luni, 14 iunie 2010

Ion Radu Zilişteanu: Nenorocirea României: gestionarea economiei de către politicieni

Criza financiară şi, ulterior, criza economică au găsit o Românie politicianistă, în care decizia politică dictează în economie. O mai mare nenorocire nici că se putea. Indiferent cine s-a aflat în ultimii 20 de ani la cârma finanţelor României, personajul respectiv a trebuit să se supună deciziilor politice ale partidului din care făcea parte sau care îl susţinea. Această stare de lucruri a condus la decizii anti-economice, care au dus ţara în situaţia în care se găseşte.

Aşa cum spuneam în 4 mai 2006 într-un interviu că preţurile imobilelor vechi de pe piaţa imobiliară românească aveau să scadă în 2-2,5 ani, tot aşa economiştii se aşteptau că România avea să ajungă într-un punct dificil din cauza deficitului bugetar structural, care a fost acoperit în anii de creştere economică. (Vezi şi articolul meu, Emil Boc a învăţat de la BNR ce înseamnă deficit structural.)

Orice perturbare într-o creştere care nu putea continua la nesfârşit avea să conducă la o situaţie dificilă în economia României. În fond, în anii de creştere, economia românească a fost alimentată de banii românilor plecaţi să muncească în străinătate şi banii investitorilor străini. În acele momente, politicienii de la cârma României nu au ştiut altceva decât să adopte politici pro-ciclice. Adică măriri de salarii peste productivitatea muncii, investiţii nesustenabile şi încurajarea scurgerii banilor către clientela politică.

Niciun politician nu a ascultat legea raţiunii economice. Mugur Isărescu spunea la o conferinţă luna trecută că politicile BNR au fost anti-ciclice. Nu cred că este în mod necesar un motiv de laudă. În general, politicile monetare sunt anti-ciclice. Totuşi, BNR a încercat şi, în bună măsură, a reuşit să compenseze o parte dintre consecinţele nefaste ale deciziilor politicienilor.

Indiferent cum se va vota moţiunea de cenzură de mâine, ne aşteaptă vremuri grele şi sacrificii pe care acum nici măcar nu le gândim, aşa cum scriam în articolul Ce e mai bine pentru economie: să treacă sau să cadă moţiunea de cenzură? Indiferent ce se va întâmpla, măcar în ceasul al treisprezecelea politicienii ar trebui să înţeleagă că decizia politică trebuie fundamentată pe baze economice.

Notă: Acest articol a fost publicat şi în Ziare.com.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Ion Radu Zilişteanu

Cristian Păun: Stilul “dâmboviţean” de luptă cu evaziunea fiscală

După ce au dezechilibrat bugetul de stat cu tot felul de “achiziţii de materiale” sau “proiecte de investiţii” care mai de care mai fanteziste sau mai dedicate, foamea de resurse împinge actualii guvernanţi într-o “luptă deschisă” cu evaziunea fiscală dublată de efortul de convingere a pensionarilor şi a bugetarilor că trebuie să pună pe masă mai puţin în lunile care vor urma (ca alţii să pună mai mult pe masă). Abia după ce au simţit nemulţumirea populară la adresa incapacităţii lor de a guverna corect, au înţeles că este timpul ca, măcar formal şi de ochii lumii, să ne spună că se vor lupta cu evaziunea fiscală.

Iniţial guvernul a început cu micii evazionişti de la colţul străzii: vânzători de ceapă, brânză şi seminţe de floarea soarelui vor trebui încetul cu încetul să îşi fiscalizeze activitatea şi să îşi “legalizeze” cu forţa relaţia lor cu statul.  Atunci când a pornit această luptă statul uită două lucruri esenţiale: (1) nu orice poate fi fiscalizat cu costuri optime (cu siguranţă atunci când a gândit fiscalizarea vânzătorilor de seminţe la colţul străzii guvernanţii au omis din discuţie costul implementării unei astfel de măsuri); (2) în plină criză economică nu loveşti în aceşti mici evazionişti pentru că ei reprezintă, pe de o parte, o sursă de bunăstare pentru cei care văd că veniturile lor scad (pot cumpăra ceapa şi brânza mai ieftină fără a-l mai face părtaş şi pe stat la consumul meu), pe de altă parte, sunt o opţiune importantă pentru şomerii care îşi pierd temporar locul de muncă. Iniţiativa micilor evazionişti poate fi şi un lucru bun pentru mediul antreprenorial din România: unii dintre aceşti mici evazionişti îşi continuă dezvoltarea naturală a afacerii lor transformând-o într-o afacere în toată regula în timp.

O altă ţintă importantă vizată de aceşti adevăraţi protectori care sunt îngrijoraţi şi ne protejează pe noi de evaziunea fiscală a fost problema spinoasă a drepturilor de autor asociate profesiilor liberale. Evident că miza este mult mai mare: cântăreţii de manele care spală cantităţi enorme de bani din economia românească dar şi presa şi televiziunile care critică mult prea aspru, prea prompt orice derapaj al guvernanţilor. Din această vânătoare a micilor evazionişti au apărut şi victime colaterale: copii din ansamblurile de copii care prestează dansuri populare sau orice alt tip de act artistic; actorii de film şi de teatru; ansamblurile de balet; grupurile artistice şcolare. Aceste profesii liberale sunt bazate pe talent, pe calităţi personale ieşite din comun greu de dobândit şi de pus în valoare dar şi greu de apărat pe piaţa liberă, la care statul vrea să fie “implicat” mult mai mult decât este în prezent.

Nu au scăpat de impozitare şi control “veniturile” din dobânzi (care dor parţial pot fi considerate venituri) dar şi “veniturile” de pe piaţa de capital (care este într-un picaj continuu pe fondul lipsei unor oferte diversificate de companii, a unei lichidităţi foarte scăzute şi a unei supra-reglementări din partea celor implicaţi).

În realitate “stilul dâmboviţean” de luptă împotriva evaziunii fiscale se traduce printr-o sumă frumuşică cheltuită de stat pe diferite canale media pentru a promova ideea că “contrabanda cu ţigări şi alcool este infracţiune” şi că fiecare dintre noi trebuie să demascăm astfel de fenomene. Aceşti bani sunt bani aruncaţi pe fereastră: sunt curios dacă vom afla vreodată câţi dintre noi am demascat vreo “infracţiune fiscală” ca rezultat al banerelor cât Casa Radio sau a spoturilor publicitare de la TV. De ce? Din două motive cel puţin: (1) a demasca un contrabandist de ţigări înseamnă a-mi anula opţiunea de a cumpăra mai ieftin de pe piaţă ţigări sau alcool (2) demascarea unui contrabandist poate fi un lucru foarte periculos pentru mine şi familia mea, un pericol nejustificat de evenutala recunoaştere publică a meritelor mele (cu o poliţie care comunică cu infractorii şi le arată declaraţiile făcute de alţii infractorilor, aceştia din urmă pot afla foarte uşor cine “i-a dat în gât” şi se pot răzbuna pentru că miza e foarte mare. Statul prin această “politică inutilă dar costisitoare pentru noi” ne demonstrează cât de incapabil este cu corectarea “eşecurilor pieţei” şi cât de mult ne minte atunci când spune că putem dormi liniştiţi că el veghează asupra respectării regulilor pe care tot el ni le impune cu forţa (mă refer aici la plata impozitelor).

Lupta cu evaziunea fiscală pe plaiurile mioritice se limitează la a închide ochii pentru unii (cei care plătesc bine şi regulat şi închid bine gura acţionând din umbră, sau cei care au prieteni la partid) şi la a-i deschide excesiv de mult la cei fraieri (care refuză să cotizeze la sistem şi nu înţeleg să fie docili şi care, oricum erau puţin evazionişti) şi la cei care nu sunt în gaşca politică de la putere (şi care trebuie controlaţi până dau faliment pentru a nu mai putea furniza fonduri în campanie). Lupta cu evaziunea fiscală (aşa cum este ea înţeleasă în România) este un instrument înşelător care loveşte tot în piaţa liberă şi care, în plină criză, îi va salva tot pe cei prieteni cu statul şi îi va împinge în prăpastie pe cei cu profesii prea liberale pentru a fi lăsate în afara fiscalizării. Cu asemenea luptători falimentul este tot mai aproape.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Păun

Cristian Orgonaş: Încă un faliment în sectorul imobiliar – cine a cumpărat garsoniere la un preţ de 170.000 de euro?

Ziarul Financiar scrie astazi despre falimentul proiectului rezidential Cortina Residence, cel mai important faliment de pe piata rezidentiala din Romania. In conditiile in care economia romaneasca a intrat de mai bine de un an in criza, aceste falimente sunt normale, fiind foarte probabil sa mai urmeze si altele.

As avea insa doua comentarii de facut:

1. In acest proiect s-au investit deja peste 25 mil. euro. Cum din vanzarea activelor nu se va recupera nici macar aceasta suma, cei 114 clienti care au dat deja aproximativ 5 milioane de euro avans, cel mai probabil vor pierde acesti bani;

2. Am gasit aici suprafetele apartamentelor si preturile la care se vindeau aceste apartamente. Astfel, o garsoniera cu o suprafata de 63 de mp construiti (aproximativ 50 mp utili) se vindea la un pret de 169.820 de euro, respectiv 2.700 euro/mp construit si 3.400 euro/mp util.

Un apartament cu doua camere si o suprafata de 78 mp construiti (maxim 63 mp utili) se vindea cu 199.000 de euro. Un loc de parcare costa 20.000 de euro + TVA, click pe imaginea alaturata pentru a vedea toate preturile.

Acum, stau si ma intreb – cum este posibil sa plateasca cineva aproape 170.000 de euro pe o GARSONIERA in Romania, a doua cea mai saraca tara din UE? Veti spune ca inainte de criza au existat oameni cu bani. Ok, dar oricine cumpara asa ceva isi face niste calcule inainte, iar in cazul de fata, chiar nu imi dau seama ce calcule poti face astfel incat sa rezulte oportunitatea unei asemenea achizitii.

Au fost investitori care au cumparat la acest pret sperand sa vanda mai scump peste cativa ani?

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

Dan Popa: ANAF a încheiat acorduri de cooperare fiscală cu alte ţări încă de anul trecut. Pe când o amnistie fiscală?

Prin iulie 2009 scriam ca ar fi nevoie de o amnistie fiscala in Romania, combinata cu un set de masuri de reducere ale unor taxe si impozite. Invocam atunci curba lui Laffer, care in esenta spune ca la presiune fiscala mai mare tendinta catre evaziune creste iar sumele colectate la buget, scad.

Acum, ANAF vrea sa le ia banii celor care isi dosesc proprietatile in strainatate si nu sunt cu darile la zi. Au fost incheiate acorduri de cooperare cu mai multe tari, fara ca pana acum sa avem date legate de eficacitatea acestora. Probabil ca in lunile care vor urma o sa primim si cateva cifre pe care acum doafr le putem banui. Intentia ANAF de a impozita averile dosite de romani inafara granitelor este foarte buna, insa cred ca inaintea” executarii” evazionistilor e nevoie sa li se ofere posibilitatea amnistiei fiscale. Cu alte cuvinte, cei care au bani sau active in strainatate si care scapa acum Fiscului roman, sa li se ofere posibilitatea “corectarii” acestei situatii. Sa li se dea de pilda un termen de gratie de doua luni pentru a-si “albi” averile, termen in interiorul caruia sa poata achita cu 10% mai putin impozit (cifra de 10% este desigur, aleatoare, cu titlu de exemplu). Cei care n-o fac si sunt prinsi ulterior, sa li se confiste bunurile basca o amenda careia cu greu sa-i reziste.


ANAF a incheiat cateva acorduri de cooperare fiscala in ca din iarna. E drept, urmarirea evazionistilor te costa. Tocmai de aceea cei care “se predau” de bunavoie capata unele facilitati.

  • Ce au facut alte state?
Olanda si-a suplimentat bugetul in doar cateva luni cu 340 de milioane de euro, bani “mutati” in bancile olandeze de prin paradisurile fiscale. Dupa decretarea amnistiei fiscale, la Fisc se declarau zilnic cate 160 de conturi “pirat” din Elvetia, Luxemburg sau Belgia. potrivit lui Marcel Homan, purtatorul de cuvant al Fiscului olandez.

Italia, care a introdus si ea masura amnistiei fiscale, a repurtat un veritabil succes. Potrivit ministerului Economiei, 95 de miliarde de euro au fost repatriati. Este unul din cazurile cele mai de succes.

Franta
a procedat si ea la introducerea amnistiei, presa franceza vorbind despre cateva “miliarde de euro” obtinute la buget, informatiile oficiale nefiind inca disponibile.

Germania a introdus si ea amnistia fiscala, in primele luni inregistrandu-se cate 60 de auto-denunturi pe zi. In primele doua luni din acest an, veniturile suplimentare la buget au fost de circa 100 de milioane de euro numai in landul Baden-Wurtemberg.

Dupa ce s-a plimbat in jurul cozii mai bine de un an, Guvernului i-a venit mezencefalul cel de pe urma si se gandeste sa ia serios in calcul ideea taxarii averilor externe.

Laurian Lungu, seful Macroanalitica spune ca sunt doua mari cai de atragere a banilor la buget: impozite “adecvate” si o amnistie fiscala insotita de politici economice credibile.”Cresterea accizelor la tigari a fost prea mare pentru cat poate suporta economia Romaniei si deja veniturile colectate la ora acutala din aceasta acciza sunt sub nivelul celor care s-ar putea colecta cu un nivel al accizei mai scazut. Pe langa nivelul impozitarii este necasara si o anumita stabilitate a sistemului fiscal, cel putin pe termen mediu”, explica Laurian Lungu.

Aministia fiscala, mai precizeaza el, poate fi intr-adevar o solutie daca politicile economice sunt percepute ca fiind credibile. “Din punct de vedere strict al randamentului economic motivatia aducerii capitalului in tara ar trebui sa existe, cel putin pe termen mediu”, conchide seful Macroanalitica.

Economistii cunosc teoria curbei lui Laffer, desenata de cunoscutul economist pe un servetel in timp ce lua masa. Esenta teoriei lui spune ca, cu cât presiunea fiscală creşte, cu atât veniturile fiscale scad, deoarece o presiune fiscală ridicată va conduce la evaziune fiscală şi, deci, la reducerea încasărilor la buget.

Mai mult, creşterea presiunii fiscale ii face pe unii manageri sa isi mute afacerile in tari cu fiscalitate rezonabila sau chiar sa isi inchida afacerile.

Curba lui Laffer sugereaza ca venitul obtinut creste mai rapid la nivele mai reduse de taxare. Pe masura ce rata creste, venitul creste cu o rata descrescatoare pana atinge nivelul maxim de venit colectat de catre stat, in punctul de echilibru.

Dincolo de aceasta limita orice crestere a ratei impozitului ii determina pe oameni sa munceasca mai putin sau sa gaseasca metode eficiente prin care sa se sustraga de la achitarea obligatiilor catre stat, reducand astfel veniturile colectate globale.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Dan Popa

Bogdan Glăvan: Cât ar trebui să fie rata inflației?

Surprize-surprize! NBER a publicat recent capitolul “The optimal rate of inflation” din Handbook of Monetary Economics, editată de Benjamin M. Friedman și Michael Woodford, în curs de apariție la Elsevier/North-Holland.

Țintele de inflație practicate în economiile dezvoltate sunt în jurul nivelului de 2% pe an. Acest capitol cercetează măsura în care mărimea observată a țintei de inflație este consistentă cu rata optimă a inflației prezisă de principalele teorii ale non-neutralității monetare. Noi susținem că aceste teorii implică o rată optimă a inflației încadrată pe o plajă delimitată într-o parte de minus rata real pozitivă a dobânzii și, în cealaltă parte, de un număr nesemnificativ mai mare ca zero.
Pentru cine nu a înțeles, asta înseamnă că în medie rata optimă a inflației ar trebui să fie negativă, adică ar trebui să avem deflație. Cum așa?
În literatură, două surse principale de non-neutralitate monetară guvernează determinarea ratei optime a inflației pe termen lung. O sursă o constituie fricțiunile nominale care apar din cererea pentru bani de hârtie. A doua sursă este dată de ipoteza rigidității prețurilor.
În modelele monetare în care singura fricțiune nominală se referă la cererea de bani de hârtie, politica monetară optimă impune minimizarea costului de oportunitate al deținerii de bani prin stabilirea ratei nominale a dobânzii la zero. Această măsură, cunoscută ca “regula lui Friedman”, implică o rată optimă a inflației care este negativă și egală în valoare absolută cu rata reală a dobânzii. Dacă rata reală a dobânzii pe termen lung se situează între 2 și 4 procente, atunci rata optimă a inflației prezisă de aceste modele este între minus 2 și minus 4 procente. Această predicție este clar incongruentă cu țintele de inflație observate.
A doua sursă majoră de non-neutralitate monetară este dată de rigiditățile nominale care derivă din ajustarea lentă a prețurilor.
Vă amintiți? Acesta este și argumentul lui Mankiw, amintit zilele trecute.
Modelele care încorporează acest tip de fricțiune ca singură sursă de non-neutralitate monetară arată că rata optimă a inflației este zero…
Motivul pentru optimalitatea stabilității prețurilor este că elimină ineficiențele determinate de dificultatea ajustării prețurilor. Categoric, problema rigidității prețurilor aduce rata optimă a inflației mult mai aproape de țintele de inflație observate în realitate. Totuși, predicția modelului rigidității prețurilor este încă inferioară țintei de 2% practicată în economiile dezvoltate și celei de 3% practicată în țările în dezvoltare.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că, chiar dacă luăm de bună legea de fier a keynesianismului, anume că prețurile și salariile sunt rigide la scădere, conform calculelor econometrice rata optimă a inflației ar trebui să fie zero. Cu alte cuvinte, injectarea de bani necesară pentru a menține stabilitatea prețurilor (creșterea economică seculară imprimă altminteri un ușor trend deflaționist) este suficientă pentru a depăși costurile de ajustare estimate de modelele econometrice keynesiene. Orice emisiune monetară efectuată cu scopul de a ținti inflația la 2% sau la 3,5% nu este justificată.

Ceea ce înseamnă că toată teoria asta cu importanța unei inflații scăzute este… poezie.

Desigur, ideea că avem nevoie să tipărim bani pentru a depăși rigiditatea prețurilor este scoasă din pălărie oricum. Rigiditatea prețurilor este datorată anticipărilor inflaționiste… care dacă nu ar fi nu s-ar mai povesti. De ce refuză sindicatele și patronatele scăderea prețurilor? Deoarece s-au obișnuit cu inflația din timpul boom-ului și cu faptul că statul poate să comande oricând ieșirea din criză stimulând consumul sau ce vreți dumneavostră, tipărind pur și simplu bani. Această meteahnă nu este chiar atât de veche. Ea s-a format format și dezvoltat pe măsura constituirii statelor asistențiale moderne. În mod firesc, ea dispare pe măsura recunoașterii eșecului acestor state – proces care se află în plin avânt.
A nu se înțelege că sunt de acord cu principiul stabilității prețurilor. Nu sunt de acord cu niciun principiu care presupune fabricarea de bani de către guvern. Asigurarea stabilității prețurilor – considerată optimă de către autorii studiului citat – are numeroase slăbiciuni. Chiar dacă este adevărat că oamenii se opun scăderii unor prețuri (ceea ce din punct de vedere istoric și teoretic este fals), tot nu rezultă că inflaţia va rezolva problema rigidităţii acestor prețuri. Hayek a înţeles implicaţiile corecte ale politicii monetare atunci când a notat:
Bineînţeles că nicio politică monetară nu poate împiedica preţurile produsului imediat afectat de a scădea în raport cu preţurile celorlalte bunuri din economie. Nici nu poate împiedica efectele schimbării venitului oamenilor afectaţi în primul moment să se răspândească treptat. Tot ce poate face este să împiedice repercutarea acestui fapt asupra fluxului total de bani în ţară (Monetary Nationalism and International Stability).
Este emisiunea monetară un substitut pentru ajustarea prețurilor? Nu.
O politică susţinută de prevenire a scăderii unor prețuri și venituri presupune creşterea ofertei de bani. Injectarea unei cantităţi suplimentare de bani va atrage expansiunea creditului, împreună cu distorsionarea alocării resurselor şi a distribuirii avuţiei.
Aceasta este privită ca un avantaj, deoarece evită necesitatea diminuării unui grup particular de preţuri, în special salarii… Dar este un paliativ politic; în practică, înseamnă că, în loc să asistăm la scăderea celor câteva preţuri afectate direct, un număr mult mai vast de preţuri vor trebui sporite pentru a restabili echilibrul (Denaționalizarea banilor).
Nu doar că aceasta nu va îndepărta necesitatea ca preţurile relative să se ajusteze la noua structură a cererii, dar va creea turbulenţe adiţionale în sistem. Emisiunea monetară discreționară afectează (falsifică) calculul economic şi duce la alocarea eronată a şi mai multor resurse şi, în consecinţă, la o ajustare mai lentă a structurii producţiei la nevoile consumatorilor.

Așadar, cât ar trebui să fie rata inflației?

Nu ar trebui să fie nici 2%, nici 0%, nici -2%. Parafrazând o zicală celebră, politica monetară este continuarea politicii fiscale cu alte mijloace. Dar tot despre impozitare este vorba, fie că avem în vedere confiscarea venitului publicului în mod transparent fie că aceasta se realizează prin emisiune monetară. Întrebarea “Ar trebui să urmărim stabilitatea prețurilor sau creșterea lor cu 3% pe an?” este tot atât de științifică precum întrebarea “Care este mai bună: cota unică sau impozitarea progresivă?”. Mi se pare foarte relevant să îl citez aici pe Cosmin Marinescu:
Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic. Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula” un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie. Statul este, după cum a demonstrat Ludwig von Mises, incompatibil cu principiile calculului economic de rentabilitate, deci şi cu ideea de „optim”.
Pe scurt, inflația este o problem exclusiv politică. Dacă guvernul este curios care este rata optimă a inflației atunci doar un economist-marionetă poate răspunde: “Depinde, cât vreți să fie? Dacă nu vă convine principiul stabilității prețurilor, atunci… am și alte principii… cum ar fi acela al țintirii inflației.”
Părerea mea este că orice emisiune monetară discreționară este dăunătoare pentru economie, indiferent de reacția prețurilor acum sau peste doi ani. Politica monetară nu poate fi optimă sau mai puțin optimă (pentru că politica monetară este… politică), deoarece nici măcar nu există baze științifice pentru aceasta.

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Bogdan Glăvan

Lucian Davidescu: Cât mai rezistă sistemul de pensii?

Răspunsul scurt: deloc. Este compromis de mult. Răspunsul detaliat: va subzista pe termen nelimitat. Sau, altfel spus, va asigura un număr nelimitat de pensii de subzistență.


De fapt, ăsta a fost tot timpul rostul lui. Când erau bani destui, ei au fost folosiți pentru transferul angajaților într-un șomaj mascat. Când banii n-au mai fost sucficienți, guvernul a trecut la mărirea contribuțiilor. Când și asta s-a dovedit contraproductiv, a apărut pensia minimă, care a confirmat scopul real al sistemului de pensii: subzistența. În ritmul de acum, sunt toate șansele să vedem cum pensia medie tot scade în termeni reali și se apropie, asimptotic, de pensia minimă – care probabil va continua să crească.

Lucrurile nu au mari șanse să se schimbe. Aproape nimeni nu vrea să contribuie cu o treime din salariu pentru a susține un sistem iluzoriu. În schimb, aproape toată lumea vrea să beneficieze și, dacă se poate, cât mai repede. Este exemplul perfect de selecție adversă.

Pensiile din România nici măcar nu costă mult. Cele 10 procente din PIB sunt mult sub media europeană de 15-20%. Alte lucruri sunt scumpe și se decontează aici:

1. E prea scump pentru un angajator să plătească un leu la stat pentru fiecare leu de salariu net. Ruinător. Dacă poate să nu o facă, nu o va face. Iar consecințele sunt mai grave decât par. Ca să poată plăti salarii la negru, firma trebuie să nu treacă deloc banii prin contabilitate, deci nu plătește nici TVA, și nici nu mai raportează profit pentru care să plătească impozit. Aici e una dintre sursele structurale ale evaziunii fiscale, iar cota unică n-a fost decât praf în ochi.

2. E prea scump pentru orice regim politic să admită un nivel ridicat al șomajului. De-aici, una dintre cele mai păguboase politici ale ultimilor 20 de ani. Până și cei care la 50-60 de ani ar fi vrut și ar fi putut să mai muncească au fost pensionați cu forța, “ca să lase loc celor tineri”. Ce-a rezolvat asta? Evident, nimic! Două persoane, tânărul și bătrânul, au ajuns să împartă aceeași sursă de venit.

3. Este aproape imposibil pentru cei trecuți de 50 de ani să-și găsească de lucru după ce au fost concediați. De ce? Din cauza politicilor de la punctele 1 și 2. În loc să le reducă din impozite, statul îi obligă pe ei și pe angajatori să suporte contribuția la asigurările sociale în formula sa adevărată: nu ca pe o asigurare, de care vei beneficia cândva, ci ca pe un impozit. De pe urma căruia beneficiezi când și cum vor alții.

Articol publicat în revista Corso

Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Lucian Davidescu

Cristian Orgonaş: De ce a scăzut şomajul în ultimele două luni?

In luna aprilie, numarul somerilor a scazut cu 27.000 iar in mai cu inca 36.000, astfel ca rata somajului s-a redus de la 8.36% la 7.67%. In mod normal, o scadere de asemenea amploare a ratei somajului ar trebui sa indice cel putin o revenire anemica a pietei muncii, insa din nefericire, nu s-a intamplat acest lucru.

La sfarsitul saptamanii trecute, INS a comunicat faptul ca in luna aprilie numarul salariatilor din economie a scazut cu 12.500, ceea ce inseamna ca somerii disparuti din statisticile ANOFM nu s-au angajat, ci au incetat sa isi mai caute un loc de munca.

Pentru ca persoanele fara un loc de munca sa fie luate in evidenta si dupa expirarea perioadei in care se plateste indemnizatia de somaj, este necesar sa depuna o cerere la agentiile pentru ocuparea fortei de munca. Cum multi nu mai fac acest pas, si numarul somerilor scade.

Acest lucru se poate observa si din evolutia numarului de someri indemnizati si neindemnizati. In ultimele doua luni, numarul somerilor indemnizati a scazut cu 51.000, dar in acelasi timp a scazut si numarul somerilor neindemnizati cu 12.000, ceea ce inseamna ca cei fara un loc de munca si-au pierdut speranta ca ANOFM ii mai poate ajuta cu ceva.

Mai jos doua grafice: in primul se poate observa evolutia numarului somerilor indemnizati si neindemnizati, iar in al doilea se poate observa evolutia lunara a soldului numarului de someri si de angajati, click pe imagini pentru detalii.

Avand in vedere faptul ca tot mai multi someri se apropie de sfarsitul perioadei in care primesc indemnizatii, este foarte posibil ca statistica sa arate o scadere a ratei somajului si in lunile urmatoare.




Dupa cum spuneam mai sus, in luna aprilie numarul salariatilor din economie a scazut cu 12.500, cifra in urcare comparativ cu luna anterioara, cand numarul salariatilor a scazut cu 10.600. Pe domenii: in industrie, numarul salariatilor s-a redus cu 10.900, in comert cu 1.400, in constructii a crescut cu 4.900 (a doua luna consecutiva de crestere, dar evolutia este sezoniera), iar in sectorul public a scazut cu 3.500. In primele 4 luni din 2010, numarul salariatilor din economie a scazut cu 77.600, iar din octombrie 2008 cu 535.000.

Pe de alta parte, productivitatea muncii in industrie a crescut cu 22.6% in aprilie 2010 comparativ cu aprilie 2009, iar in primele 4 luni a crescut cu 22.3%. De jumatate de an productia industriala creste concomitent cu scaderea numarului de salariati (adica doar pe fondul cresterilor de productivitate), insa acest trend nu poate continua la nesfarsit. Cert este ca aceasta crestere a productivitatii sporeste gradul de competitivitate al companiilor romanesti, dupa pe ani de zile in care salariile au crescut mai rapid decat productivitatea muncii.




Citeşte restul postării şi comentează pe blogul lui Cristian Orgonaş

  © Blogger template 'Minimalist B' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP