miercuri, 2 iunie 2010

Bogdan Glăvan: Taxele se plătesc singure? Replică la Soviani și Socol

Radu Soviani a criticat ieri reducerea fiscalității în general și introducerea cotei unice în special, pe motiv că acestea măresc deficitul bugetar. O poziție similară (mult mai detaliată și argumentată) o are și Cristian Socol de la ASE. Pe scurt, Soviani se bazează pe două lucruri în pledoaria sa împotriva cotei unice din România:

1. Cota unică a echivalat cu reducerea fiscalității și a dus la scăderea veniturilor și la creșterea deficitelor bugetare

2. Profesorul Nicholas Gregory Mankiw de la Harvard a arătat că reducerea fiscalității acoperă prin efectul de stimulare a creșterii economice doar 17%-50% din pierderea veniturilor bugetare (în funcție de obiectul impozitării: munca sau capitalul)

Din capul locului vreau să precisez că nu sunt un avocat necondiționat al cotei unice. Dacă mâine aș avea de ales într-o impozitare progresivă de la 0,67 la 4 procente și actuala cotă unică de 16%, aș alege prima variantă cu ochii închiși. Dar argumentale ale lui Radu Soviani și Cristian Socol sunt criticabile, după cum veți vedea.

În primul rând, dacă există ceva ce NU se poate spune despre cota unică din România, acest “ceva” este că a fost asociată cu scăderea veniturilor bugetare. Mai jos aveți evoluția veniturilor bugetare ale României din 2004 încoace, conform unui studiu Eurostat care tocmai a fost publicat ieri.

An Venit (% din PIB)
2004 27,7
2005 28,5
2006 29,2
2007 29,8
2008 28,8
Poate că Eurostat ne păcălește, nu știu, dar alte date mai bune nu dețin. Observați vă rog că acesta nu este un argument în favoarea cotei unice. Dacă insistăm cu econometria, așa cum face Cristian Socol, s-ar putea să rezulte că creșterea veniturilor bugetare s-a produs în ciuda, nu din cauza cotei unice! Însă gloria econometriei e de scurtă durată (nu mă îndoiesc că Socol, un sensible economist, cunoaște acest lucru). Cine știe, nu am verificat calculele…, poate mâine cineva face alte regresii și ne dă că măsura a fost bună!

În al doilea rând, Mankiw este un keynesian – ce-i drept, un keynesian convertit în ultimii ani la un liberalism moderat. În acest articol, Mankiw povățuiește guvernele să reducă fiscalitatea ca măsură de ieșire din criză, deoarece această metodă este mult mai eficientă decât creșterea cheltuielilor publice.

According to the Romers (Christina și David; precizarea mea), each dollar of tax cuts has historically raised G.D.P. by about $3 — three times the figure used in the administration report. That is also far greater than most estimates of the effects of government spending (1,57; precizarea mea)…
These studies point toward tax policy as the best fiscal tool to combat recession, particularly tax changes that influence incentives to invest, like an investment tax credit. Sending out lump-sum rebates, as was done in spring 2008, makes less sense, as it provides little impetus for spending or production.
LIKE our doctor facing a mysterious illness, economists should remain humble and open-minded when considering how best to fix an ailing economy. A growing body of evidence suggests that traditional Keynesian nostrums might not be the best medicine.

Deci, a-l cita pe Mankiw în contextul actual drept un economist care ne spune să ne gândim de două ori înainte de a reduce impozitele, este un pic nepotrivit, după părerea mea.

În al treilea rând, aici este studiul în care Mankiw zice lucrurile pe care le invocă Soviani: că scăderea impozitării nu stimulează atât de mult economia încât bugetul să nu aibă de pierdut. Știți cum începe pledoaria lui Mankiw?
“For example, suppose that the initial tax rates on capital and labor are 25 percent… “

Acum, știți cât e impozitarea muncii în România? Bănuiesc că știți, dacă nu, aflați de aici: 57%. Despre ce vorbim?
Hai să punem punctul pe i. Să presupunem că mâine cota unică s-ar reduce la 10%, așa cum s-a mai propus. S-ar revigora economia? Poate că nu. Este acesta un semn că reducerea fiscalității nu e bună? Deloc. Dacă cheltuielile guvernamentale nu scad, statul va avea un deficit bugetar și mai mare, adică va trebui să se împrumute mai mult decât o face în prezent. Așa cum a arătat David Ricardo acum două secole, lumea nu e atât de toantă încât să nu înțeleagă ce i se pregătește: confiscarea veniturilor în viitor pentru acoperirea datoriilor. În aceste condiții, vorba unui prieten, de ce să produci mai mult, ca să dai mai mulți bani la stat?! Ce vreau să spun, cu alte cuvinte, este că deficitul bugetar reprezintă o povara fiscală actuală, deoarece influențează deciziile agenților economici chiar acum. Dar este greșit să spui că deficitul bugetar rezultă din scăderea impozitelor. Deficitul bugetar rezultă din inadecvarea cheltuielilor comparativ cu veniturile. De aceea, reducerea fiscalității trebuie privită ca un instrument de reducere a statului, nu de însănătoșire a finanțelor publice.

Nu cred că ceea ce ar trebui să ne preocupe acum, urgența-urgențelor, este însănătoșirea finanțelor publice. Însănătoșirea este time-inconsistent (cum ar zice Kydland și Prescott). De ce să se însănătoșească? Ca să mai facă guvernul încă o rundă de cheltuieli mai târziu? Nu, lucrul care ar trebui să ne preocupe este minimizarea statului, eventual după modelul prezentat aici.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Cristian Orgonaş: Pe scurt despre investiţii şi piaţa construcţiilor noi

1. Conform INS, in primul trimestru din 2010 au fost date in folosinta 7.985 locuinte, cu 24.6% mai putine decat in primul trimestru din 2009, insa cu 10% mai multe decat in primul trimestru din 2007. Dintre acestea, 51.3% au fost realizate in mediul urban, iar 48.7% in mediul rural.

Scaderea numarului de locuinte se justifica prin faptul ca in ultimul an si jumatate nu au fost incepute proiecte importante, astfel ca este de asteptat ca trendul negativ sa continue cel putin in urmatoarele doua-trei trimestre. In acelasi timp insa, si cererea a scazut.

2. Tot astazi am aflat si datele privitoare la investitiile realizate in economia nationala in primul trimestru, iar cifrele indica o scadere de 29.1% comparativ cu primul trimestru din 2009, detalii in graficul alaturat.

Dintre cele 9.38 mld lei investite in primele trei luni din 2010, 46.1% s-au dus pe lucrari de constructii noi, 46.2% pe utilaje, iar restul de 7.7% au fost alocati altor cheltuieli.

Atat timp cat investitiile scad, va fi greu sa discutam despre o revenire a semnificativa a economiei in perioada urmatoare.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Lucian Davidescu: De ce impozitele din România sunt tembele, iar cota unică e o glumă. Soluţii

O cotă unică de 10% şi TVA de 15% – propunerea liberalilor via Patriciu – sună apetisant dar e nerealistă. Nu pentru că statul n-ar rezista la noile niveluri de încasări, ar rezista bine-mersi. Ci pentru că adevărata povară fiscală e în altă parte.


Adevărata povară fiscală este costul muncii. Cota unică a fost praf în ochi. În cazul impozitului progresiv, salariul net era cu puţin sub jumătate din costul angajatorului. Acum, este cu puţin peste jumătate. Tot aia!

De aici, doi piloni, unul mai vicios ca altul:

I. Taxele mari încurajează evaziunea, pentru că angajatorii şi angajaţii nu percep vreun beneficiu în a împărţi banii pe jumătate cu statul.

II. Taxele mari OBLIGĂ la evaziune, pentru că dacă firma A alege să plătească toate contribuţiile are un dezavantaj competitiv devastator comparativ cu firma B, care alege să le sară.

Cum ar putea să arate sistemul fiscal pentru a rezolva ambele probleme? Taxele trebuie să fie nu atât mici, cât bine balansate. Iar cercul se închide dacă ele sunt ipotecate încă de la colectare: contribuabilul ştie exact pentru ce plăteşte, iar beneficiarii ştiu clar pe ce se bazează. Un exemplu:

1. 25% impozit pe venit. Singurul, şi fără deductibilităţi! El devine principala sursă de contribuţii pentru fondul public de pensii, în locul contribuției la asigurările sociale. Pentru o vreme, încasările  vor fi puţin mai mici ca până acum: 6% din PIB în loc de 7%, cât se strânge din CAS. Însă angajaţii vor fi stimulaţi şi motivaţi să-şi declare veniturile, pentru că acum doar pensia lor mai depinde de asta.

2. 25% impozit pe profit (fără impozit separat pe dividende, pentru simplificare). Pentru companii, efortul ar fi nul, pentru că tocmai au economisit un sfert din fondul de salarii. S-ar strânge 3% din PIB (faţă de 2,4% cât se întâmplă la nivelul de 16%). Banii sunt suficienţi pentru alocaţii, indemnizaţii de şomaj, pensii sociale şi chiar pentru a compensa o parte din deficitul sistemului public de pensii. Iar în cazul profitului, argumentul redistribuirii avuţiei este cel mai uşor de acceptat pentru patroni.

3. 25% TVA. Da, România ar putea să meargă aici la maximum admis de UE, pentru că TVA reuşeşte să cuprindă şi o bună parte din economia neagră. Iar cu un impozit pe venit mai mic, salariaţii plătitori nu vor simţi eventualele scumpiri. La cota de 19%, statul adună din TVA 6,8% din PIB. La 25%, după calculul strict aritmetic încasările ar urca la 9% din PIB. Bani suficienţi cât să asigure finanţarea educaţiei şi a sănătăţii, în cote egale. Iar când ştii că la fiecare sută de lei cheltuită zece lei merg la educaţie şi zece la sănătate, parcă e mai uşor să ceri bon.

Administraţia rămâne cu banii din taxele pe proprietate (0,7%), redevenţe (0,4%) accize şi taxe vamale (3,2%), şi cu veniturile nefiscale (2,9%). În total, 7,2% din PIB, adică mai mult decât suficient pentru a ţine funcţionărimea, poliţia, armata şi pentru a mai repara şi din drumuri. Trebuie doar ca administraţia centrală şi cele locale să găsească un algoritm optim prin care să împartă banii.

Astfel, pentru cine vrea stat minimal, e simplu: renunță la trabuc :)

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

Daniel Cazangiu: Exercițiu de imaginație

Vă propun un model de ieșire din criză, un model idealist și care de la început nu-i dau prea mari șanse de a deveni realitate. Este doar un exercițiu de imaginație. Dar este un model care încearcă să rezolve problema datoriilor publice imense.

Ideea de la care am plecat este comparația statului cu o firmă. La ora actuală, bilanțul oricărui stat are active (clădiri, terenuri, parți sociale, banii din trezorerie, creanțe, ... ) și datorii publice. O evaluare a unui stat ar trebui să pornească de la elementele tangibile de activ prin prisma prețului pieței în perspectiva continuității activității; deci îl evaluăm ca pe o afacere oarecare. Datoriile sunt cele care sunt, iar o proiecție se poate face (doar există scadențe bine stabilite).

Nu trebuie să uităm însă și veniturile viitoare ale statului. Considerînd constituția ca un statut al comunității, o revizuire a acesteia aprobată prin referendum este necesară. Revizuirea ar urma să stabilească limitele maxime care pot fi impuse ca impozite, precum și tipurile de impozite și taxe. De asemenea, constituția va avea prevederi clare privind delimitarea proprietății publice de cea privată, precum și pachetul minim de servicii pe care statul trebuie să le ofere. Nivelul veniturilor colectate din impozite ar trebui corelat cu investițiile în folosul comunității. Cu cît aceste venituri sunt mai mici, cu atît statul are obligația să investească mai puțin, ținînd cont că trebuie să acorde și dividende.

Cu aceste modificări devenite realitate, ceea ce înseamnă stat poate fi evaluat la valoarea lui reală, care se divide la un număr de acțiuni. Astfel, cei care au creanțe asupra statului ar putea să primească acțiuni, iar diferența pozitivă de valoare ar putea fi vîndută pe piețele financiare și repartizată fiecărui membru al comunității sau fructificată în alt mod. În aceste condiții, tot ce înseamnă proprietate publică va rămîne guvernată și administrată de 'statutul' comunității - constituția, care ar trbui să prevadă și un grad maximal de îndatorare. Deținătorii de acțiuni statale vor primi dividende ca orice alți acționari și vor avea tot interesul ca acea comunitate să fie cît mai productivă, proprietatea publică a comunității urmînd a fi administrată de un consiliu de administrație alcătuit din reprezentanții celor care dețin pachete importante de acțiuni. Fără parlamentari, guvern sau alegeri de orice tip, fără granițe în momentul fuzionarii a două comunități (de fapt a administrației proprietății publice din cele două state). În acest model mare parte din serviciile publice actuale ar trebui să nu mai existe, la fel ca și mare parte din taxe.

Desigur că aici apare problema monopolului emisiunii de bani, care acum îl deține tot statul. O soluție ar putea fii aceea de a lega prin constituție emisiunea de bani noi de un indicator macroeconomic (asta în cazul în care toate raportările sunt centralizate electronic), sau pur și simplu prețurile pot fi exprimate în orice valută de circulație internațională (sau mai multe).

Probabil că sunt multe detalii la care nu m-am gîndit dar, în mare, aceasta ar putea fi o soluție la criza datoriilor publice. Ce ziceți, v-ar place să trăiți într-o astfel de comunitate?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Daniel Cazangiu

Cristian Orgonaş: Preţurile locuinţelor – o comparaţie România versus Bulgaria

A mai trecut o luna, iar preturile locuintelor din Romania nu dau semne ca s-ar misca in vreun fel. Conform indicelui calculat de imobiliare.ro, in luna mai, pretul pe metru patrat util solicitat de catre vanzatori a fost de 1.196 euro, cu doar 0.4% mai mic decat in aprilie si cu 1.2% mai mic decat in mai 2009.

Practic, de aproximativ un an, preturile pe piata imobiliara sunt inghetate sau variaza extrem de putin, evolutie oarecum surprinzatoare daca tinem cont de faptul ca in toata aceasta perioada economia a continuat sa scada, iar “deranjul” social creste de la o luna la alta.

Comparativ cu maximele inregistrate la inceputul anului 2008, in acest moment preturile calculate in euro sunt cu 41.9% mai mici, iar daca le transformam in lei, scaderea este de 34.8%.

In acelasi timp, la vecinii nostri bulgari situatia este oarecum diferita. Astfel, datele arata ca preturile maxime au fost inregistrate in toamna lui 2008, dupa care a urmat o scadere abrupta, acum fiind cu 31% mai mici decat in T3.08. De remarcat ca preturile scad continuu de 6 trimestre, iar in primul trimestru din acest an scaderea s-a accentuat, detalii in graficul de mai jos, click pe imagine pentru detalii.


In Bulgaria, in primul trimestru din 2010, pretul mediu de vanzare pe metru patrat al unui apartament vechi a fost de 978.7 leva, respectiv echivalentul a 1.54 salarii medii lunare brute. In Romania,  un pret mediu de 1.196 euro sau 4.998 lei inseamna echivalentul a 2.4 salarii medii lunare brute.

Daca analizam situatia pe orase, lucrurile stau complet diferit – astfel, in Sofia, pretul mediu pe metru patrat a fost de 1.558 leva (echivalentul a 2.45 salarii), in scadere cu  1.7% fata de T4.08 T4.09 si cu 37% comparativ cu primul trimestru din 2009. In Romania, echivalentul a 2.45 salarii inseamna un pret de 1220 euro, relativ egal cu cel la care se tranzactioneaza acum apartamentele vechi in Bucuresti.

In regiunea Sofia insa (un fel de judet Ilfov), pretul mediu este de 700 leva, respectiv echivalentul a 1.1 salarii.

In tarile civilizate avansate din punct de vedere economic, pretul locuintelor este un indicator care urmeaza, nu precede cresterea economica. Cu alte cuvinte, preturile incep sa creasca dupa ce economia isi revine din criza, nu inainte. La noi, preturile stagneaza de un an, desi PIB-ul continua sa scada de la un trimestru la altul. Nu pot sa spun decat ca evolutia este una interesanta – daca preturile vor ramane constante in ciuda scaderii economice, a veniturilor si a creditarii, inseamna ca vom incepe din nou sa discutam despre cat de fundamentate sunt aceste preturi.

O piata, oricare ar fi ea, poate sa evolueze in sens opus trendului general, insa nu pentru mult timp. Sa vedem cat timp vor mai ramane stabile preturile imobilelor in Romania.

PS: in urma cu 10 ani, pretul mediu in Bulgaria a fost de aproximativ 320 leva/mp, ceea ce inseamna ca intre 1998 si 2008, preturile au crescut de 4-5 ori. In Romania, in aceeasi perioada, preturile au crescut de cel putin 7-8 ori in euro, nu in lei.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: Presa de business de azi. Esenţialul, aşa cum l-am văzut eu pe la 5 dimineaţa

1. Un fost consilier federal elvetian, Pascal Couchepin, pune in discutie o problema spinoasa pentru Elvetia: aderarea la UE.  “Am putea face concesii, de pilda sa permitem Confederatiei sa isi pastreze inca 50 de ani independenta monetara si deci francul elvetian”, spune fostul consilier. Cat despre adoptarea euro, nici vorba.

Dealtfel, din punct de vedere economic, adoptarea euro ar fi un dezastru pentru elvetieni. TVA-ul – de la 7,6% cât este în Elveția (au si cote reduse, de 2,4 si 3,6%), ar urca la minimum 15% cât este în Uniunea Europeană. In plus, Elveția ar trebui să contribuie la bugetul UE cu circa 3,5 miliarde de franci elvețieni, anual. Pentru comparație, calea bilaterală se dovedește a fi mult mai avantajoasă, solicitând o contribuție de circa 472 milioane de franci pe an.

Problema aderarii Elvetiei e pusa mai mult de catre statele vecine, care nu vad cu ochi buni neutralitatea asumata de tara cantoanelor si o acuza ca la placinte e mereu inainte, iar la razboi intotdeauna inapoi

2. Au fost publicate discutiile din avionul prezidential prabusit la Smolensk. Am citit in Le Monde , care face trimitere catre site-ul polonez al Min de Interne, dar cum nu stiu poloneza…Am inteles insa ca au existat peste 10 avertismente, ca unul dintre piloti a spus celor din turn ca presedintele inca nu a decis daca sa aterizeze sau nu…Un material foarte interesant

3. Scandalul UBS continua. Intrebarea  pe care si-o pun toti este daca sa inceapa urmarirea in justiti a fostilor sefi sau nu. E atasat un raport parlamentar in care se explica de unde a pornit scandalul datelor transmise in SUA de UBS .Interesant raportul si profesionist intocmit.

4. In fiecare zi, speranta de viata creste cu 5 ore. Ziua de 24 de ore devine una de 29 de ore, scrie Le Temps, intr-un foarte interesant material despre imbatranire, demografie, sisteme de pensii si asigurari samd. Implicatiile cresterii sperantei de viata sunt mai puternice decat cele ale schimbarii climatice sau ale terorismului, explica prof. Thomas Kirkwood, directorul Institutului privind imbatranirea (din Newcastle). Din text: “Beneficiile economice ale cresterii sperantei de viata in perioada 1970-2009 au fost evaluate la 73.000 de miliarde de dolari pentru economia SUA. Organismul este setat nu pentru a muri, ci pentru a trai” Si multe altele.

5. Deprecierea cu 15% a euro in fata dolarului, incurajeaza exportatori ca Daimler-Benz sau EADS, noteaza The Economist. Acestia sunt insa asigurati si impotriva unei miscari contrare a monedei unice. Pentru ziaristii de la The Ec., introducerea euro trebuia sa fie urmata de o crestere a inovarii si a competitivitatii. Acest lucru nu s-a intamplat insa., ceea ce echivaleaza cu un esec. O alta concluzie a sursei media citate este ca vom asista la o scumpire a materiilor prime. Speculatiile au inceput deja.

6. Foarte bun studiul, ca de obicei, al francezilor de la UFC Que choisir, despre tarifele bancare. Poate ar merita facut unul si la noi.

7. Traim intr-o economie de tip Ponzi, sustine Geert Noels, reputat economist la Econopolis.

8. S-a semnat acordul privind restructurarea Carrefour Belgia, dupa un scandal care dureaza de peste 6 luni. Unii voiau sa preia o parte din cele 22 de hipermarketuri, apoi se razgandeau, conducerea Carrefour zicea ce la va inchide…era un talmes balmes, dar unul de business.

9.Citi  inchide sute de agentii Citifinancial, pentru a cosmetiza si apoi a vinde mai usor divizia de consumer finance, scrie Financial Times

10. Guvernatorul frantei Christian Noyer vorbeste despre infiintarea viitoarei agentii de rating europene, intr-un interviu acordat Handelsblatt.  Scopul acestei viitoare agentii ar fi adiminuarea dependentei de piata anglo-saona a ratingurilor. Despre reglementare, deprecierea euro si alte chestii sensibile, cititi in cotidianul german.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP