marți, 4 mai 2010

Cristian Orgonaş: Ce înseamnă creşterea TVA la 24% şi a cotei unice la 20%

Ziarul Financiar a publicat astazi pe surse informatia conform careia FMI a cerut guvernului roman cresterea TVA de la 19% la 24% si a cotei unice de la 16% la 20%, astfel incat deficitul bugetar stabilit initial sa fie respectat.

Sa facem un calcul:

- anul trecut, din TVA s-au incasat 34.2 mld lei. Daca Taxa pe Valoare Adaugata va creste la 24%, plusul de incasari la buget ar trebui sa fie de aproximativ 9 mld lei in urmatoarele 12 luni

- tot anul trecut, din impozitul pe profit, salarii si venit s-au incasat 30.4 mld lei, iar o crestere a cotei unice de la 16% la 20% va duce la o crestere a incasarilor la buget cu 7.6 mld lei.

- in total, din cresterea TVA si a cotei unice s-ar incasa la buget cu 16.6 mld lei mai mult, ceea ce inseamna aproximativ 10% din veniturile bugetare si 3.3% din PIB.

Chiar daca incasarile nu vor creste direct proportional cu cresterea taxelor, suma ramane uriasa.

Acum, sa ne intrebam de ce ar vrea FMI ca incasarile guvernului sa creasca cu echivalentul a 3% din PIB in urmatorul an? Acest procent reprezinta jumatate din tot deficitul prognozat pentru 2010!

Ministerul de Finante a negat ca se discuta despre o asemenea crestere a taxelor, insa nu cred ca iese fum fara foc. In plus, daca FMI cere o crestere atat de mare a celor doua taxe principale, inseamna ca lucrurile au scapat de sub control in ceea ce priveste executia bugetara.

Personal, ma indoiesc ca majorarile vor avea amplitudinea indicata de ZF – situatia incasarilor la buget nu este atat de dramatica incat sa fie nevoie de o crestere cu 5% a TVA si 4% a cotei unice.

De ce se afla guvernul in corzi? Graficul de mai jos explica totul – cum sa stimulezi cresterea economica, atunci cand aproape 80% din veniturile la buget se duc pe salarii si ajutoare sociale?


Citeste si acest articol


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Bogdan Glăvan: Mizeria economismului

Este aproape o certitudine că FMI şi guvernul discută creşterea fiscalităţii. Unii ar vrea mai degrabă creşterea cotei unice la 20% şi a TVA la 25%, alţii ar vrea impozitarea progresivă cu 25% a veniturilor peste 4000 de lei ş.a.m.d. Magnitudinea ajustării fiscale – uriaşă, în opinia mea – arată elocvent cât de proastă este situaţia finanţelor publice: foarte, foarte proastă.

Măsurile proiectate sunt anti-economice, în sensul că subminează prosperitatea românilor. Într-o lume normală, aceste măsuri ar fi măturate de opinia publică cât ai clipi din ochi. În secolul al XXI-lea însă, sănătatea statului este mai presus de prosperitatea naţiunii. Toate politicile sunt înfăptuite având în vedere creşterea puterii statului, a Leviathanului, de parcă din puterea statului ar decurge bunăstarea indivizilor, nu invers!

Creşterea fiscalităţii poate duce la echilibrarea temporară a bugetului. Mai rău este că creşterea birurilor şi sărăcirea masivă a populaţiei este considerată soluţia pentru ieşirea din criză. România are oricum una din cele mai mari poveri fiscale din Europa şi una din cele mai distructive birocraţii din lume. Creşterea taxelor acum va da înapoi România cu 20 de ani.

Ce este de făcut? Aparatul de redistribuit avuţie, uriaşa ficţiune prin care fiecare încearcă să trăiască pe spinarea celorlalţi (aşa cum spunea Bastiat cu secole în urmă) – statul – este falimentar. A jefuit atât de mult şi a risipit ce a jefuit cu atât de multă eficienţă încât este în pragul prăbuşirii. Nu poate fi ţinut în viaţă decât prin continuarea exproprierii pe scară mai largă. De la înălţimea scaunului ministerial logica economică se vede exact invers:
“Sa creasca impozitul pe masinile cu motoare de peste doi litri (2.000 cmc), ca in Italia, ca sa ajungi in cativa ani sa mai platesti inca o data masina. O sa geama toti astia cu Q7… Ar trebui sa punem o taxa pe a doua proprietate, pe a treia proprietate.

Acum aflăm că prin impozite se naşte avuţia! Mizeria de economie predată de guvern poate fi rezumată astfel:
“Eu sunt bureaucrat-god, iar voi sunteţi stupid people. Acum o să vă iau banii, iar mâine vom fi cu toţii mai bogaţi.”

Aceasta este reţeta pe care socialiştii greci au pus-o în practică timp de decenii şi, după cum se vede, nu au avut prea mult succes. Motivul este că în confruntarea cu logica socialistă legile economiei ies până la urmă învingătoare. Populaţia se revoltă împotriva hoţiei instituţionalizate fără să iasă în piaţa publică; este mai eficient să mituieşti organul de control. Unii se revoltă mai tare şi emigrează (milioane de români au procedat astfel în ultimul deceniu). Alţii renunţă la producţie, la acumularea de capital uman profitând de binefacerile lui Welfare ‘Robin Hood’ State. Alţii părăsesc rândurile producătorilor intrând în tagma jefuitorilor; spiritul antreprenorial productiv dispare fiind înlocuit de dorinţa de parvenire în clasa birocratică. Rezultatul este orice dar nu prosperitate pentru toţi.

Să nu ne lăsăm păcăliţi. Cei care ne conduc au mult mai puţină legătură cu economia decât are Juventus Colentina legătură cu fotbalul adevărat.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Dan Popa: TVA sau cota unică? Ce vrea FMI să urce şi de ce?

Am citit tot felul de scenarii. Unele plauzibile, altele mai putin. Discutiile cu FMI sunt in coada de peste. Franks cere venituri mai mari sau cheltuieli mai reduse. Vladescu nu poate sa le reduca, asa ca e mai degraba de acord cu taxe mai mari. Ii salveaza imaginea si postul. BNR nu si-ar dori cresteri ale fiscalitatii pentru ca ar incurca-o pe partea de inflatie. E drept, intrucat nu mai aderam la euro, ce mi-e o inflatie de 5%, ce mi-e de 7%?
Azi, Banca Nationala a redus dobanda cheie la 6,25%. Trei ecomisti sefi din bancile comerciale mi-au spus ca semnalul asteptat dinspre BNR era foarte important. “BNR stie ca urmeaza cresteri de taxe si era tentata sa aduca dobanda cheie la 6% din cauza asteptarilor legate de inflatie. Nu a facut-o ca sa dea un semnal”, spuneau respectivii economisti sefi. Acum, acest semnal e prost interpretat.
Neoficial, de la anul vom avea taxe mai mari. Oficial, inca se discuta. TVA ar putea urca la 22-23%. Cota unica, la 19%. Astea erau discutiile de acum doua ceasuri.
O sa revin.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Şelaru: Cota unică de la 16 la 20, TVA de la 19 la 25

"Fondul Monetar Internaţional s-a arătat inflexibil în discuţiile cu Guvernul din zilele acestea şi a cerut majorarea cotei unice la 20% şi a TVA-ului la 25%, au precizat pentru NewsIn surse guvernamentale." de aici

Sper că e o glumă proastă. Dacă o creştere a TVA ar conduce la o creştere a veniturilor la buget, creşterea cotei unice ar conduce la creşterea evaziunii fiscale. Prima atinge cele mai sărace grupuri sociale, a doua n-o să afecteze decât bugetarii. Dacă Boc nu face nimic face FMI. Sectorul privat o să ascundă banii.

Să mai spunem o dată că, indiferent ce a făcut, niciun Guvern n-a reuşit să colecteze peste 33 de procente din PIB. Şi n-o să reuşească nici acum. Ne întoarcem în anii 90.

Să vedeţi acum inflaţie şi curs. Şi cădere economică. Argentina scrie pe noi. Sper că e doar o intoxicare.



Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Şelaru

Dan Popa: Ştirile zilei. Pamflet scurt

Euroland ar putea trece la adoptarea leului ca moneda unica, dupa ce experientele Greciei au demonstrat vulnerabilitatea zonei euro. Un ambitios plan a fost aprobat in aceste zile, tintele fixate de Guvernul roman impunand statelor din Euroland adoptarea unor conditii dure pentru a li se permite trecerea la leul nou. Astfel, deficitele bugetare cumulate nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB-ul tuturor tarilor care au adoptat euro, o echipa de specialisti condusa de Sebastian Vladescu urmand sa verifice periodic stadiul conditiilor de aderare la leu. Dovedind flexibilitate, Romania ar putea imprumuta la o dobanda convenabila tarile din Euroland, singura conditie fiind ca acestea sa creasca TVA-ul si sa dea afara un milion de bugetari. Lista cu numele celor care vor fi disponibilizati va fi gata in aceste zile, potrivit unor surse apropiate Ministerului.

Surse din cadrul Finantelor au declarat ca modelul de crestere economica al Romaniei va fi schimbat radical in perioada urmatoare. Argumentul este ca vechiul model –cel al racului- nu mai este sustenabil.

Liderii sindicali din Romania au declarat ca marirea TVA este cea mai sigura cale pentru cresterea veniturilor. Afirmatia este la fel de dificil de demonstrat ca cea potrivit careia cea mai usoara cale de a ucide un om este sa-l decapitezi. Cand au auzit acest lucru, liderii sindicali au refacut calculele.

Comisia de buget-finanţe a Senatului a aprobat marţi un raport favorabil proiectului de lege privind programul guvernamental de construcţie de locuinţe ,,Renaşterea satului romanesc; 10 case pentru specialişti”. Specialistii lucreaza acum la varianta imbunatatita a Programului, care se va numi “Adevarata Renastere a satului romanesc”, in care cele 10 case vor fi dotate cu cate un jeep, o piscina si pana cand vor fi angajati amaratzii de bugetari, vor fi date in folosinta rudelor primarilor pentru a le testa.

O mare problemă a economiei româneşti, semnalată de Dumitru Costin în cadrul convorbirilor cu FMI este Codul Fiscal, care permite evaziunea fiscală. „Chiar dacă zâna FMI ne-ar plăti toate datoriile, cu actualul Cod Fiscal agenţii economici şi-ar permite să nu plătească taxele şi impozitele”, a spus preşedintele BNS. Agentii economici spun la randul lor ca o mare problema a economiei romanesti sunt sindicalistii, care in loc sa fie de acord cu renuntarea la anumite privilegii, permit mai degraba cresterea taxelor ca sa poata fi ei mentinuti in functii.

Ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, a declarat marţi, la ieşirea de la discuţiile cu Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI pentru România, că se poartă discuţii şi nu s-a concluzionat încă nimic, dar că încearcă să nu se schimbe taxele. Chiar daca se vor schimba, nu vor fi schimbari de substanta ci mai degraba se vor schimba intre ele. Astfel, TVA va deveni cota unica de 19%, iar cota unica de 16% va fi actualizata cu inflatia din 1990 incoace si se va chema Taxa pe Valoarea Alaturata. In rest, nimic.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: Dobânzile la creditele in lei au scăzut uşor în martie

BNR a publicat astazi date privitoare la evolutia dobanzilor aplicate de banci la creditele acordate in luna martie, situatia fiind urmatoarea:
- DAE la creditele noi pentru consum acordate populatiei a scazut de la 20.97% in februarie la 20.27% in martie, in timp ce DAE la creditele ipotecare noi a scazut de la 12.56% la 12.41%.
- dobanda medie la creditele noi in lei acordate companiilor a fost in luna martie de 12.12%, in scadere fata de 13.23% in februarie.

In acelasi timp, rata dobanzii de politica monetara a BNR s-a redus de la 7% in februarie la 6.5% in martie si aprilie (acum este 6.25%), iar ROBOR la trei luni (echivalentul euribor pentru creditele in lei) s-a situat in jurul nivelului de 6% in martie, procentul fiind usor mai redus in aprilie, detalii mai jos, click pe grafic pentru marire.

Daca discutam despre creditele noi in valuta, datele arata ca DAE a scazut de la 9.75% la 9.42% in cazul creditelor pentru consum, si a crescut de la 5.49% la 5.84% in cazul creditelor ipotecare. Dobanda la creditele pentru companii a scazut de la 6.11% la 5.97%.

Pe de alta parte, dobanda medie la depozitele noi constituite in lei de catre populatie a scazut de la 8.94% in februarie la 8.4% in martie, iar datele pe aprilie vor indica cel mai probabil, o dobanda medie mai mica de 8%.

Concluzia – bancile renunta cu greu la marjele mari dintre dobanzile la credite si cele la depozite, in conditiile in care cererea de credite este foarte mica, iar restantele continua sa creasca.

Trandul dobanzilor este insa unul de scadere, atat la depozite, cat si la credite.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Bogdan Glăvan: FMI, ai probleme?

Discuţiile dintre delegaţia FMI şi guvernul român sunt un pic… înţepătoare. Dacă ministrul de finanţe Sebastian Vlădescu a ajuns să ne asigure că acordul cu FMI nu va eşua, atunci înseamnă că este într-adevar cazul să ne punem probleme. Bine, personal nu cred că acordul de împrumut este în pericol, însa este clar că această rundă de discuţii cu Fondul este poate cea mai dură din cele câte au fost de la semnarea acordului.

Pe de o parte, FMI ţine cu dinţii de deficitul bugetar. Este o poziţie nesustenabilă. Fondul însuşi a revizuit în jos prognoza de creştere economică, de două ori. Acum vorbeşte de creştere zero, însă acesta este scenariul optimist! Urmarea firească ar fi creşterea ţintei de deficit bugetar. Pe de altă parte, guvernul se laudă că a îndeplinit pe primul trimestru ţinta convenită cu FMI. Este fals. Cash vorbind, diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare este de 1,5% din PIB, însă dacă adăugăm datoriile restante ale bugetului faţă de agenţii economici, adică aproape 1,7 miliarde lei, ajungem la 1,8% din PIB. Guvernul trebuia să reducă aceste arierate, de la nivelul de 1,5 miliarde la sfârăitul lui 2009, însă el le-a crescut.

Apoi, ministrul Berceanu pledează explicit pentru un deficit mai mare, arătând nevoia de investiţii. Dacă această atitudine este manifestată în spaţiul public, ne putem imagina ce se întâmplă în spatele uşilor. Ministrul nu are dreptate. Chiar dacă România are nevoie de investiţii, nu are nevoie de investiţii publice. Atunci când statul generează locuri de muncă nu face altceva decât să angajeze oameni pentru slujbe de genul “sapă şanţul – umple şanţul”. Toate “investiţiile” statului sunt subvenţii, ajutoare financiare pentru a modifica profitabilitatea unor activităţi economice. Această profitabilitate dispare imediat ce statul îşi retrage sprijinul.

Romania are nevoie de investiţii, însă de investiţii private, care presupun economisire şi acumulare de capital productiv. În contextul actual, economisirea este descurajată (BNR tocmai se pregateşte să mai reducă rata dobânzii o tură), iar investiţiile sunt canalizate către speculaţii bursiere sau contracte bănoase cu statul. Nimic productiv.

Degeaba trage Fondul de ţinta de deficit bugetar. Guvernul a înteles demult că operează cu constrângeri bugetare slabe. Dacă a venit prima tranşă, o să vină şi a doua şi aşa mai departe. Dacă FMI ne-a dat bani pentru salarii şi pensii, poate să ne mai dea ceva, măcar pentru rezerva BNR.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Daniel Cazangiu: Remember

Primul articol pe care l-am publicat a fost pe bloombiz, și se referea la imobiliare: proprietar, chirire, nivel al prețurilor. În noiembrie 2007 cînd a fost publicat, acest articol a adunat numai comentarii acide care mă făceau naiv complet si mă scoteau în afara 'realității'. Am decis să-l pun pe blog ca o confirmare a logicii economice care ne poate salva de multe afaceri proaste pe care puteam/putem să le facem.

"Multi tineri incearca sa se descurce cat mai bine, cu serviciu sau pe cont propriu, si sa aiba o casa a lor, pe care sa o renoveze si sa o mobilize dupa gusturile proprii. Multi gandesc ca e mult mai avantajos sa plateasca o rata la banca si, la finalul creditului, locuinta sa ramana a lor, decat sa plateasca chirie. De fapt, aceste porniri sunt de o natura mai mult instinctuala decat rationala.
 

Nu trebuie pierduta din vedere conjunctura economica, dominata de puseuri inflationiste, care determina BNR-ul sa scumpeasca creditele ipotecare, deci sa diminueze intr-o oarecare masura cererea de locuinte. In al doilea rand, trebuie avut in vedere pretul unei locuinte din Bucuresti, care se apropie sau egaleaza pretul unei locuinte asemanatoare din celelalte capitale ale UE, fapt ce ma determina sa cred ca preturile nu vor mai creste cu mult in termeni reali si se apropie de o plafonare.
Intervine, apoi, calitatea zidurilor pe care vrem sa le cumparam, adica durata normala de utilizare, care, in cazul apartamentelor vechi, nu depaseste 50 de ani.

Asadar, multi isi doresc sa devina proprietari; aceasta inseamna ca vor sa detina toate drepturile conexe dreptului de proprietate, si anume dreptul de dispozitie si de uzufruct. Dreptul de dispozitie poate fi folosit in cazul in care dispunem vanzarea (instarinarea) sau inchirierea proprietatii (care inseamna practic ca vindem uzufructul acealei proprietati). Dar in cazul in care achizitia se face pe credit ipotecar, pe o rata semnificativa, practic noi nu detinem dreptul de dispozitie in sesul instrainarii proprietatii, ceea ce inseamna ca “stam cu chirie la banca”, dispunand, practic, doar de uzufructul proprietatii.
In acest moment intervine un lucru esential, si anume: costul uzufructului pe care il cumparam atunci cand inchiriem o locuinta este mai mic decat pretul platit pe acelasi uzufruct, dar la banca. In consecinta, niciodata nu vom gasi pe cineva care sa ne plateasca un pret mai mare pe acealsi drept de uzufruct decat il platim noi la banca; varianta cu subinchirierea nu este valabila. Iar varianta cu refinatarea creditului este destul de scumpa si deloc avantajoasa pentru clientul bancii.

Este tipic sa gandesti:” Bine, dar la finalul perioadei de creditare, locuinta ramane a noastra!” insa valoarea acelei locuinte la finalul perioadei (de obicei 20-30 de ani) va fi cu mult mai mica decat pretul platit bancii pentru ca durata normala de utilizare se apropie de sfarsit, blocul respectiv este mai subrezit, investitiile in consolidari si reparatii vor fi destul de consistente. In plus, in 20 – 30 de ani se pot produce multe riscuri care sa duca la o scadere a valorii acelei locuinte.

Concluzionand, la ora actuala, inchirierea unui apartament este mai rentabila decat achizitia unuia pe credit ipotecar. Iar nevoia de lichiditati a unui tanar este mai mare in aceasta perioada, dorind sa calatoreasca mai mult, sa aiba parte de mai multe distractii. Asadar,diferenta dintre rata la banca si chiria platita unui proprietar poate fi folosita in alte scopuri. Timpul va demonstra acest lucru si va veti convinge pe pielea voastra."

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Cristian Păun: “Reformarea” statului prin creşteri de impozite

Guvernul României şi instituţiile statului sunt tot mai enervate de o ţară care îşi plăteşte tot mai greu impozitele şi taxele, o ţară care vinde şi cumpără tot mai mult în spatele tejghelei şi a casei de marcat sau care munceşte tot mai la negru. Criza pe care am importat-o (pentru că la un anumit moment dat nu am luat măsurile economice care se impuneau sau pentru că am privatizat cea mai mare parte a economiei ignorând capitalul autohton (acela care era) şi piaţa de capital) a accentuat şi mai mult criza sistemică în care ne găsim încă de când am renunţat (cel puţin aparent şi de ochii lumii) la economia centralizată.

În acest condiţii, în care sectorul privat s-a pus cât a putut de mult la adăpost până când va trece perioada de restrişte (ce tupeu şi ce lipsă de responsabilitate socială ar spune unii fani ai impozitului forfetar), statul s-a trezit cu deficite impresionante pe fondul unui grad foarte redus de colectare a impozitelor şi taxelor sale dar şi pe fondul creşterii cheltuielilor sale administrative (mai ales cele cu proiectele publice ale statului şi cu funcţionarea instituţiilor sale şi mai puţin cele cu pensiile şi salariile care tot timpul din motiv politicianist sunt cele mai uşor de adus în faţa opiniei publice).

Ce soluţii ar fi în acest caz? Cea mai bună soluţie ar fi diminuarea cheltuielilor publice şi privatizarea cu adevărat a celei mai mari părţi din sectorul public (învăţământul liceal şi universitar, spitale, aziluri de bătrâni, cămine de copii, case sociale, privatizarea construcţiei de autostrăzi, privatizarea căilor ferate). Licitaţiile pe care le organizează statul au scăpat demul de sub control (de la hârtie şi carioci până la şosele şi poduri totul se cumpără în România de 2-3 ori mai scump). Cea mai mare parte a deficitului pe care îl avem în momentul de faţă nu se datorează pensionarilor ci acestor licitaţii şi proiecte pe care nimeni nu le poate controla şi nu le poate incrimina (la o selecţie de oferte apar de multe ori 3 dosare ale aceluiaşi ofertant prin trei firme legate între ele, selecţia de oferte fiind absolut legală în acest caz şi de necontestat pentru că e greu de dovedit că cei care au trimis la licitaţie cele trei oferte au legătură între ei). Această gen de soluţie înseamnă cu adevărat REFORMAREA STATULUI ŞI A ECONOMIEI prin îndepărtarea intervenţionismului în domenii în care statul modern şi-a dovedit demult inutilitatea şi eşecul său.

Din păcate guvernul actual (ca şi celelalte dealtfel) mimează reforma adevărată, trecând în subsidiar măsurile de privatizare a proiectelor sale publice în care e implicat. După ce a tăiat până la limita suportabilităţii cheltuielile cu salariile, după ce a început o discuţie stupidă legată de câţi funcţionari publici ar trebui lăsaţi să funcţioneze pe metru pătrat şi după ce a întărâtat clasele sociale din România aruncând în stânga şi dreapta cu invective la adresa lor (pensii nesimţite, salarii nesimţite) dar nerenunţând cu încăpăţânare la proiectele sale de ”investiţii” (în cea mai mare parte inutile şi foarte costisitoare) statul se vede în poziţia de a nu putea acoperi găurile sale de la buget decât prin CREŞTEREA FISCALITĂŢII. Se discută intens acum despre creşterea TVA, creşterea impozitului pe profit (cota unică de la 16% la 25%) şi alte astfel de măsuri inovative (am afirmat mai demult că se va ajunge aici).

Reprezintă creşterea fiscalităţii o soluţie la criza actuală? În nici un caz. Ea va lovi şi mai mult în sectorul privat şi în consumatori. Prin creşterea fiscalităţii statul face un pas înapoi în economia de piaţă. Prin creşterea fiscalităţii, statul decide în mod unilateral (deşi socialiştii invocă tot timpul ideea că statul e un contract social voluntar) că e cazul ca societatea să lase şi mai mult din fructul creativităţii şi efortului său pe mâna celui mai prost administrator din economie. Creşterea impozitului pe profit poate fi fatală pentru foarte mulţi investitori care vor constata că nu obţin o rată de profit peste cea a titlurilor de stat şi că, în acest caz, nu mai merită să produci ceva cu adevărat în economie. O astfel de creştere va închide şi mai multe companii private şi afaceri mici, deja în pragul falimentului o bună parte dintre ele. Creşterea TVA va duce la scumpirea tuturor produselor autohtone şi a celor care se bazează cu precădere pe materiile prime autohtone. Astfel de măsură va duce la creşterea importurilor şi la adâncirea şi mai mult a deficitului comercial, noi cu toţii preferând să consumăm din afară produse care ajung mai ieftin în România pe fondul unei fiscalităţi mai reduse în acele ţări.

Creşterea economică bazată pe creşterea fiscalităţii este una dintre cele mai mari iluzii din economie. Ea nu va duce la venituri mai mari la buget pentru că va accentua şi mai mult economia subterană (cei care nu îşi plătesc nici acum impozitele nu o vor face nici în viitor şi vor prospera mai mult decât cei care sunt corecţi în acest sens). Într-o economie cu fiscalitate excesivă, pe piaţă nu vor rezista decât cei care se sustrag plăţilor de impozite şi taxe (devenite foarte mari ca procent). Concurenţa pe piaţă este distrusă prin dispariţia acelor companii corecte care plătesc toate impozitele statului. Fiscalitatea excesivă va duce la creşterea corupţiei pentru că funcţionarii publici, mai prost plătiţi de stat, vor căuta surse alternative de câştig prin valorificare puterii legii.

Aduc în discuţie şi o altă soluţie la îndemâna guvernanţilor de a ieşi rapid din criza lor: dacă tot se caută resurse pentru finanţarea deficitului, se poate apela la creşterea inflaţia (deja s-a început procesul prin reducerea dobânzii de refinanţare la banca centrală). Inflaţia este cel mai eficient mijloc prin care statul poate impozita societatea: nu este la fel de vizibilă ca şi taxele şi impozitele, nu necesită colectare şi nu depinde de capacitatea de a controla plata acestor impozite a funcţionarilor publici, nu necesită formulare de completat pentru declararea veniturilor şi este destul de progresivă (cei cu venituri mari vor fi mai mult afectaţi decât cei cu venituri mici). E suficient ca statul să îşi acopere deficitele prin vânzarea către banca centrală (prin băncile de stat) a titlurilor de stat, fără a mai fi nevoie apoi de răscumpărarea lor rapidă (pot fi emise noi titluri de stat şi banca le va cumpăra). Evident că riscurile induse de creşterea prin inflaţie sunt la fel de mari ca şi creşterea prin impozite mai mari. Inflaţia nu o mai poate folosi chiar aşa uşor guvernul pentru că depinde de banca centrală (care cel puţin aparent este independentă) dar, mai ales, pentru că o politică inflaţionistă ne depărtează de tot de obiectivul introducerii monedei unice. Inflaţia produsă este raportată permanent la Uniunea Europeană şi nu este văzută cu ochi buni de cei de acolo. Fiscalitatea însă, deocamdată, nu a ajuns să fie politică comună în UE şi fiecare stat aplică politica fiscală pe care o consideră adecvată economiei sale (din păcate tocmai aceasta a fost şi problema Greciei).

Cei care guvernează această ţară trebuie să înţeleagă că intervenţia lor în economie, în orice fel se face ea, este distrugătoare pentru sectorul privat. Dacă vor să capete sprijinul sectorului privat pentru finanţarea serviciilor publice pe care le oferă, guvernanţii trebuie să pună pe primul loc piaţa liberă şi mediul de afaceri. Limitându-şi oferta de servicii publice care concurează cu serviciile private din poziţie aproape de monopol, statul va putea să îmbunătăţească situaţia economică şi va obţine cu adevărat creşterea de care are nevoie. Libertatea economică reprezintă singura cale de succes pentru o economie angajată în piaţa liberă. Dacă vom continua să amânăm deciziile prin care statul renunţă la o bună parte din serviciile sale publice şi dacă vom continua să considerăm intervenţionismul în economie (în primul rând prin fiscalitate şi prin inflaţie dar şi prin “proiecte publice” complexe pe care le considerăm strict apanajul statului asistenţial) ca singura salvare posibilă, călcând în picioare orice iniţiativă privată nu vom ajunge departe.

Mai cred că schimbarea de atitudine şi de mentalitate ar trebui să înceapă cu fiecare dintre noi. Să nu ne mai uităm la statul providenţial ca la singurul în măsură să schimbe existenţa noastră. Să nu ne mai lăsăm manipulaţi de stat care e într-o luptă permanentă şi stupidă cu piaţa liberă şi sectorul privat şi care ne alimentează o ură latentă împotriva a tot ceea ce e de succes în economie. Să începem să privim cu mai multă admiraţie pe cei care au iniţiativă şi se chinuie să producă şi să vândă ceva pieţei libere. Să oprim şi să criticăm cu vehemenţă iniţiativele statului de a taxa într-o măsură tot mai mare şi mai sufocantă activitatea din sectorul privat. Să încercăm să creăm şi să dezvoltăm o cultură antreprenorială autentică bazată pe o reală asumare a riscurilor şi incertitudinilor deciziilor noastre.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

Dan Popa: Vine iar Jupuitu după fonciire? Dilema pleziristului

Statul nu mai are bani. Nu se stie exact unde s-au dus imprumuturile luate pana acum, dar nu mai sunt bani. Veniturile la buget sunt slabe iar cheltuielile sunt mai grase decat visa Pleziristul. E ca o cada in care pe la un capat curge un fir de apa iar pe la celalalt se scurge un suvoi de zece ori mai gros. La un moment dat, cada aia tot se va goli. Pleziristul sta la birou si cauta solutii. Pleziristul stie care sunt solutiile, dar nu le poate aplica. Firmele unui anume partid, alea care au cotizat in campanie bani frumosi nu prea au chef acum sa fie la zi cu darile la stat. De la alea nu prea poti cere bani acum, ca iti arata obrazul. Firmele pesediste merg prost de cand e Base la putere. Cat sa le cocosezi cu controalele? Pe la colturi se vorbeste ca aia din teritoriu vor banii promisi in schimbul voturilor de mai an. Bani nu sunt. Si chiar daca sunt, Pleziristul nu prea ar vrea sa-i dea, ca sunt alte prioritati.

Treaba e ca trebuie sa reduci armata de bugetari, incearca Pleziristul sa ii explice lui Pok. Pok insa nu prea se stie cu astea. Inainte vreme promisese si el salarii profesorilor. Daca ii va aminti cineva de propriile promisiuni facute profesorilor? Pok tace. Sa se puna rau cu sindicatele? N-are rost. Armata de bugetari scade in scripte cu 20.000 si suie in ralitate cu 30.000. La varf, sunt rude ale politicienilor. Nu ai cum sa-i dai afara, ca iti sar aia in cap si te schimba a doua zi. Ce te faci? Peste o ora vine FMI sa negocieze. Cu FMI nu te joci, isi zice Pleziristul in barba. O sa le spun ca maresc taxele, ca alta solutie nu vad. Cu taxe mai mari, privatii pot duce in spate mai usor armata de bugetari. Marim si TVA, scoatem cota unica si scapam scenariul in presa. Radem putin de cum comenteaza jurnalistii si pe urma anuntam ca in niciun caz nu vom mari TVA cu 5%, ci numai cu 3. Ca nu bagam impozit de 30% pe venit, ci numai de 22%. Lumea se potoleste, bugetarii raman pe posturi, lumea e fericita. Pok stie si el ca poporul va avea nevoie de un cap de vinovat si ca in vara-toamna ar putea fi sacrificat. Dar asta viata de Pok, n-ai incotro.
Totul e sa nu dam afara bugetari. O da afara pe nepoata lui Smik, aia se cearta p`orma cu barbac`su, ala baga divort, o sa vina la mine sa-mi scoata obrazul ca i-am bagat-o pe gat si uite asa incep dramele sociale. Mai bine raman bugetarii la locul lor, decat sa am seisme sociale.
Pleziristul baga dosarul reformelor inapoi in sertar. Solutia cea mai buna pentru toata lumea e sa nu faci nimic. Privatul sa mai ia cate doi-trei bugetari in spate ca de aia e privat ca sa mai riste si el, iar Statul …ei bine, Statele nu mor niciodata. Doar contribuabilii. Dar nici aia nu au invatat ca o fonciire nu vine niciodata singura...

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Cristian Orgonaş: Cât câştigă de fapt bugetarii? Vezi aici distribuţia salariaţilor pe tranşe de venit.

Conform INS, in luna octombrie 2009, numarul angajatilor din Administratia Publica, Invatamant si  Sanatate si Asistenta Sociala care au lucrat 22 de zile - in acest articol discutam doar despre angajatii full-time - a fost de 949,818, dintre care 183,874 (19.4%) au fost incadrati drept muncitori.

Din numarul total de angajati, 47.9% castiga mai putin de 1,500 de lei brut, iar daca nu luam in considerare muncitorii, procentul scade la 38.2%. In partea superioara a “clsamentului” avem 10,440 persoane cu salarii brute de peste 7,000 de lei, dintre care 5,610 castiga mai mult de 8,000 de lei brut, detalii alaturat.

La o prima vedere numarul celor cu salarii mari nu este spectaculos, insa trebuie scos totusi in evidenta faptul ca exista 100.200 bugetari (10.5% din total) cu salarii mai mici de 750 de lei (inclusiv sporuri), aproape 52.000 dintre acestia fiind muncitori.

Sa vedem cum stau lucrurile pe sectoare de activitate.

I. Salariile din Administratia Publica
In luna octombrie 2009, numarul angajatilor din Administratia Publica a fost de 325,909 persoane, dintre care 89,597 erau incadrati drept muncitori.
In ceea ce priveste salariile, 39.9% din totalul angajatilor aveau un salariu brut de pana in 1,000 de lei, iar daca scoatem muncitorii din calcul, ponderea celor cu salarii de pana in 1,000 de lei scade la 26.9%.

Mai departe, aproximativ 3 din 4 angajati au salarii brute mai mici de 2,000 de lei, respectiv 1,424 lei net (~340 euro).

In partea superioara a transelor de venit ii avem pe cei care castiga peste 7,000 de lei brut lunar, numarul acestora fiind de 4,967, dintre care 2,296 castiga peste 8,000 de lei.

Lucrurile stau insa diferit daca nu luam in considerare sporurile – astfel, doar 2,619 persoane au salarii brute de incadrare de peste 7,000 de lei, dintre care doar 766 castiga peste 8,000 de lei.

Cu alte cuvinte, sporurile aproape ca dubleaza numarul celor cu venituri de peste 7,000 de lei, in timp ce la nivelul economiei (fara bugetari), diferenta este de doar 31%.
In imaginea alaturata am ilustrat distributia salariatilor pe transe de salarii, inclusiv/exclusiv muncitorii.

II. Salariile din Invatamant
In luna octombrie 2009, numarul salariatilor din Invatamant a fost de 359,638, dintre care 42,845 (11.9%) sunt muncitori. Din numarul total de salariati, 37.5% castiga mai putin de 1,500 de lei brut, iar daca nu luam in considerare muncitorii, procentul scade la 29.7%.
In partea superioara avem 3,077 de salariati care castiga peste 7,000 de lei, 1,954 dintre acestia avand venituri de peste 8,000 de lei brut.

De remarcat ca 75% dintre angajatii care nu sunt muncitori au salarii cuprinse intre 1,000 si 3,000 de lei brut, detalii alaturat.

Tot in aceeasi luna a anului trecut, salariul mediu brut in invatamant a fost de 2085 de lei, ceea ce inseamna ca aproximativ 63% dintre angajati castiga sub medie, iar 37% peste medie.

III. Salariile din Sanatate si AS

Conform datelor INS, in octombrie 2009, numarul angajatilor din sectorul sanatatii si asistentei sociale a fost de 264,271, dintre care 51,402 persoane erau angajate pe pozitii de muncitori.

Daca discutam despre salarii, 86% dintre angajati castiga mai putin de 3,000 de lei brut, iar daca nu luam in considerare muncitorii, procentul scade la 82.8%. In partea superioara a transelor de salarii avem 2,396 persoane cu salarii mai mari de 7,000 de lei, dintre care 1,360 castiga peste 8,000 de lei.

O mentiune speciala legata de sporuri – daca luam in considerare doar salariile de incadrare, exista 230 de persoane (ati citit bine!) cu salarii de peste 7,000 de lei brut. Daca adaugam sporurile, numarul celor care castiga peste aceasta suma creste  de 11 ori.

IV. Concluzie
S-a spus de nenumarate ori ca salariile multor angajati din sectorul public sunt nesimtit de mari, insa cifrele prezentate nu sustin aceasta varianta. Practic, doar 2% dintre cei aproape 1 milion de angajati din Administratie, Invatamant si Educatie castiga peste 1,000 de euro net inclusiv sporuri (6,000 de lei brut).
Mai departe – daca avem probleme cu salariile bugetarilor desi 25% dintre angajati castiga mai putin de 1,000 de lei, 67% castiga mai putin de 2,000 de lei brut, iar 95% castiga mai putin de 4,000 de lei, inseamna ca nu salariile acestora sunt marea problema, ci numarul lor.

Din cauza ca exista multi bugetari, nici salariile nu pot fi marite, dar sindicatele refuza sa inteleaga acest lucru. Practic, nereformarea sectorului public face ca cel putin 2 bugetari din 4 sa traiasca de pe o zi pe alta (nu luam in considerare spaga).

Maine voi prezenta date detaliate despre evolutia salariilor in sectorul public intre 2007 si 2009.

Nota 1. De mentionat faptul ca Invatamantul si Sanatatea contin si componenta privata a sectoarelor respective, insa acest lucru nu distorsioneaza imaginea de ansamblu.

Nota 2: Cifrele de mai sus se refera la administratie, invatamant si sananate. Nu sunt inclusi militarii (armata) si angajatii din companiile la care statul este actionar majoritar (CFR, Regii Autonome etc).

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Răzvan Pascu: Cum îţi schimbi fondul de pensii administrat privat (pilonul 2)?

Toti cei care au sub 35 de ani si un loc de munca cu carte de munca, trebuiau sa isi aleaga un fond de pensii administrat privat (pensia obligatorie). In cazul in care cineva nu isi alegea acest fond de pensii si indeplinea cele 2 conditii de mai sus, era repartizat automat catre o companie printr-o loterie (se aplica inclusiv celor care acum isi gasesc primul loc de munca si in 4 luni nu isi aleg un fond de pensii).

Trebuie tinut cont ca agentii de marketing nu va pot ajuta cu transferul catre un alt fond de pensii pentru ca au interzis prin lege acest lucru. De aceea este foarte important sa cunoasteti pasii de transfer si sa intreprindeti toate actiunile singuri.

Pasii care trebuie urmati pentru transfer sunt urmatorii:

1. Se semneaza un nou act de aderare la noul fond de pensii ales si se depune impreuna cu copia dupa buletin, semnata in original. Atentie: atunci cand se semneaza noul act de aderare, trebuie bifata optiunea de transfer.

2. O copie de pe noul act de aderare impreuna cu o cerere de transfer-tip si copie dupa buletin semnata se depun la vechiul administrator de pensii. Documentele se pot trimite prin Posta.

O cerere-tip de transfer se poate descarca de aici.

Un mini-ghid de transfer catre un alt fond de pensii se poate descarca de aici.

In cazul in care vrei sa iti schimbi fondul de pensii ales sau daca doresti sa te muti de la fondul la care ai fost repartizat, penalizarea de transfer este de 5% din suma acumulata daca transferul se realizeaza in primii 2 ani.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Răzvan Pascu

Lucian Davidescu: E sistemul bancar la adăpost de şocuri externe? Statisticile spun da!

E sistemul bancar la adăpost de şocuri interne? Statisticile spun nu!

De ce nu trebuie să se teamă România de băncile greceşti? Simplu. Pentru că nu noi i-am împrumutat pe ei, ci ei pe noi. Pentru că băncile greceşti au fost atât de agresive încât au dat credite multe şi au atras depozite puţine.
Iar temerea ar putea fi valabilă doar în cazul ipotetic în care statul grec le-ar forţa să repatrieze bani. Însă este mai probabil că bancherii greci ar prefera mai degrabă să-şi pună capitalul la adăpost, inclusiv în România. Să ne-nţelegem! Un rateu în Grecia ar fi dificil pentru România, dar nu catastrofal pentru sistemul bancar.
Pe de altă parte, România s-a întărit, în ultimul an, suficient încât să suporte ieşiri semnificative de capital. În ultimele 12 luni, economiile românilor – populaţie şi companii – în bănci au crescut cu 9,5% şi au ajuns la echivalentul a 44 de miliarde de euro. Soldul creditelor a scăzut cu 1,5%, până la 49 de miliarde de euro. Aşa se face că gradul de acoperire a creditelor prin depozite a crescut de la 81% la 90%. Altfel spus, dependenţa băncilor din România de liniile de finanţare externă s-a înjumătăţit, de la 19% la 10%. În ritmul acesta, ar trebui ca într-un an dependenţa să dispară complet.

Nu la fel de bine stau lucrurile în plan intern. Restanţele au crescut într-un singur an cu aproape 150%, adică de la un miliard de euro la 2,5 miliarde de euro. Asta înseamnă, ca pondere în credite, o creştere de la 2,2 la 5,2%. Faţă de 2008, ponderea restanţelor a crescut deja de cinci ori. De data asta, dacă se menţine acelaşi ritm, peste un an băncile vor fi împovărate de o rată a restanţelor de 10%.

Pentru depunători, asta n-ar trebui să fie totuşi un motiv de îngrijorare. Regulile de provizionare ale BNR sunt destul de dure, iar o parte din paguba posibilă este suportată din profiturile de acum. În schimb, consecinţele le suportă cei care vor să ia credite dar nu reuşesc să treacă de teama bancherilor, precum şi bugetul de stat, care plăteşte băncilor un bonus de intermediere de 2% pentru bonurile de trezorerie pe care le plasează. Da, antreprenorii şi contribuabilii ar trebui să fie îngrijoraţi: ei plătesc acum pentru bunăstarea bancherilor şi pentru liniştea celor care le-au încredinţat bani.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP