

Nevoia de reformă a sectorului bancar clamată de dl Obama nu este altceva decît nevoia de a schimba cîteva denumiri astfel încît totul să pară altceva, ceva nou, care să cristalizeze iarăși pentru o perioadă de timp încrederea supușilor. În realitate, așa cum am văzut, acest parteneriat public-privat este aproape imposibil de reziliat în condițiile actuale. De ce? În primul rînd puterea simbolică de care beneficiază reprezentanții statului ar trebui să se erodeze puternic astfel încît schimbarea de atitudine din partea supușilor să fie evidentă, fapt ce presupune și o conștientizare în masă a gradului de inutilitate a acestui sistem de conducere. În al doilea rînd, schimbarea de atitudine vine din părăsirea argumentelor sugerate oficial a fi luate în calcul în procesul de gîndire; dacă în premisele tale intră numai argumente politic corecte, vei ajunge cu siguranță la concluzii și comportamente care îți vor aduce prejudicii.

Numai o adîncire puternică a crizei economice ar putea să determine supușii să gîndească în afara sistemului de gîndire oficial. Dar în același timp ar putea să determine supușii să accepte o mai mare supunere față de stăpînire, o mai mare îngrădire a libertății.

Deci avem conducători cu comportament duplicitar, nereprezentativi, dar care gestionează tot sectorul economic, și o mulțime de 'consumatori'. La nivel individual nu putem decît să încercăm să ne schimbăm sistemul de referință, de gîndire și de raportare față de puterea simbolică a conducătorilor și să sperăm că la un moment dat vor apărea curente de opinie destul de puternice care să poată schimba ceva în felul în care funcționează statul.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Bogdan Glăvan: Liberalism – Etatism

Aveţi planuri pentru joi? Înseamnă că nu ştiţi de evenimentul care se va desfăşura conform invitaţiei de mai jos. Se anunţă un show stiinţific de calitate, cu distinsul Vlad Topan în rolul principal şi cu Je în cel mai bun rol secundar.

Dacă aţi pierdut ediţiile precedente – şi ştiu că le-aţi pierdut, fiindcă în loc să vedeţi live elita breslei economiştilor români aţi pierdut timpul citind blogurile – atunci nu ar trebui să o rataţi pe aceasta şi pe cele care urmează. Până acum, coreferentul a temperat sau chiar criticat făţiş argumentele referentului. Oare istoria se va repeta joi?



Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Răzvan Pascu: Cele mai populare francize din SUA

Cei care viseaza sa isi deschida o afacere incep sa ia in calcul, din ce in ce mai mult, deschiderea unei afaceri in sistem franciza. Va prezint mai jos cateva detalii despre cele mai populare afaceri in franciza din SUA si cat costa sa pornesti o astfel de afacere.

Subway (Rata de esec: 7%)

Subway este cel mai mare lant de fast-food din lume, cu aproape 33.000 locatii deschise in 91 de tari. Taxa initiala de franciza este 15.000 dolari, o taxa destul de mica in comparatie cu alte branduri. Succesul acestei retele este datorat in special cheltuielilor insemnate de marketing dar si costurilor minime.

Am incercat si eu Subway la Paris, calitatea produselor este ok insa preturile mi s-au parut destul de mari. Conform unui articol din Financiarul, Subway planuieste sa intre in Romania in anul 2010.

Quiznos (Rata de esec: 25%)

Taxa standard de intrare in franciza este de 25.000 dolari insa recent managementul acestei companii a anuntat ca doreste o extindere a numarului de francize la 5000 de unitati si, de aceea, taxa de intrare in franciza se reduce la doar 5000 dolari pentru cei care au experienta de management in restaurante.

UPS Store (Rata de esec: 12%)

UPS, una dintre cele mai mari companii de curierat din lume si-a rebranduit recent magazinele in UPS Store. Practic, un UPS Store este un magazin mic, ca un oficiu postal de la noi, in care clientii vin si lasa colete pentru a fi trimise catre destinatii din intreaga lume. Taxa de intrare in franciza este de 30.000 dolari.

Cold Stone Creamery (Rata de esec: 31%)

Brandul Cold Stone Creamery a luat nastere acum mai bine de 2 decenii in Arizona. Acesta este un local in care se vinde inghetata iar reteaua de francize este de peste 1400 de locatii, fiind achizitionata din 2007 de o mare companie care administreaza si alte lanturi de francize americane, Kahala Corp.

Totusi taxa de franciza este destul de ridicata (42.000 dolari), iar costurile de operare mari fac ca doar 1 din 3 magazine sa aiba succes, rata de esec fiind de 31%.

Dairy Queen (Rata de esec: 8%)

Dairy Queen implineste anul acesta 70 de ani iar din 1998 se afla in portofoliul celebrului investitor american Warren Buffet (al treilea cel mai bogat om din lume), prin compania sa Berkshire Hathaway.

Dairy Queen are peste 5700 de locatii in intreaga lume si s-a dovedit una dintre cele mai sigure investitii datorita ratei mici de esec. Taxa initiala de franciza este de 35.000 dolari.

Dunkin Donuts (Rata de esec: 8%)

Dunkin Donuts este o retea de peste 9000 de magazine in Statele Unite si alte 31 de tari care comercializeaza in special gogosi cu diferite toppinguri, dar si bauturi racoritoare, cafea si prajituri in locatii de genul unor mini-restaurante.

Am incercat si eu produsele Dunkin Donuts in Shanghai (China) iar calitatea este ok, insa preturile sunt mai mult decat mari si nu cred ca ar avea prea mare succes in Romania. Poate doar in zona Dorobanti…

Franciza este operatiunea care imbraca forma unui contract prin care o persoana numita francizor ii acorda unei alte persoane, numita beneficiar sau francizat, dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate industriala sau intelectuala, in scopul de productie sau de comercializare a anumitor tipuri de produse si/sau de servicii. Obtinerea unei francize implica plata unei taxe de intrare in sistem precum si a unor redevente anuale, de regula sub forma unui procent din cifra de afaceri. (Wikipedia)

Sursa: Yahoo Finance

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Răzvan Pascu

Lucian Davidescu: De ce e statul manager prost chiar şi când nu fură

Experienţa practică a demonstrat cu prisosinţă că de la stat se fură mai eficient. Însă chiar şi dacă nu s-ar fura, tot există trei conflicte de interese majore.



1. Conflictul proprietar-creditor
Orice companie datorează impozite, iar garanţia ultimă o reprezintă proprietatea asupra acţiunilor. Compania care nu reuşeşte sistematic să-şi achite taxele intră în insolvenţă iar banii sunt recuperaţi de la cumpărător în dauna fostului proprietar.

Însă atunci când creditorul este şi proprietar, nu-i mai rămâne decât să se execute pe sine şi să se uite lung după gaura pe care a mutat-o de la un buzunar la altul. (Din acelaşi motiv, băncile evită sau le e chiar interzis să deţină acţiuni la firmele împrumutate).

Cel mai notoriu exemplu de impas fiscal – Termoelectrica, cu faimoasele datorii care au fost şterse, pentru că de fapt banii nu au existat niciodată aşa că nu aveau de unde să fie recuperaţi.

Contrar intuiţiei, un stat care deţine companii nu este mai puternic ci mai slab. Pentru că se leagă la mâini şi renunţă la cea mai puternică pârghie de constrângere: exproprierea şi revânzarea.

2. Conflictul proprietar-manager
Tot timpul există companii care performează bine şi companii care pierd bani. Şi tot timpul există companii care trec dintr-o categorie în alta. Însă principalul mecanism care poate duce la redresare este disponibilitatea acţionarului de-a renunţa la proprietate atunci când nu mai este mulţumit de rezultate.

Pe măsură ce preţul acţiunii scade, devin tot mai interesaţi cumpărători care ştiu exact ce potenţial are afacerea şi ce manageri să numească pentru a-şi atinge scopul. Însă dacă acţionarul nu este dispus să vândă, compania are mai puţine şanse de redresare şi mai multe să sfârşească trist.

Cazul Petrom: A fost cumpărat ieftin? Evident! Cumpărătorul a ştiut exact ce cumpără, de ce şi cum şi a reuşit să îşi recupereze banii rapid. A fost vândut ieftin? Nici vorbă. Oricine putea să cumpere de pe bursă acţiuni şi să ridice preţul, însă asta nu s-a întâmplat. De ce? Pentru că la cum arăta managementul atunci pentru aproape toată lumea (inclusiv “comisia de privatizare”, cea care a fost de acord cu detaliile păguboase), fiecare zece bani în plus riscau să se dovedească irosiţi.

Eventualul “management privat” – o companie care-şi pune în joc reputaţia – poate fi mai eficient, poate fura mai puţin, dar tot nu rezolvă acest conflict.
Managerul are acelaşi confort suveran: dacă acţionarul nu e dispus să vândă, nu există nici şanse să vină un patron mai inteligent, cu propriile exigenţe.

3. Conflictul proprietar-client
La o companie de stat, acţionarii văd lucrurile mai uşor şi mai direct din postura de consumatori. O rafinărie trebuie să vândă benzină cât mai ieftină, o bancă trebuie să ceară dobânzi cât mai mici, gazul sau curentul trebuie vândute la preţul de producţie, nu la cel de piaţă.

Cazul Hidroelectrica: jumătate din încasările potenţiale se pierd, pentru că Mwh este vândut la nivelul costurilor. Însă în costuri nu mai este inclus profitul uriaş pe care îl are o hidrocentrală după amortizări. Mai rău, doar 30% din producţie este vândută ieftin acţionarilor. 70% este vândută şi mai ieftin, “băieţilor deştepţi”.

Un astfel de comportament poate avantaja consumatorii, adică în cel mai bun caz o parte din cetăţeni. În schimb, el dezavantajează proprietarii, adică pe toţi cetăţenii.

Articol publicat în revista Corso

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP