marți, 18 mai 2010

Bogdan Glăvan: Ar trebui să crească norma didactică? Replică lui Lucian Davidescu

Astăzi Lucian Davidescu a abordat o problemă interesantă și, chiar dacă trecută cu vederea, legată de criza bugetară pe care o traversăm. Aici Lucian are dreptate. Există o mulțime de soluții de economisire a banului public, printre care, de ce nu, creșterea normei didactice.

Ar trebui însă să ne ferim să cădem în capcana soluțiilor birocratice la ceea ce este în esență o problemă birocratică. Dacă cineva mă întreabă cât ar trebui să muncească un profesor, răspunsul meu ar fi „Habar n-am!”. Iar dacă eu nu am răspunsul la o asemenea întrebare, cu atât mai puțin îl are statul.

Norma didactică diferă în funcție de treptele de învățământ. În general profesorii muncesc mai puțin de 40 de ore pe săptămână (profesorii universitari mult mai puțin!), deoarece se consideră că restul timpului le este necesar pentru pregătirea lecțiilor. Asta există oriunde în lume, deși sunt de acord că simpla invocare a experienței altora nu dovedește nimic.

A medita dacă 12 sau 18 ore reprezintă prea puțin, dacă nu cumva mărirea normei la 24 de ore ar fi o modalitate de eficientizare a învățământului, nu este decât o pierdere de vreme. În fond, asemenea multor altor profesii, precum cea de avocat sau doctor, învățământul nu poate fi remunerat la oră, la numărul de elevi sau de diplome, așa cum alții pot fi remunerați la numărul de șaibe, la metrul de asfalt sau la kilogramul de ciment. Asta pentru că productivitatea unui profesor nu se măsoară nici în numărul de ore lucrate, nici în numărul de teze corectate, nici în numărul de studenți cărora le-a predat.

Există ceea ce se cheamă „excelență” în anumite profesii. În avocatură, medicină sau la catedră poți câștiga o sumedenie de bani muncind puțin, deoarece în aceste meserii talentul pedagogic și capacitatea intelectuală pot determina variații semnificative ale productivității unei persoane. Dacă vreți, este la fel ca în fotbal. Toți fotbaliștii sunt obligați să muncească la fel (90 de minute pe meci, n meciuri pe sezon), dar unii câștigă de 100 de ori mai mult decât alții; de ce? Pentru că sunt de 100 de ori mai importanți pentru rezultatul final decât ceilalți.
Cine este chemat să stabilească ce salariu și cât să muncească un fotbalist, un avocat sau un profesor? Patronul. El este singurul care, judecând antreprenorial, înțelege productivitatea angajatului și poate decide nivelul retribuției. El este cel care distribuie angajații potrivit productivității acestora – de exemplu anumitor avocați le rezervă anumite procese, anumitor doctori le rezervă anumite operații, anumitor fotbaliști le rezervă anumite meciuri.

Și am ajuns la problemă. În vreme ce la fotbaliști sau la avocați lucrurile sunt bune și frumoase, în învățământ lucrurile nu sunt tocmai roz. De ce? Pentru că aici avem proprietate publică – acolo unde avem proprietate privată ne lovim de constrangeri legale care îi mutilează atributele – iar în sfera proprietății publice calculul economic este imposibil. Cea mai simplă soluție, soluția de gâgă, singura pe care o poate lua statul pentru a asigura o aparență de echitate retribuției este raționalizarea: să se dea câte 18 ore la fiecare ca să muncească egal! Pentru salariu egal, evident! Inclusiv în universitățile private din România detaliile condițiilor de muncă sunt stabilite tot de stat, prin urmare eu muncesc la fel ca un profesor de la ASE. Este drept? Este puțin, este mult? Dacă aș spune că de fapt este mult? Ați avea un fundament să mă contraziceți?

Dacă vrem să aflăm cât este nevoie să muncească X sau Y pentru a-și asigura salariul Z, atunci ar trebui să lăsăm proprietatea privată să funcționeze nestingherit. Și vom avea situații precum cele din invățământul superior american, private-based, unde salariul unui profesor variază considerabil în funcție de universitatea unde lucrează. Ar trebui ca universitățile, liceele și școlile să funcționeze ca o întreprindere și abia atunci am descoperi dacă este eficient ca toți profesorii să presteze același număr de ore pe săptămână și la Botoșani și la Caracal, pentru același salariu. Până atunci, nu avem decât să orbecăim. Unii vor spune că 24 de ore este prea mult, alții vor spune că e prea puțin. Dar cine poate decide dacă timpul care îi rămâne profesorului este suficient pentru pregătirea profesională? Cine poate spune dacă randamentul profesorului nu scade drastic dincolo de 18 ore pe săptămână? Nimeni. Profesorii vor spune că lucrurile stau invers față de cum susțin oponenții lor și asta e tot.
Ca fapt divers, aruncați un ochi peste graficele următoare. Spun multe despre finanțarea învățământului și consecințele sale. Ne văităm că nu avem bani pentru învățământ; alții acordă mai puține fonduri publice ca România, dar fondurile private sunt considerabile.




Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Mihai Marcu: De ce ajustarea bugetară nu va fi simplă

Guvernul roman a ales cea mai grea modalitate posibila de a echilibra finantele publice - devalorizare interna, mai exact scaderea salariilor.

Scopul final este reducerea ponderii si a cheltuielilor publice, implicit a deficitului bugetar, care a ajuns la nivele nesustenabile in conditiile in care PIB-ul a scazut cu 7.1% in 2009 iar in 2010 scaderea economica va continua.

Scaderea totusi este excesiva si nu se poate realiza doar din salarii, o ajustare brusca de -25% nu este rezonabila. Guvernul s-a incapatanat sa pastreze taxele nemodificate si se comporta ca si cum Romania ar fi intr-un consiliu monetar, fara nicio alternativa.

Un mix de masuri mai echilibrat, cu o crestere a TVA si a taxelor pe proprietate, o reducere mai rezonabila a salariilor si cu o corectie minora prin curs ar fi fost mult mai suportabila social. Relaxarea monetara practicata de BNR nu va fi nici pe departe suficienta pentru a stimula economia, prea putin dependenta de creditul in lei.

In schimb, Guvernul a decis sa ia cele mai grele masuri, care ating nedescriminatoriu pe toti angajatii in sectorul public, in speranta ca echilibrarea bugetului va duce la o recuperare economica rapida. Sunt sceptic in privinta acestui scenariu, mai ales cand zona EURO este in recesiune.

BNR si-a aparat tinta de inflatie, prin opozitia asupra cresterii deficitelor si a taxelor. Insa in aceste vremuri, o crestere a TVA corelata cu o scadere mai rezonabila a salariilor (si crestere a somajului) nu ar fi dus la cresteri de preturi.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Lucian Davidescu: Să crească norma didactică, da sau nu?

Pot înţelege şi accepta argumentul profesorilor care spun că o normă didactică de 18 ore este suficientă şi că orice depăşeşte acest nivel este prea obositor. Poate că, într-adevăr, şi-au calibrat timpul pentru calitate.


Însă nu pot înţelege opoziţia vocală faţă de mărirea normei standard la 24, 30 de ore sau chiar mai mult. În fond, fiecare dintre noi munceşte cât vrea şi câştigă cât poate. Iar realitatea susţine acest argument. Sunt atâţia profesori care îşi iau o normă şi jumătate sau chiar mai mult şi atâţia – frustraţi că nu le pot obţine din cauza câte unor suplinitori fără şcoală care “mănâncă şi ei o pâine”.

Cifrele sunt simple şi seci. Salariile vor scădea cu 25%. O creştere a normei la 24 de ore este de natură să aducă salariul la vechiul nivel. Evident, pentru cine vrea. 30 de ore înseamnă o creştere de 25% faţă de nivelul de acum. Din nou, pentru cine vrea. Iar 36 de ore ar putea însemna cu 50% mai mult decât nivelul dinainte de după tăiere şi cu 100% mai mult decât nivelul de după. Pentru cine vrea şi cine poate.

În mod normal, în faţa situaţiei bugetare şi a cifrelor, consideraţiile etice şi profesionale nu valorează mare lucru. Mai ales că scopul reducerii de salarii sunt concedierile. Concluzia? Unii trebuie să plece iar cei rămaşi trebuie să muncească şi în locul lor. Probabil e o decizie cinică pentru cei puţini care fac calitate în detrimentul calităţiicantităţii. Şi probabil e un lucru binevenit pentru cei – la fel de puţini – care se simt în stare să le facă pe amândouă şi s-ar bucura de banii în plus.
Pentru cei mulţi, care nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii, astfel de momente sunt cele care forţează rezervele de eficienţă. Primul lucru necesar este analiza propriei atitudini. Îmi place meseria asta, da sau nu? Sunt pregătit aşa cum ar trebui, da sau nu? Fac lucrurile cum trebuie, da sau nu?
Se dau 18 ore pe săptămână. În mod normal se scad pauzele, deci ar fi doar 15! Cu vacanţa suplimentară de trei luni pe an, în care se programează activităţi reale sau imaginare doar pentru ca profesorii să iasă la pontaj, media anuală coboară sub 12 ore pe săptămână. Chiar dacă pregătirile suplimentare (atunci când există) durează încă pe atât, este totuşi o jumătate dintr-un program de lucru normal. Merită atâta bătaie de cap pentru un salariu atât de mic, da sau nu?

Update: Cât e norma în alte ţări
Există date standardizate doar pentru ţările OECD.
http://dx.doi.org/10.1787/665026260448
Campioană este SUA, cu 1080 de ore de predare pe an (36 de săptămâni). Asta înseamnă 30 de ore întregi pe săptămână, adică 36 de cursuri de 50 de minute sau 40 de cursuri a 45 de minute. Total ore de muncă, predare + pregătire, 1368.


Altele:
Marea Britanie, 1265 total, fără normă de predare
Germania, 750-800 predare, fără total specificat
Franţa, 914 predare ciclu primar, 632 predare secundar, fără total specificat
Cele mai puţine ore sunt în Grecia şi Ungaria, câte 550 pe an în educaţia secundară.

Pentru România nu există date OECD, dar pe metodologia lor
http://www.esds.ac.uk/international/support/user_guides/oecd/Educhandbook.pdf
(se numără orele întregi, nu se includ vacanţele), la 18 cursuri pe săptămână (15 ore) timp de 35 de săptămâni rezultă 525 ore de predare pe an. Mai jos decât oricare membru OECD şi sub jumătate din SUA.

Articol publicat în revista Corso

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

Cristian Orgonaş: Nu criza economică, ci criza morală sufocă România

In urma cu cateva zile am avut ocazia de a sta de vorba cu unul dintre bugetarii caruia acum, guvernul vrea sa ii scada salariul cu 25%. Dupa 30 de ani de munca inclusiv in ture, omul a ajuns sa aiba un salariu de 1.200 de lei net, din care 25% reprezinta sporul de vechime.

Timp de 10 minute am incercat sa ii explic cum sta treaba cu deficitul bugetar, am incercat sa ii demonstrez cu cifre ca daca nu vor scadea acum cheltuielile cu salariile si pensiile, este posibil ca peste cateva luni acestea sa nu mai poata fi platite deloc.

Dupa ce m-a ascultat, mi-a spus simplu ca nu il intereseaza demonstratia mea: “dupa ce ca politicienii si protejatii lor au furat tot ce se putea fura in ultimii 20 de ani, acum tot eu trebuie sa ma sacrific? Sa ia guvernul banii de la cei care au furat, nu de la noi, cei care castigam doar atat cat sa traim de pe o zi pe alta!”

Iar omul are dreptate! Cine le spune acum pensionarilor si bugetarilor ca trebuie sa stranga cureaua? Basescu, Boc, Berceanu, Udrea, Blaga, Videanu etc, adica cei care cu putin timp in urma le-au promis ca vor trai bine, persoane asupra carora planeaza ori suspiciuni de coruptie, ori de incompetenta, ori ambele. Daca ne uitam in opozitie, vedem ca lucrurile nu stau diferit – multi dintre cei care acum plang pe umerii pensionarilor sunt perceputi de populatie drept “imbuibati”, corupti, imbogatiti ai tranzitiei samd.

Adevarul este ca omul simplu se uita la cei care ne conduc si vede ca, de 20 de ani, politicienii si protejatii lor prospera, vede ca niciun politician sau om de afaceri cu greutate nu a ajuns dupa gratii sau cu averea confiscata desi multi dintre ei sunt putrezi de corupti, vede ca la fiecare 4 ani in campania electorala partidele promit ca daca vor ajunge la putere, cei saraci nu vor mai fi saraci.

Vede si ce intelege? Intelege ca de 20 de ani este luat drept fraier si mai mult decat atat, intelege ca atunci cand lucrurile merg prost, tot lui i se cere sa faca sacrificii.

Aici este si marea problema a celor care s-au aflat si se afla in fruntea tarii – nu sunt credibili! Nu exista nici macar un singur politician in care populatia sa aiba cu adevarat incredere, si despre care oamenii sa spuna “il cred pe omul asta pentru ca stie ce spune, iar de fiecare data cand a promis ceva, s-a tinut de cuvant”.

In mod evident, moralitatea este un principiu total strain celor care fac parte clasa politica.

Ei fura, noi furam, voi furati...

In ultima perioada s-a discutat pana la refuz despre evaziunea fiscala si despre faptul ca la buget se pierd cel putin 10 miliarde de euro anual datorita acestui flagel, acesta fiind si unul dintre motivele pentru care guvernul nu mai are acum bani pentru salarii si pensii.

Ce ma frapeaza este usurinta cu care unii acuza autoritatile statului ca nu sunt in stare sa combata evaziunea fiscala, insa uita ca economia gri sau neagra exista in primul rand pentru ca noi o intretinem.

Sa dezvoltam putin subiectul: in Romania exista 6-7 milioane de fumatori, in timp tigarile de contrabanda reprezinta o treime din piata. Ce inseamna asta? Inseamna ca o treime dintre fumatori se aprovizioneaza constant cu tigari de pe piata neagra.

Adica peste 2 milioane de romani (10% din populatie!!) trag cu spor statul in piept prin faptul ca isi cumpara tigari netimbrate.

Mai departe – cati dintre angajatii din sectorul sanitar declara banii primiti de la bolnavi? Cati dintre profesori declara banii incasati pe meditatii? Cati bani incaseaza functionarii publici de la cei care au nevoie de o stampila in plus pe acte?

Sau, mai bine spus – de ce platim noi aceste sume, in loc sa cerem medicilor, profesorilor sau functionarilor publici sa isi faca treaba pentru care sunt platiti?

Cati dintre romani cer bon fiscal atunci cand cumpara ceva? S-au iscat o gramada de discutii cand guvernul a intentionat sa oblige taranii din piete sa aiba case de marcat – daca in fiecare luna un orasean lasa la piata 50 de lei, la sfarsitul anului se aduna peste 1.5 mld euro. Declara taranii (sau intermediarii care vand in piete) aceste venituri?

As putea continua la nesfarsit cu astfel de exemple, insa ideea este simpla: stam cam prost cu moralitatea. Dam spaga, luam spaga, ni se pare normal sa nu declaram toate veniturile, nu vedem nimic neobisnuit in a cumpara produse de contrabanda desi stim a sunt de contrabanda, acceptam sa fim angajati la negru sau sa primim o parte din salariu “in plic”, etc.

Concluzia ar fi ca in Romania, moralitatea este un principiu pe care fiecare il defineste conform interesului propriu. Unii aleg sa fie corecti. Unii isi justifica lipsa de corectitudine prin faptul ca “si altii fac la fel” sau “altii fura mai mult”. Altii habar nu au ce inseamna moralitatea si nici nu sunt interesati de subiect.

Poate ca pana la sfarsitul anului vom iesi din recesiune, poate ca in urmatorii 1-2 ani vom depasi si criza economica. Insa, criza morala cu care ne confruntam de 20 de ani nu va putea fi depasita nici in urmatorii 20 de ani.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Bogdan Glăvan: Viața bate filmul

Prețul aurului exprimat în euro a intrat în nori…
Vertical Limit


Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Ion Radu Zilişteanu: Usturoiul chinezesc, principala sursă de evaziune fiscală, Sebastian Vlădescu dixit

Gata, ne-am luminat cu privire la principala sursă de evaziune fiscală din România: usturoiul chinezesc! Cel puţin aşa susţine boemul şi pleziristul nostru ministru al finanţelor publice, Sebastian Vlădescu. Ştiţi produsul? Este usturoiul fără mustăţi (aşa mi-a spus un precupeţ că îl deosebeşti de cel românesc, care are mustăţi), pe care îl poţi găsi în super şi hipermarketuri, chiar şi în magazinele cash & carry, dar şi în pieţele din toată România, la un leu bucata. Îl găsiţi chiar şi în fotografia alăturată.

Bun, că am identificat sursa evaziunii fiscale este foarte bine, numai că trebuie să înţelegem şi mecanismele prin care se desfăşoară evaziunea fiscală. Ne luminează acelaşi Sebastian Vlădescu: "Ca să evite achitarea taxelor, pentru că la noi este un tarif minim de container, usturoiul ajunge în Moldova. De aici, cărăuși aduc zilnic până la de cinci ori câte una - trei lădițe. Când se strâng mai multe acestea sunt transportate la fabricanții de mezeluri, care le folosesc la fabricarea produselor", conform Money.ro. El a admis că, din punctul de vedere al contribuabilului, produsul finit este mai ieftin, dar din punct de vedere al evaziunii, usturoiul poate deveni o problemă. Aha, deci contrabandă cu lădiţele, deci la îndemâna tuturor. Mi-era frică de tiruri, vapoare sau altele asemenea.

Îmi permit să mai semnalez ministrului finanţelor publice şi alte produse ce ar putea face obiectul contrabandei şi al evaziunii fiscale: beculeţe de trenuleţ electric, elastic de chiloţi, vopsea de ouă, piuliţe de 8, chei brute, pastile contra ţânţarilor, spiţe de roţi de bicicletă, măşti cosmetice, pitici de grădină, etc.

Dacă se identifică mecanismele de evaziune fiscală pentru aceste produse şi se asigură colectarea obligaţiilor fiscale la buget, poate nu ar mai fi cazul să facem eforturi pentru scăderea deficitul bugetar, fiindcă ar scade singur şi România ar ajunge pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Cristian Orgonaş: România, tara plăţilor cash

Datele BNR publicate ieri arata ca in primul trimestru din acest an, de la ATM-urile instalate in Romania a fost retrasa o suma totala de 20.3 mld lei prin intermediul a 50 de milioane de tranzactii efectuate cu carduri emise in tara.

Practic, suma medie retrasa a fost de 405 lei, in timp ce in aceeasi perioada din 2009, suma medie a fost de 389 de lei. In primul trimestru al anului trecut, numarul retragerilor a fost de 51.4 milioane, in timp ce suma retrasa a fost de 20 mld lei.

Pe de alta parte, in perioada ianuarie-martie 2010, numarul tranzactiilor cu cardul la comercianti (POS) a fost de 20.75 milioane, in timp ce valoarea tranzactiilor a fost de 2.8 miliarde lei, ceea ce inseamna ca suma medie la plata cu cardul a fost de 135 de lei.

In primul trimestru din 2009 numarul tranzactiilor a fost de 17.21 milioane iar valoarea tranzactiilor a totalizat 2.4 mld lei, suma medie platita fiind de 141 de lei.

Cum stam in comparatie cu alte tari din UE? Stam prost. Astfel, numarul platilor cu cardul pe cap de locuitor a fost de aproximativ 4 in 2009, in timp ce in UE media este de ~60, iar in Polonia si Ungaria trece de 15.

Evident, Romania este tara platilor cash. In 2009, de la ATM-uri au fost retrasi 87 miliarde lei, in timp ce platile la POS au totalizat 12 mld lei, raportul retrageri/plati fiind de 7.2/1.

Spre comparatie, datele BCE arata ca in 2008, in Polonia raportul a fost de 3.3/1, in Ungaria 3/1, in Italia 1/1.4 (platile au fost mai mari decat retragerile), 2/1 in Germania, 1/17 in Danemarca (probabil ca nu vei prinde un danez cu bani in buzunar) si 1.2/1 in Estonia.

La fel ca in Romania, si in Grecia numarul tranzactiilor cu cardul este mult sub media UE, fiecare grec realizand in medie 7.6 tranzactii pe an, raportul “retrageri/plati” fiind de 5.2/1. Ne mai miram ca atat noi, cat si grecii avem o pondere record a economiei negre in PIB?

De asemenea, in Romania exista un numar de 98.820 POS-uri (au fost 80.244 in urma cu 2 ani), respectiv 4.600 la un milion de locuitori. In UE media este de 16.300, iar in zona euro de 19.143. Curios, tara cu cele mai multe POS-uri la un milion de locuitori este Grecia: 33.059.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Banca Naţională a Portugaliei: ”Sistemul naţional de educaţie este fragil. Cel judiciar trebuie reformat”

« In ciuda progreselor recente, sistemul de educatie portughez ramane fragil, comparat cu cele din statele dezvoltate si constituie un obstacol in calea cresterii economice”, se arata in Raportul de activitate al Bancii Nationale a Portugaliei (BNP) publicat astazi.

BNP mai sugereaza reforme care sa amelioreze „intarzierile judiciare” si  recomanda ca problemele bugetare sa nu fie privite strict pe termen scurt , ci ca o problema structurala care trebuie corectata.

Guvernul portughez a aprobat in urma cu cateva zile un nou plan de măsuri anticriză, care include reducerea cheltuielilor publice, majorarea TVA-ului şi a taxelor, totul pentru a accelera reducerea deficitului bugetar.

Conform măsurilor anunţate de prim-ministrul Jose Socrates la sfârşitul consiliului de miniştrii, salariile de top din sectorul public precum şi salariile politicienilor şi ale membrilor guvernului vor fi diminuate cu cinci procente. Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) va fi majorată de la 20 la 21 de procente, iar profiturile marilor companii şi ale băncilor vor fi taxate suplimentar, cu 2,5 procente. În plus, impozitele pe venit vor fi majorate cu 1,0 până la 1,5 procente.

Potrivit lui Jose Socrates, prin aceste măsuri Portugalia va putea să reducă deficitul bugetar la 7,3 procente din PIB în acest an, faţă de 8,3 procente cât estima iniţial în luna martie, şi la 4,6 procente din PIB în 2011, faţă de 6,6 procente din PIB cât estima anterior.

„Aceste măsuri sunt cruciale pentru a restabili încrederea şi a asigura finanţare pentru economie”, a declarat Jose Socrates.

Anul trecut, Portugalia a înregistrat un deficit bugetar de 9,4 procente din PIB, ceea ce i-a determinat pe investitorii să vândă activele portugheze.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Mihai Marcu: România - Argentina 2?

In octombrie 2008, Cristina Kirchner (presedinta Argentinei) a furat nationalizat 30 miliarde de dolari din fondurile private de pensii, pentru a salva sistemul public falimentar.

In mai 2010, Guvernul Romaniei a redus contributiile pentru sistemul privat de pensii din Romania de la 2.5% la 0.5% pentru "echilibrarea sectorului de pensii". In mod normal masura ar fi foarte proasta; in conditiile sistemului de pensii romanesc este furt. Platitorii actuali sunt taxati de doua ori - odata prin contributia de 32% si inca odata prin "imprumutul" pe care-l acorda pentru acoperirea deficitului de azi.

Sistemul romanesc de pensii actual este o schema Ponzi, Caritas, un joc piramidal, intins pe o perioada de 40 ani. "Investitorii" de azi in sistem - platitorii actuali de contributii de pensii platesc pentru "investitorii" de ieri - actualii pensionari.

Sistemul este functional atat timp cat intrarile de noi platitori depasesc numarul de asistati sau sumele acordate sunt legate de contributii. Sistemele de pensii "pay as you go" au fost introduse de Bismarck ca o plasa de siguranta impotriva infertilitatii si ca urmare a ruperii relatiilor de familie odata cu aparitia revolutiei industriale. In Romania avem o problema - populatia este si va fi in scadere ca urmare a experimentului criminal al comunistilor cu demografia.

Ca urmare sistemul public este si va fi insolvent pe termen lung. Cu exceptia deschiderii granitelor pentru emigratie, nu exista nicio posibilitate a echilibra sistemul de pensii in conditiile actuale, in care punctul de pensie este cat vrea Guvernul zilei, indiferent de contributii sau indiferent de sanatatea finantelor publice.

Fundamental, din cauza scaderii populatiei, nu vor suficienti platitori in viitor pentru a sustine platitorii de azi. Din acest motiv s-au introdus fondurile private, in care contributiile se individualizeaza partial; o parte din propriile contributii se intorc catre cel care le-a platit. Acestea sunt fondurile private de pensii, principala "problema" a sindicatelor.

Reducerea contributiei catre fondurile private este un furt transfer de la cei care vor iesi la pensie in viitor pentru finantarea deficitului de azi. Viitorul este o problema prea indepartata, care se poate "rezolva" oricand  cu o prognoza exponentiala a cresterii economice.

Esecul sistemului de pensii este complet si a fost accentuat de aproape fiecare guvern din 1990 pana in 2004. Esecul se datoreaza politicilor care au transformat munca legala in lux si au taxat-o excesiv, care au tolerat frauda pensionarilor anticipate, care au acceptat ca pensiile speciale sa fie 80% din ultimul salariu, cu scuza "sunt bugete speciale", de parca nu ar fi platite tot din bani publici.

Realitatea ne arata ca la fel ca in Argentina, incompetenta statului se rezolva oricand printr-o nationalizare cu priza la public.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Mihai Marcu

Dan Popa: Un secretar de stat din Grecia demisionează, după un scandal de evaziune fiscală a soţului

Secretarul elen de stat Angela Gkerekou (la Turism, fost parlamentar de Corfu) si-a prezentat demisia in urma unor dezvaluiri privind evaziunea fiscala facuta de sotul acesteia, Tolis Voskopoulos (actor de varietati). Potrivit cotidianului elen Eleftherotypia, acesta nu si-ar fi platit mai bine de cativa ani impozitele, suma datorata Statului fiind de 5,5 milioane de euro. Demisia, inaintata din motive personale, a fost acceptata de premierul grec, mai noteaza jurnalul.

Ministerul de Finante confirmase printr-un comunicat ca Voskopoulos este urmarit in doua procese penale pentru „datorii neachitate Statului” dar ca termenele in instanta se prelungeau permanent.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Dan Popa: Banca Japoniei va acorda credite firmelor care investesc în mediu, energie şi turism

Banca Nationala a Japoniei a decis sa lanseze un program de creditare a companiilor care investesc in domenii ce pot asigura cresterea economica: mediu, energie si turism, a anuntat BoJ, citata de ziarul nipon Asahi. Creditele vor fi oferite pe o perioada de pana la un an prin intermediul catorva banci private la o dobanda de 0,1% (nivelul dobanzii cheie a BoJ), amanunte urmand sa fie oferite dupa reuniunea din aceasta saptamana a Comitetului de politica monetara.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP